Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » DUMITRU ICHIM: 23. ”VINGT ANS APRÉS”, SAU O FI DORUL GRĂDINA MAGICĂ?

DUMITRU ICHIM: 23. ”VINGT ANS APRÉS”, SAU O FI DORUL GRĂDINA MAGICĂ?

23. ”VINGT ANS APRÉS”, SAU O FI DORUL GRĂDINA MAGICĂ?

Și fără să-mi dau seama am auzit frânturi de dialog, argumente și contraargumente între Mitrel și Pelerin, niciunul dintre ei nefiind conștient de prezența Poetului neîngăduit la masa cu trei picioare asemănătoare cu cea a lui Andrei Rublev.
– Mitrel: Dar Pelerinule, uite documentul! Dacă o luăm pe ulița lui Hazaparu până la linia de cale ferată, trecem pe lângă proprietatea noastră care sfârșește cu topila de cânepă și de acolo, urcând printre sălcii ajungem la apa Uzului care merge la moară. Nu-ți miroase mlaja pârjolită de soare și crengile pline de motocei pentru Florii? Uite și acolo, în zare, munții de la Păgubeni, peste Trotuș? Vezi? Munții făceau două bucle ca un ”m” mic de caligrafie.
”Mă scăldam odată lângă vechea moară,
verdele trezindu-l din adânc blestem;
Munții scriau zării ondulări de ”m”
când veneam acasă pe cărări de ceară.
Mai ții minte mamă lacrimile mele
când mi-ai spus la școală că vrei să mă duci?
Și-am să las poteca ruptă pe sub nuci
și pe deal salcâmii basmelor zăbrele.
Dis-de-dimineață răsucii cărare
sub cireșii toamnei – flăcări pe izlaz.
Am ajuns la moară, dar râzând în iaz
salcia îmi dete zece bețișoare!
Știu c-am rupt o bancă, chiar lângă fereastră…
și fugeam din școală, cărțile în sân,
ne-agățam de drugul carului cu fân,
răsuna lumina în privirea noastră…”
– Pelerinul: ”Lasă timpul acela acolo. Nu zgândări în sperlă că te arzi. Cât despre broaște să nu vorbim de rău – nisi bene! Numai ele au rămas la fel de reale ca pe vremea ta. În rest?” Și Pelerinul ridică mâna rotindu-o peste întreaga taină încremenită până la gardul cimitirului și-i arată lui Mitrel poiana plină de păsări albi înghețate în zborul de marmoră sau piatră văruită. Nici măcar o singură cruce din cele de lemn afumat de tămâia buruienilor și ierburilor sălbatice! Iar în zare? Dincolo de hornul Fabricii de Cherestea se vedea culmea munților dinspre Păgubeni, dar oamenii au tăiat pădurile, și în locul literei voievodale scrisă caligrafic cu ”m” mic se vedea o perie fără de dinți aruncată parcă peste umărul blestemului.
– Mitrel: ”Of, Pelerinule, dar uite documentul!” Pelerinul continua să stea cu privirea pierdută, apoi tresări la foșcăitul de hârtie de pe care Mitrel citise numai jumătate, iar restul va rămâne pierdută pentru totdeauna ca și moartea Lacului Bălătău care fugise din poezia lui Eminescu și se strecurase printre pădurile dinspre Poiana Uzului. Acum lacul din poveștile care se întindeau pe câțiva km era o mlaștină plină de șerpi și tot felul de trestii ale pustiului. La Poiana Uzului era biserica de lemn unde mergeam. cu tata când eram mic. Acum atlantidele-i poteci se află undeva în adâncurile prăpăstiilor fluide ale Barajului de la Valea Uzului.
***
M-am retras în mine ca un melc în dorul castelului lui cioplit din os și minune spiralată lăsând pe Mitrel și pe Pelerin să-și continue dialogul despre dor în cimitirul care fusese cândva o adevărată livadă. Pe atunci ea își avea hotarul cu celei ale Sfintei Vineri, iar spre răsărit cu celei ale Sfintei Duminici.
Thomas mă întreabă unde sunt mormintele bunicilor și străbunicilor lui. Tac. Îi fac și lui semn să tacă. Mă rog. Lângă mine e și Mitrel și Pelerinul. Se șterg și ei la ochi. ”Cu duhurile drepților odihnește, Doamne…” Nu-i spun că în încercarea de a găsi cărarea ce ducea spre mormintele cu poeme cioplite în cruce de lemn m-am rătăcit în căutările mele de a mă regăsi. Stăteam cu capul aplecat în fața unui monument măreț, cred că era de vreo trei metri. Un cimitir impecabil, repovestit și îmbunătățit după toate regulile omului modern, cu cărările de prisos aruncate la gunoi, cu crucile de lemn alungate de cele de fier forjat, ca la urmă și acestea nefiind destul de moderne și stricând peisajul să fie aruncate una peste alta ca românii Covidului așteptând avionul să meargă în lume să culeagă sparanghel și alte corvezi pentru slugile Europei. Cât priveai cu ochii, ca într-o farmacie, morții cu etichetă și uniformă albă, niciunul neîndrăznind să-și ia nasul la purtare, ca revizioniștii de altădată, și să iasă din coloana de defilare a morților. I-au strâns cu grebla și i-ai stivuit în clăi de marmoră sau piatră văruită. Un singur monument, măreț ca un măgar printre oi, pentru toți cei dragi ai mei scriși pe un singur pomelnic. Începea cu bunicul, sau străbunicul, tata, mama, cred că și frații dacă nu au fost ”cenzurați” din abuzul pentru pământ și locul de veci.
S-a lăsat seara și parcă vechile clopote veneau de peste lume. Parcă și ele aveau vocea schimbată de prea multă aramă de suferință. Cât despre biserica, pe care lumea, din respectul și aspectul impunător al ei, nici vorbă! Se numea ”Izvorul tămăduirii” și i-a rămas numai numele. Avea ziduri groase de piatră ca de un metru și jumătate. Fusese sfințită într-o vinere după Paști în 1845, iar din 1999 au început lucrările de consolidare și modernizare a ei. Avea o frescă în ulei că și acum, amintindu-mi de felul unic de pictură fără a schimonosi frumusețea și profunzimea stilului bizantin, mă cutremur ca în fața porților de rai. Acum era pictată din nou, toată cinstea pentru arta iconografilor. Pelerinul îi face semn lui Mitrel să tacă și să pună retezul de taină al sfintelor aduceri aminte ale proscomidiei. Biserica albă ca o lebădă și magnifică precum o mamă gata oricând să te îmbrățișeze a dispărut în reconstruirea ei în stilul bisericilor lui Ștefan cel Mare, deasupra acoperișului supraînălțându-i turla cu încă vreo 6,50 m în formă octogonală.
Mitrel întreabă pe Pelerin dacă dimensiunile dorului ca măsură a luminii pot fi folosite pentru muritorul de rând. Nedumerit rog pe Culiță șă ne ducă la biserica de pe dealul Lapoșului unde mergeam cu tata aproape 13 km pe jos. Mă uit după strana unde stătuse Mitrel și…realitatea e vis, dar oare visul, dacă este în toate mințile, o fi având realitate reală, sau realitate de fum? Nu a mai rămas nici măcar poarta de atunci, de prin 1953, care pe coama dealului, în singurătatea ciocârliilor îmi amintea de poarta raiului așa cum o cioplise Bunicul Dumnezeu din brazi precum cei care închipuiau pre heruvimii de la poartă.
Totul devine confuz, dar nu trebuie să spun la nimeni. Nimeni să nu afle. Mă simt ca un viu căruia i s-a îngăduit să se tutuiască de-a moartea cu cei duși pe aripile nevăzutului, ca un lut călător al unui mort printre cei vii, dar neîngăduindu-i-se să-i trezească părerea și hotarul ei îndoielnic de a putea să crească într-o hotărâre nehotarnică.
Basmele aromânilor încep cu ”și irea și nu irea” și îl consider cerdacul cel mai odihnitor al dorului în tinda căruia îi plăcea lui Dumnezeu să se odihnească atunci când lumea era plecată la câmp și toată ograda mirosea a frunză de nuc până la rădăcinile de hrean ale șovăitului de luceafăr timpuriu.
Arama clopotelor a răgușit ca gripa fierului vechi. ”Unde e Rafinăria? ”, întreabă Mitrel. ”Au venit străinii, ne-au alungat pe drumuri și rafinăria ne-au dat-o la fier vechi. ”Dar Mocănița cu care mergeam la ghebe și la fragi, de-a lungul Uzului?” Au venit străinii și le-au dat la fier vechi, iar pădurile ni le-au tăiat până la ultimul lor cântec…
Lansarea de carte la Dărmănești. Orașul întreg a venit să-și întâlnească fiul plecat prin lume de aproape o viață de om. Lume și lume. O pădure de brațe. Oficialitățile oferiseră pentru eveniment sala cea mare a primăriei care se dovedise neîncăpătoare. Primarul, Toma Constantin, un gospodar cu multă înțelepciune în bunul mers al orașului, jovial, tânăr și natural, mânuitor de cuvânt solemn, dar și plin de căldură, cu eșarfa tricolorului pe umăr. Mitrel îndeamnă pe Pelerin, iar Pelerinul pe Mitrel să răspundă la primirea regească cu pâine și sare, care-mi aducea aminte cum în Kitchener, Canada, după același ceremonial întâmpinasem prin 1978 pe Regele Mihai I al României în vizită la ”Transylvania Club”.
Inimoșii cenacliști de la ”Metafore Comăneștene” s-au alăturat celor din Dărmănești cu un admirabil program artistic. Uite și pe domnul profesor Mihai Buzatu, colegul meu de bancă! Aceeași bunătate pe chip iar discursul aducerilor aminte curgea ca un tors de ireal. Dintre cei vreo 10 preoți de la masa de onoare a vorbit parohul de pe atunci Todiriță Andreiescu, iar din partea ”Universității Alexandru Ioan Cuza” profesorul Iosif Camară despre activitatea ca scriitor. Autografe. Iată și o doamnă distinsă – prima mea iubire. Timid ca și atunci fâstâcit o întreb cum să-i scriu numele de familie, că pe celălalt îl cunoșteau poeziile pe care le urmărea prin publicații lui 1960.
Un vis frumos întotdeauna e atât de impregnat de somn că niciodată nu reușești să ajungi la malul lui ca țărm de podobie, să poți alerga pe tărâmul lui, dar care tot timpul ne toarce realul cu firul subțire al altui mereu cu alt ”dincolo”. Se spune că dacă vrei să nu uiți ce ai visat când te trezești să ții ochii închiși și visul va rămâne captiv în inima ta. Parcă era și nu era… Parcă Noica spunea că sunt anumite cuvinte atât de plăpânde și delicate că îți vine să le mângâi. În Dărmănești am mângâiat dorul, acest cuvânt cu ochi albaștri și părul blond și , de ce nu?, ”cam folcloric” cum glumea Valeriu Anania despre Mitrel. Am închis ochii a împăcare și pe ultima creangă a dorului mi-am scuturat salcâmii până la ultima chemare a cucului și am plecat înapoi. În Amerika.
***
Ca pe un șir de mătănii apăs cu buricul degetului mare și cel arătător rugăciunile lui Mitrel spre seminar: Valea Uzului, Dofteana, Cireșoaia, Tg.Ocna, Onești, Borzești, Adjud… Apoi era Piatra Neamț, Tg.Neamț și Ia-Mă-Nene până la Mănăstire.
Săracă Românie, ce ți s-a întâmplat, dorul meu drag? Trotușul plânge printre pietrele de izbeliște parcă în urma unui cortegiu în care ectenia cu aruncatul la fier vechi revine aproape la fiecare răscruce.
Rafinăria nr.8, Dărmănești, Combinatul Petrochimic de la Onești, Borzești…și Trotușul, înainte de a-și lua rămas bun se întoarce spre mine: ”Până și flota noastră ne-au furat-o străinii și au aruncat-o la fier vechi.”
Concluzia? ”Dacă bobul de grâu nu va muri nu va da viață!” Bobul Dorului e încă în slujba la care străinii stau cu capul acoperit ca orice mitocan bolnav de pungăcardie cronică, iar noi mulțumim Europei că ne-au vândut americanilor din nou, că rușilor ne-au vândut înainte curvele lor și mai bine să fii colonia unui ”genial” ca Biden, decât ograda lui Putin. Vorba românului: ”Sărac și curat…” , îmbunătățită și adaptată guvernului de acum de Nenea Iancu.
Și cu dorul cum rămâne atunci? Începutul durerilor sunt partea normală a lui ”dolus”, sunt semnul nașterii. Și dorul, care este și puțin șugubăț și știe să facă haz de necaz, parcă ne spune: ”Ce? Ar fi trebuit să vă obișnuiți că doar nu sunteți la primul vostru copil!” Revin de unde am plecat. Metafora bobului. Am văzut cum geamurile și zidurile lui au cedat. Bobul ajunsese la arhitectura Turnului Babel a lui Pieter Bruegel. Se auzeau dărâmăturile, dar iată Domnul a grăit către mine: ” Bucură-te Cetate a Maicii Domnului și veselește-te că iată au venit de la Apus și de la Răsărit, de la Miazănoapte și de la Miazăzi, fiii și fiicele tale, să se închine în templul cel nou al Spicului de Grâu. Că Domnul Dumnezeu a privit la lacrimile tale și nu a rămas nepăsător la biciuirea, scuiparea și ocările cu care vrăjmașii au călcat peste fiii fiilor voștri. Iată vă dau vouă semn preaînalt ce auzitu-s-a în templul cel sfânt al lui Savaot precum sfânta profeție a lui Ieremia: Proorocește, Fiule al Omului, peste aceste oase goale ale dorului. Iar duh de viață a suflat ca o suflare de austru deasupra lor, iar ele înviorate ca de vinul Noului Ierusalim, cetatea cea nouă și preaslăvită, s-au ridicat cu toții. Iar feciorilor și fecioarelor grăitu-li-s-a din chimvalele bine răsunătoare: Veniți la banchetul ce vi l-a gătit Domnul în odăile nunții, veniți pustiuri însetate să prânzim cu Împăratul nostru! Veniți de luați lumină și să ne bucurăm de învierea lui, că din moarte la viață și de pe pământ la cer ne-a fost trecut pre noi. ” Veniți de luați lumină!
Și se făcea că eram în biserica de lemn de la Lapoș și fiind lângă altarul dorului mi s-a dat vrednicia să privesc de sus deasupra mea și eram parcă mort printre cei vii și se vedea de acolo de sus toată Țara Dorului.Și o minune de negrăit! Ochii mi s-au lămurit ca aurul Jertfelnicului, și prin ușile larg deschise intrau pădurile și apele, luceferi și turmele lor, oile și păsările și toată lumea urcușurilor și a cascadelor de ape. Cu toții intrau îmbrăcați cu safire și veșmintele lor erau mai albe ca zăpada.
Deasupra tuturor am fost învrednicit să văd cum vulturul de lemn era tras de un înger, același din vremea lui Mitrel, parcă de o sfoară de undeva de sus, iar vulturul avea în cioc o făclie aprinsă chiar din dorul care rostit pe graiul omenesc se tălmăcește: Veniți de luați lumină, veniți de luați lumină, veniți de luați lumină din lumina lui Hristos!
De acolo din negrăita înălțime a dorului priveam chiar și trupul meu de jos și întreaga țară de dincolo de Nistru și dincolo de Tisa, Țara pălmașilor cu steme de voievozi.Se vedeau de acolo de sus până în frăgezimea de cântec , iar deasupra tuturor vulturul plana cu aripile larg deschise având în cioc făclia de Paște a învierii! Hristos a înviat, România!

Facebooktwitterby feather