CARTEA FRUSINEI AGHEANĂ „DRAGOSTE ETERNĂ” ESTE PUTEREA DRAGOSTEI PRIN SPAȚIU ȘI TIMP

În cartea „DRAGOSTE ETERNĂ” publicată de Editura „Izvorul cuvântului” poeta Frusina Agheană își creează un univers poetic fascinant în care puterea dragostei este forța vitală care îi dirijează creație, o creație dedicată soțului iubit, plecat prea devreme la îngeri. Această iubire se metaforizează, devenind timp și spațiu, un timp și un spațiu al iubirii nemărginite care se amplifică în sufletul poetei:

„Tu-mi ești spațiu și timp,

Tu-mi ești lună și soare,

Unind destinele noastre,

Puterea dragostei, distanță n-are.

Puterea dragostei în spațiu și timp

E ca un cântec dulce, plin de magie,

Iubirea fiind adevărată, curată, vie,

Dragostea crește…navigând în infinit!

(PUTEREA DRAGOSTEI ÎN SPAȚIU ȘI TIMP)

Această dragoste care a înflorit în inima poetei poartă pecetea eternității, este o dragoste ce înflorește în anii tineri, o iubire care nu dispare odată cu pierderea ființei dragi, căci, rămasă cu inima frântă, poeta își caută necontenit perechea ce i-a fost destinată, o căutare asemenea dragostei pământului față de soare, o dragoste cosmică, eternă:

„De când ne-am cunoscut,

inima mi-ai făcut vibrare,

icoană de adorare…

Mi-ai intrat adânc în suflet,

îndrăgostindu-mă atât de tare…

neavând nicio scăpare. ”

(DRAGOSTE ETERNĂ)

Toate poeziile au un lait-motiv: dorul, dorul descris în versuri ce ne dau mari emoții:

„În asfințit de soare, când seara se lasă,

Chemarea dorului din inimă mă apasă.

În singurătatea mea, dorul de tine mă cuprinde,

Glasul tău îmi răsună în minte, ca o chemare.

Respir adânc aerul curat de mare,

Aș vrea, liber să te las și să merg mai departe…

Dar, chemarea dorului, îmi pune piedică

Și, din înaltul cer aud vocea iubirii.”

( CHEMAREA DORULUI )

Dar, „dincolo de cuvinte”, de cele mai multe ori neputincioase în a exprima toate sentimentele trăite, există acea dragoste infinită care face să vibreze sufletul:

„Dincolo de cuvinte, este ecoul inimii ce bate.

În ochii iubirea ți se oglindește

Și soarele îți pătrunde în suflet,

Umplându-l cu imensă dragoste. ”

(DINCOLO DE CUVINTE)

Puterea dragostei aduce seninătatea în sufletul poetei care trăiește frumoase reverii, ce sunt redate în versuri armonioase, prin evocarea unui peisaj idilic unde cei doi îndrăgostiți sunt „un singur suflet”:

„Albastru cerului peste noi se revarsă,

Făclii de stele în calea noastră se aprind,

Luna ne privește prin ceața deasă,

Pe altarul dragostei, în brațe eu te cuprind. ”

(CUIBUL LINIȘTIT, ETERN)

Iubirea devine sacră, căci acest cuplu repetă povestea de dragoste a milioane de ființe îndrăgostite care trăiesc „iubirea eternă” pătrunși de un dor infinit:

„Cu lanțuri mă înfășoară dorul,

În aroma iubirii eterne mă cuprinde,

Umbra sărutului își lasă amprenta,

Pe iubirea noastră sacră. ”

(AROMA IUBIRII)

Sinceritatea sufletului poetei ne uimește mereu, declarațiile ne impresionează, căci ne regăsim în aceste versuri:

„Te voi iubi mereu, mereu, la infinit…

Mă contopesc în iubire cu dor,

Inima mi-ai atins ușor, ușor

Și focul singurătății mă arde mocnit. ”

(TE VOI IUBI MEREU)

Terapia prin poezie este un balsam pentru sufletul care trăiește acest catharsis și se purifică la focul arzător al creației:

„Când sufletul mi-l descarc în poezie,

Simt a ta chemare… ca pe-o lumină vie,

Noaptea, lunii și stelelor le șoptesc:

„Aveți grijă de el, până când sosesc! ”

(TE VOI IUBI MEREU)

Dar, oricât ar dori poeta să scape de suferință, amintirile frumoase, copleșitoare îi răscolesc sufletul, iar dorul de cel drag este sfâșietor și durerea frânge inima celei ce simte că aleargă după o himeră:

„Cuvintele tale sublime de iubire

Îmi răscolesc sufletul cu amintiri

Din clipe frumoase cu tine trăite,

Visând la o viitoare fericire…

(DUREREA DIN INIMĂ)

Viața s-a transformat în suferință, durerea pierderii acestei ființe dragi „zidită” în „triste amintiri” este fără margini, poeta nu găsește un răspuns pentru suflet de la destinul ce a fost nefast și își dorește să se nască din nou, sperând într-o soartă mai bună.

„Mă pierd în dor și sentimente,

L-am pierdut și m-am pierdut

În vise de triste amintiri zidite…

Vreau un răspuns pentru suflet…

(AȘ VREA SĂ MĂ NASC DIN NOU)

Refugiul în creație este singura salvare, într-o lume indiferentă la durerea poetei care visează la o posibilă fericire alături de cel drag:

„Îți scriu o poezie cu inima frântă,

Cu parfumul tău, coala e învelită.

Îți scriu cu sufletul a mea durere

Și-n vers sărut a ta dulce iubire… ”

(SUSPINE DE DRAGOSTE)

Dorința ca cel plecat în spații astrale să fie fericit în noul lui univers este atât de puternică, încât autoarea imploră să îi trimită din cer un semn, o adiere, o mângâiere și îi dorește o „viață pură și curată, cu îngeri și flori”:

„Te rog, iubite, dacă tu mă vezi,

dă-mi o adiere din adierea ta,

să-ți simt prezența, să-ți simt parfumul

și caldă mângâierea ta.

(CLEPSIDRA )

Doar cine nu a cunoscut durerea despărțirii de o ființă dragă nu poate înțelege „lacrimile de dor” ale celui/celei rămas/ă singură care poartă în suflet „o cascadă de iubire” pe care ar dori să o dăruiască prin toată puterea inimii:

„Lacrimi de suferință, lacrimi de dor

În râuri sărate curg necontenit,

Sufletul îmi e o cascadă de iubire,

Dragostea o împletesc din amintire…”

(LACRIMI DE DOR )

Din dragoste pentru cel plecat în nemărginire, poeta roagă pe Marele Dumnezeu, să îl păstreze în „lumina divină” pentru eternitate:

„Cu lacrimi de dor, îmi aprind o lumină,

De sufletul tău, Dumnezeu, să se îndure…

Să fii mereu în lumina divină….

Atât mi-a rămas… doar să mă rog.”

(LACRIMI DE DOR )

Poeta este conștientă că există căi misterioase de comunicare, că, prin empatie, sufletele pereche își vorbesc prin spațiu și timp, iubirea capătă noi valențe, căci cel drag este mereu în suflet și în gândul ei, ca o prezență vie:

„Trăiești în inima și gândul meu,

Te respir și te inspir profund.

Parfumul tău mă înconjoară.

Plină de empatie, iubirea crește mereu.

(EMPATIE)

Dar durerea puternică este prezentă mereu în inimă, o inimă frântă ce poartă în ea ființa dragă, prezentă în fiecare bătaie a ei, o permanență a iubirii fără sfârșit:

„În singurătatea mea, cu inima frântă,

Suspin și-ți pronunț al tău nume,

Și te gândesc cu fiecare bătaie a inimii.

Sufletul mi-e încărcat de durere,

De când pașii tăi te-au purtat în cer!”

( INIMĂ FRÂNTĂ)

Consolarea o aduce ideea că cel drag, transformat în înger, ca o „stea strălucitoare” o veghează din spațiul astral, emanând lumină, o lumină binecuvântată, ce alungă întunericul, de o frumusețe rară, pictată în poezie sau asemenea unui trandafir, simbol al iubirii ori a unei cascade cu apă limpede, o ființă dragă mângâiată de gândul poetei, îmbrățișată de gândul ei:

„Tu ești îngerul meu din cer,

Sub forma unui strălucitoare stele!

Te descriu în versurile mele

Și-n inimă frumusețea ți-o pictez.

Tu ești lumina mea, tu, cel plecat

Îmi luminezi întunericul din suflet

Și, ca un fluture alb, delicat,

Mă alinți cu al tău zâmbet!”

(ÎNGERUL MEU)

Ideea transformării celui drag în înger este reiterată și în altă poezie, căci autoarea simte o mare nevoie de protecție în clipe grele. El este un înger de lumină „în visul de dor divin” care alină „fulgerul aprig…. din inimă”:

„Respir și inspir profund,

adulmecând parfumul trandafirului roz,

și adorm cu tine în gând…

Îngerașul meu, acoperă-mi trupul firav,

cu ale tale divine aripi

și-n ceasul rece de așteptări,

praf de stele aruncă în inima-mi rănită,

tihna în sufletul pribeag să-mi regăsesc.

Călăuzește-mi cu umbra ta și cu lumină,

pașii în visul meu de dor divin…

să-mi alin fulgerul aprig… din inimă.”

(ÎNGERAȘUL MEU)

Focul inimii se revarsă în „despletire cuvintelor” pe hârtie, poeta fiind iubită și încurajată de muze:

„Înconjurată de dragostea muzelor,

Steluțe de gheață pe coarda inimii dansează,

Romantică, măsor despletirea cuvintelor,

Așternând pe-o coală focul inimii…

Din iarna sentimentelor.”

(FOCUL INIMII)

Dialogul cu cel plecat să cânte îngerilor este permanent, el apare ca o stea călăuzitoare ce oferă „dragoste și lumină”, o iubire „a visurilor sacre” și, asemenea unui prinț din basme, oferă alinare:

„Tu, ești steaua mea călăuzitoare,

Creatoare de dragoste și lumină,

Ești iubirea visurilor mele sacre,

Ești prințul meu, ce sufletul mi-alină.

(PRINȚUL MEU )

Poeta își face din elementele naturii prietene care o înconjoară cu dragoste, dar nu-i potolesc focul inimii, căci ea își trimite strigătul în noaptea albastră, căutându-și iubitul și marea iubire:

„Mii și mii de stele mă învelesc…

Acoperindu-mi inima, strălucesc.

Înfrigurată, strig în noaptea albastră:

„Iubite…unde ești? Unde e iubirea noastră?”

Ecoul cuvintelor… se stinge în noapte!”

(IUBIRE PIERDUTĂ )

Căutarea celui iubit este intensă, permanentă:

„Într-un vis amăgitor,

În sclipiri de argint lin zbor,

Îmi caut al meu suflet iubit

Ce de cinci ani în cer a poposit.”

(VISUL AMĂGITOR)

Cerul aduce lumină în sufletul poetei și lacrimile grele se transformă în lumină, sub protecția stelei călăuzitoare:

„Lumina cerului albastru mă fascinează,

Lacrimile amare în lacrimi de lumină le transform,

În fiecare noapte, steaua mea, mă luminează…”

(LACRIMI DE LUMINĂ)

Doar amintirile mai pot aduce mângâiere unui suflet greu încercat, a cărui poveste nu poate fi scrisă, căci nu sunt destul de multe cuvinte expresive, să redea povestea sufletului însetat de iubire:

„Când dorul mă apasă,

Citesc povestea noastră,

Lacrimile le transform în ploaie ușoară,

Povestea sufletului… va rămâne nescrisă!”

(POVESTEA SUFLETULUI)

Această iubire care a înflorit în spațiu și timp, a devenit o „columnă infinită a iubirii eterne”, ea a făcut să vibreze sufletul, comunicarea fiind posibilă prin lacrimile cerului:

„Sub mantia iernii, inima tristă,

E cuprinsă cu sensibilitate în emoții,

Sub columna iubirii eterne, stau nemișcată,

Ascultând a ta melodie captivă în infinit,

Prin sunetul vântului se aud colinde.”

(COLUMNA IUBIRILOR ETERNE)

Declarațiile de iubire sunt directe, dialogul este liber, versurile oferind detalii despre scena întâlnirilor celor doi, un spațiu al fericirii, al iubirii împărtășite, trăite la cele mai înalte cote ale sufletului::

„Îți iubesc sufletul blând

Și-n zori îți cânt în vers dragostea…,

Sufletul tău mi-e dimineața,

Chipul tău mi-e soarele.”

(PUF DE PĂPĂDIE)

Trubadurul evocat în versuri este sufletul pereche al autoarei care scrie:  „aerul, pacea și liniștea mea” și dragostea răzbate în versuri care ne marchează prin patosul lor:

„Tu, ești sufletul meu pereche,

Ești aerul, pacea și liniștea mea…

Iubesc ai tăi ochi strălucitori,

Iubesc zâmbetul tău ștrengar,

Tu, ești Universul sufletului meu!”

(TU, EȘTI UNIVERSUL SUFLETULUI MEU)

Răspunsul celui drag, vine ca un balsam pentru sufletul greu încercat:

„Cum inima este plină de iubire

Trubadurul timid încet îmi șoptește:

„Și eu te iubesc!…” el îmi mărturisește,

În liniște, parfumul florilor ne unește,

Fericită, mă pierd în îmbrățișarea sa caldă,

Visând în tăcere la iubirea eternă…”

(TU, EȘTI UNIVERSUL SUFLETULUI MEU)

Cel iubit apare adesea personificat, asemenea unui prinț din folclorul românesc care oferă iubire, o iubire eternă:

„Un cântec etern în suflet îmi înflorește,

Dulce melodie ce-mi mângâie inima.

În lumina soarelui chipul tău strălucește

Și-am înțeles… că tu ești al meu Dragobete!

Și într-o legătură sacră, sufletele ne-am unit,

Dragostea noastră devenind eternă…”

(TU EȘTI AL MEU DRAGOBETE )

Poezia care a dat titlul acestui volum „DRAGOSTE ETERNĂ” are aceeași tonalitate și același mesaj ca poezia „IUBIRE INFINITĂ ” din volumul cu același titlul publicat de Editura Izvorul cuvântului, în 2024. Această declarație de iubire sinceră ne mișcă sufletele, ne implică emoțional, dorind să trăim și noi o frumoasă poveste de dragoste:

„Iubite, vreau să mă trezesc cu tine.

În brațele mele să dormi mereu,

Să simt parfumul dulce al tău,

Să mă pierd în iubire eternă!”

(IUBIRE ETERNĂ)

Ideea căutării sufletelor pereche prin univers revine, căci trăind sub aripa destinului, căutarea este dificilă și doar prin „miraj nestrăbătut” ele se contopesc în cuvintele „te iubesc ”:

„Destinul este trist, când în amurg

două suflete pereche… rătăcesc,

Se tot caută unul pe altul,

într-un miraj nestrăbătut,

Contopindu-se în cuvântul: „te iubesc!”

( MIRAJ NESTRĂBĂTUT! )

Viața trăită frumos alături de cel drag rămâne un reper în existența actuală :

„Suflet lângă suflet, ne-ai unit,

Și ne-am iubit în infinit.

Am împărțit iubirea și durerea

Și-n suflet am sădit fericirea…”

(SUFLET LÂNGĂ SUFLET)

Dar poeta care a trăit o iubire extraordinară, acum, aflându-se singură, nu știe cum să-și ducă existența, fără ființa ce îi este atât de dragă:

„Învață-mă cum să trăiesc fără tine…,

Când inima mea, doar ție îți aparține!

Ai plecat în ceruri fără voia ta,

Dar, ai luat cu tine, jumătate din inima mea…

Învață-mă cum să trăiesc fără tine…

Când inima mea, doar ție îți aparține! ”

(ÎNVAȚĂ-MĂ CUM SĂ TRĂIESC FĂRĂ TINE) …!)

Dar cerul tace, iubitul este departe, în jur este doar tăcere, o tăcere înlăcrimată, căci poeta rămâne marcată pe viață de dispariția celui drag:

„Dincolo de tăcere

Sunt lacrimile mele,

Viața mi-e austeră…

Trăiesc simplu și curat,

În suflet durerea mi-am încuiat!

Dincolo de tăcere,

Cuvântul meu, se măsoară în lacrimi amare.”

(DINCOLO DE TĂCERE)

Această tăcere grea aduce moartea sufletului, copleșit de un dor imens de cel ce s-a „stins în stele” care este mereu în gândul poetei, el fiind „ecoul tăcerii”:

„În fiecare zi… mor câte puțin,

De dorul ce-mi dăinuie în suflet…

Ca un ecou te-ai stins în stele,

Iar eu… în tăcere, în mare rătăcesc,

Cu gândul să te regăsesc…”

( TĂCEREA SUFLETULUI)

Căutarea ființei dragi este permanentă, chiar și prin metode ce țin de creativitate:

Te caut, iubite și te scriu în poezie,

În zi și noapte prin vers… eu te îmbrățișez.

Ești lumina și amintirea mea vie,

Ești muza mea din poezie!

(TE CAUT, IUBITE )

Dar glasul inimii nu tace, el se revarsă în versuri cu largi rezonanțe în inimile celor ce au cunoscut marea iubire, cei ce pot înțelege strigătul de dor al poetei:

„În nopțile luminoase cu stele,

Îmi ascult în tăcere glasul inimii,

Și-ți scriu versuri de iubire nemuritoare,

Dorul, zbătăndu-se printre rânduri! ”

(GLASUL INIMII )

Noi, martorii confesiunilor poetei, ne umplem sufletul de iubire, o iubire care, în planul amintirii, aduce atâta frumusețe și armonie, versurile având multă muzicalitate:

„În liniștea nopții, sub clar de lună,

Cu șoaptele sufletului te-nveselesc,

Umplundu-ți inima și viața

Cu cuvinte alese: „te iubesc…”

(ȘOAPTELE SUFLETULUI)

Cuvintele simple ca „te iubesc”, des repetate, dau atâta veridicitate sentimentului de iubire și ne încântă sufletul:

„Când iubești… nu poți uita,

Iubirea va dăinui pentru o eternitate.

Inima mea, doar ție îți aparține,

Ai fost și vei fi al meu în infinitate.”

(TE IUBESC)

Ideea sufletului pereche este omniprezentă în acest volum:

„Pe magică boltă cerească,

Tu ești lumina stelei căzătoare

Ce se oglindește în mare…

Ești sufletul meu pereche,

Smerit, cu frumusețea stelară.”

(TU EȘTI LUMINA STELEI CĂZĂTOARE)

Dar regretele devin obsesive, torturează sufletul poetei cuprins de nostalgie:

„Regret, iubite, c-ai plecat

Și-n zările albastre ai urcat,

Fără timp să-ți iei rămas bun…

Am rămas cu sufletul amar!”

(REGRETE …)

Același ton elegiac apare în poezia „NOSTALGIE”:

„În tăcerea nopții,

Te aștept, Iubite …te aștept la apus,

Cuprinsă de nostalgia serilor de vară

Și de frumosul tău chip… luminos.”

( NOSTALGIE)

Prezența în viața noastră a Trubadurului, prin postările de pe internet, prin grija poetei, subliniază încă o dată marea iubire ce i-a legat:

„Iubite, tu erai trubadurul meu

Ce-mi mângâiai inima, cu cântecele tale.

Azi, în amintirea ta, Trubadurul meu,

Un cântecel ți-am compus…

E o melodie frumoasă,

Am pus în el toată povestea noastră.”

(UN TRUBADUR ȘI-O MÂNGÂIERE )

Autoarea a păstrat ca amintire vie ochii frumoși ai celui drag, dar și sufletul său frumos, vibrant, cel al unui om deosebit, iubit și prețuit de foarte mulți oameni, un suflet compatibil cu al ei:

„Nu-i nevoie să-mi vorbești de iubire,

Îmbrățișează-mă și atât…!

În ochii tăi azurii mă oglindesc

Și sufletul… iubitule, îți citesc…

În fiecare seară te visez

și-n călătoria mea țes vise frumoase,

ca sufletul tău frumos eu vibrez.”

(OCHII, OGLINDA SUFLETULUI)

Conștientă că cel drag nu se mai întoarce, poeta simte cum zidurile dintre ei îi despart mereu, sufletul rămâne mistuit de dor:

„Eu… sunt apă,

Tu… ești foc,

Dar am rămas fără noroc,

Zidurile, dragostea ne-o despart!

Lacrimile în râuri îmi curg,

În ochii se reflectă agonia,

Inima din piept îmi arde,

Suspinând neîncetat, de dorul tău …”

(ZIDURILE DINTRE NOI)

Poeta își creează un univers aparte, un spațiu mirific în care apar imagini frumoase din natură, un rai al iubirii fericite, prin figuri de stil specifice (epitete, metafore), care aduc liniște, echilibru:

„Sub cerul senin, în lanul de grâu,

Îndrăgostită de-a ta privire,

Zefirul ochilor blânzi m-a cucerit

Și sub lumina lunii, iubirea ne-a unit!”

( RAIUL DE LÂNGĂ NOI)

D-na Frusina Agheană caută o reconciliere cu trecutul, cel al dragostei împărtășite, dar, cum nu înțelege enigma prin care i-a fost răpit soțul își cere iertare. Spunându-și iar dorul infinit, roagă să nu fie uitată:

„Am trăit momente frumoase împreună,

Prin cuvinte ți-am înțeles dragostea,

Dar destinul ți-a fost o enigmă,

Pe aripile timpului, în înalt ai zburat.

Dorul mă arde ca un foc nesfârșit,

Inima inocentă se zbate necontenit,

Tu știi, iubite, cât de mult te-am iubit,

Gândind că ești nemuritor… am greșit.

Nu mă uita, iubite!

Iubire și iertare eu îți cer,

C-am greșit, neînțelegând durerea ta,

Lăsându-mă cuprinsă de timpul zburător.”

(NU MĂ UITA, IUBIRE ȘI IERTARE! )

Adresarea directă face din această confesiune lirică mai profundă relația cu cel iubit, versurile putând fi preluate de toți iubitorii de poezie:

„Aș vrea să pot opri timpul,

să înot sub valurile marii

ce spumegă nisipul,

să-mi astâmpăr dorul de tine.”

(COLOREAZĂ-MI SUFLETUL !)

Poeta dorește să facă o schimbare, să își găsească liniștea și iubirea, în lumină absolută:

„Suferința din inima mea bolnavă să dispară,

Să fiu binecuvântată cu lumină absolută,

Să-mi regăsesc iubirea și liniștea eternă…!”

(LUMINĂ ABSOLUTĂ)

Fericirea, chiar și în plan imaginar poate exista, poate aduce bucurie, poate crea o poveste de iubire dorită, după voia sufletului:

„Îmbrățișează-mă, iubite,

În adierea razelor de soare.

Sufletul îmi zboară, ca un fluture,

din floare în floare…

Căutând îmbrățișarea ta…

Ascultând muzica ta,

Iubirea îmi bate la ușa inimii,

Iar sufletul meu te caută cu ochii minții,

Că-mi ești departe, iubite,

Și am nevoie de îmbrățișarea ta.”

(ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ, CÂND TIMPUL TACE!)

Finalul volumului aduce o lumină aparte acestei cărți, căci este un triumf al iubirii, al iubirii ce trece dincolo de spațiu și de timp:

„Să-mi curgi iubire, precum izvorul,

Cu sufletul să-mi alini dorul…

Glasul inimii să-mi asculți,

În șopot de rouă să mă săruți.”

(SĂ-MI CURGI PRECUM IZVORUL)

Concluzia este că această carte a ajutat un suflet să se descarce în versuri, spunându-și iubirea, dorul, visele, speranțele, durerile, căci:

„Dragostea e flacăra supremă

Ce aprinde iubirea în inimă,

Topind toate suferințele,

Dând viață sentimentelor.

Dragostea e flacăra supremă

Ce dă esență și strălucire vieții,

Deschide ferestre către suflet,

Revărsând parfum și emoții.”

(FLACĂRĂ SUPREMĂ)

Cartea nu abundă în figuri de stil, autoarea fiind preocupată mai ales să redea toată gama trăirilor sale, de la durere la extaz, de la melancolie la bucurie, de la nefericire la fericirea supremă dată de iubire.

Felicit autoarea pentru această frumoasă realizare literară și îi urez mult succes în arta cuvântului.

ECATERINA CHIFU

by

Referinţă Bibliografică

Ecaterina CHIFU: CARTEA FRUSINEI AGHEANĂ „DRAGOSTE ETERNĂ” ESTE PUTEREA DRAGOSTEI PRIN SPAȚIU ȘI TIMP/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 iulie 2025