Motto:O iubire romantică, o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp, o iubire ce depăşeşte limitele sentimentelor umane, iubire trăită ardent, pe culmile fericirii sau în abisul disperării şi-a găsit expresia în opera celor doi îndrăgostiţi: Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Multe din poeziile lor sunt poeme nostalgice care au devenit refrene în inima îndrăgostiţilor atâtor generaţii. Poezia lor de dragoste este un permanent dialog cu fiinţa iubită. Să aprindem lumini pentru Mihai și Veronica, cei care au ars pe altarul iubirii, flăcări vii ale dragostei eterne; povestea lor de iubire a trecut în eternitate și a adus lumii așa de frumoase capodopere literare. (n.a)

Viena strălucea în lumina soarelui primăvăratec care se juca prin frunzișul verde de pe malurile Dunării, mai albastră, sub cerul de aprilie. Ramuri înflorite se profilau delicate pe bolta senină, mișcate de vântul blând, răspândind miresme ce aduceau în inima celor doi tineri dorul de acasă, de România cu plaiurile ei verzi și luminoase. El, Mihai, student la Filozofie la Universitatea din Viena, o privea pe cea care ridica încet ochii spre el, ca pe o dulce minune ce îi pătrundea în suflet, tulburând gândirea rece adusă de ideile ce-i fascinaseră mintea.

Părul ei își lăsa aurul greu pe umeri și pe spate și el ar fi întins mâna să-l atingă, să-i simtă moliciunea mătăsoasă, parfumul de cireși înfloriți, dar știa că totul îi este interzis, că o putea admira ca pe actriță frumoasă pe scena lumii, de care îl despărțea un zid de sticlă. El simțea că i se oprește respirația, când îi privea cu ochii albaștri, tremurători, de parcă și pe ea o îneca o emoție puternică, când li se întâlneau privirile. Plutea în jurul feței ei delicate un fel de aură luminoasă, dar adesea, privirile îi erau triste, așa de triste, de parcă o mistuia o suferință ascunsă. Aluneca pe lângă el, subțire și delicată, clipind des din ochi, să-și potolească bătăile inimii. Gura roșie și fragedă era întredeschisă, părând că vrea să rostească ceva, dar se temea. El aduna în suflet toate gesturile ei, să se bucure de imaginea iubită și după despărțirea lor. Lunându-i mâna în mâna lui i-a spus:

–Steaua singurătății s-a ascuns, când te-am întâlnit, Veronica. Ești ca un înger de lumină care a coborât din cer, să mângâie sufletul în care ard atâtea, atâtea neliniști. M-ai despărțit de cărțile mele și te urmez pretutindeni, că simt nevoia să te văd mereu, să te simt aproape, să-mi fii înger păzitor și blând, să mă încânt de toată frumusețea ta.

–Prietene, tu mă faci să tremur de emoție, mă tem că nu mă pot ridica la înălțimea simțirii tale poetice. Eu te-am îndrăgit de când ți-am citit versurile în Convorbiri literare. Mi s-au părut minunate. Ești un poet adevărat, mult deasupra tuturor. Am plâns când am citit Mortua est. Am simțit durerea ta, am trăit drama frumoasei fete ca o umbră de argint strălucită/Cu-aripi ridicate la ceruri pornită când argint e pe ape și aur în aer.(Mihai Eminescu – Mortua est)

– Iubită prietenă, aș vrea să fim doi îngeri plutind pe căile luminii, în vastul univers, să te duc în lumi de stele sclipitoare, în oceanele și mările infinitului. Acolo, tu o să-mi fii mireasă, cum dorește sufletul meu. Mi-e dor de sufletul tău, mi-e dor de tine, de tine toată. Te chem, să vii din neguri reci care simt că te iau de lângă mine, tu, scump odor al inimii mele.

– Iubite poet, ce suflet arzător ai lăsat să pătrundă în sufletul meu!

Este sufletul tău un foc puternic ce a făcut să înflorească iubirea, o iubire ce nu are nici timp, nici locul ei în lume? Unde mă chemi tu nu este moarte și aș vrea să fiu acolo cu tine, dragul meu. Dar viața mea nu e simplă…

– Poate că nu ne-a fost dat să trăim fericiți pe pământ… Dar, tu ai fost menită să fii lumina mea, bucuria vieții mele, dar una amară, că nu ești liberă. Veronica, știi tu cât de mult sufăr, îmi înțelgi tu tot zbuciumul sufletului meu?

– Te rog, nu mai vorbi, că mă întristezi! Mai bine, spune-mi când mă duci la operă, cum mi-ai promis? Știi… eu trebuia să ajung câtăreață de operă, dar…

Ochii ei se umplură de lacrimi. Nu mai putea vorbi. O îneca plânsul. Se șterese cu o batistă albă, fină.

– Mâine seară te duc. Azi, vom cutreiera toată pădurea de pe lângă Dunăre, să ne amintim de dulcea Românie, apoi vom merge la un restaurant din centrul Vienei, să cunoști alți studenți români. Să mergem! Aș vrea să am cât mai multe amintiri cu tine… Te-am zărit la Serbarea de la Putna, anul trecut, în 1871, păreai o crăiasă din povești, în rochia ta albă, dar, te-am pierdut în mulțime. Degeaba am alergat după toate trăsurile, nu erai în niciuna. Atunci, Vero, mi-ai lăsat un gol în suflet… Acum, aș vrea să fiu mereu cu tine, să-mi treacă dorul ce mă macină zile și nopți. Mi-e dor de tine și când ești lângă mine. Ce s-o alege de noi doi…? Ochii tăi frumoşi pătrund sufletul meu…

Veronica își scoase mănușile albe de dantelă și-i mângâie frumtea cu degetele subțiri. Privind-o, simțea că i se oprește respirația. Ar fi oprit timpul în loc, să se bucure de o oră de iubire. El îi prinse mâna, o sărută și apoi o duse la inima lui, ea se trase un pas înapoi. Fruntea lui se înnegură. Știa că totul îi desparte și nu putea face nimic… Îi privea pierdut ochii deveniți violeți în umbra unui brad. Ar fi sărutat-o pe gură, să-i ia tot sufletul așa, că îi era foarte dragă. Nu o imagina altfel, decât iubita lui, perechea lui minunată. Vibrau la fel în fața frumuseții semănate de Dumnezeu pe pământ și iubeau poezia, ca pe o oglindă a inimii lor. El îi străse brațul și-l apropie de inima lui, dar ea se retrase speriată, cu ochii privind în toate părțile.

– Mulțumesc, mulțumesc, că mă ajuți să cunosc Viena. Nici nu știi cât mă faci de fericită…, spuse ea, să dea alt ton discuției lor. Dar…

Veronica nu mai putu continua, se împiedică de o rădăcină și ajunse cu capul pe pieptul poetului care întinsese brațele să o prindă.

Au rămas îmbrățișați mult timp, privind valurile Dunării, meditând la trecerea ireversibilă a timpului, la despărțirea ce le va întuneca sufletul, la visul de iubire abia înfiripat, dar care va rămâne doar un gând frumos, o speranță irealizabilă, o fericire imposibilă. Din cer coborau fluturii albi ai florilor care se scuturau peste valurile fluviului, punând pe creste podoaba lor argintie, legănându-se în luminile apusului care făceau aurii apele învolburate, mai negre pe la maluri, ca o ispită a destinului rezervat celor doi îndrăgostiți. Mihai simțea cum zi de zi dorul creștea în el și o sculpta în cuvinte pe femeia ce-i tulburase sufletul: Venere maormură caldă, ochi de piatră ce scânteie (M. Eminescu –Venere și Madonă); A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi/ Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,/Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;/ Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte; (M. Eminescu – A frumuseții tale forme).

Veronica nota în jurnalul ei:Privindu-ți fața de farmec plină/Luci o rază în al meu sân/ Crudă fu însă a ei lumină/Din pieptu-mi scoase un lung suspin. (Veronica Micle– La portretul unui poet)

După plecarea Veronicăi la Iași, a simțit un imens gol în suflet. Nimic nu mai putea să-l umple. Dorul îl aduse la Iași, că voia să o știe cât mai aproape de el, s-o vadă din când în când, să-și umple ochii de chipul ei, de gesturile ei, să-i fie bucurie și mângâiere în zile grele… Simțea că-n toată a ei făptură/E-un „nu știu ce” și-un „nu știu cum”(M Eminescu – De-or trece anii). Singura lui fericire era ea, marea lui durerea era tot ea. Pe o filă, poetul a scris versurile:Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari, albaştri în bolţi întunecoase/ Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară/Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.”

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Iașul își unduia crengile îngălbenite de toamnă pe străzile lungi, sub un cer albastru, foarte înalt, ce cobora ca un clopot de cristal pe orașul de pe coline. Mihai privea linia orizontului, ștergându-și fruntea de sudoare, după o zi de muncă la Curierul de Iași. Cutreierase Moldova, ca revizor școlar, îl cunoscuse pe Ion Creangă devenit cel mai bun prieten. A fost dezamăgit de caracterul oamenilor ce l-au dat afară de la bibliotecă și nu mai voia să învețe germană pe odraslele răsfățate și prea puțin iubitoare de carte. Revenise în țară de la Berlin, îndurerat că își mai pierduse un frate, fără a da prea multe amânunte despre motivul stabilirii în țară, deși inteționa șă-și susțină doctoratul în filozofie în Germania. Pe Veronica o vedea rar, refuza uneori să fie prezent în salonul ei literar, să-l studieze toate invitatele cu lornionul ca pe un exemplar uman ciudat care să le încânte cu vesurile lui.

Se retrăgea în umbra teilor din Copou și scria pe genunchi scrisori în versuri: Dormi, Veronica!, Când te-am văzut, Verenă. Deodată tresări. Își aminti că a întrebat-o de ce și-a schimbat numele din Ana în Veronica și ea a spus că nu voia să fie ca Ana lui Manole, ci ca Sfânta Veronica ce a încercat să aline suferința lui Iisus, ștergându-i fața cu năframa ei. „Dar nu te-ai temut că atragi un rău mai mare spre tine?” a întrebat-o el. Ea nu a înțeles, dar când l-a auzit rostind îndrăgostiții din Verona s-a înfiorat și fața i-a devenit palidă. Uneori, ea se strecura pe lângă garduri și venea lângă el, sub teiul din Copou, îl prindea de braț și cu capul lăsat pe un umăr îl întreba:

–Iar te-ai cufundat în stele/Și în nori și ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte/Sufletul vieții mele!(Mihai Eminescu – Floare albastră)

–Tu ești sufletul vieții mele. Hai să fugim în lume! Să trăim ca nomazii, sub cerul liber…! Vrei? Veronica, vreau să fii a mea, doar a mea…

Ea îi mângâia fruntea, arajându-i șuvițele rebele. Își lăsă capul pe umărul lui, ascunzându-și chipul în haina ce mirosea a frunze verzi, a iarbă, a pământ udat de ploaie.

–Tu trebuie să-ți împlineești menirea. Trebuie să scrii, Mihai. Forța ideilor tale este așa de puternică! Ele pot pătrunde în inimile altora, ei vor fi cei care răspândesc idei folositoare oamenilor. Viața lor trebuie să fie mai bună. Tu ai dorit să le faci altă viață celor săraci.

–Doar Dumnezeu poate ocroti viața oamenilor. La toți ne este dat un destin. El ne dirijează viața. Toți trăim sub puterea Marelui Demiurg…

–Și noi ne iubim așa de mult, dar de ce a fost soarta așa de crudă cu noi?

–Știi ce mi-a șoptit arhanghelul Mihail? Cei ce vor să facă bine oamenilor sunt pedepsiți de cohorte de necurați. Deci trebuie să îndur totul cu stoisism. Iar ei ce iubesc nespus de mult, sunt pedepsiți și nu pot fi fericiți…

–Pe mine mă doare și acum răutatea cu care te-au strivit dușmanii tăi, iubite…

–Toate-s praf… Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi. Durerea mea cea mai mare este că nu am putut să-i fac pe români să o ducă mai bine…

–Tu ești poet, vei fi în sufletul milioanelor de români, așa simt eu. Ceea ce ai scris mișcă mintea multora, poate duce la schimbări, face să înflorească iubirea în inima îndrăgostiților…

–Povestea noastră de iubire este unică, irepetabilă, fiindcă nimeni în lume nu poate avea puterea noastră de a iubi. Dar este tristă, cum e sufletul meu. Citește! Cietește poezia mea!

Veronica ia foaia de hârtie și citește:Ce suflet trist mi-au dăruit/Părinții din părinți/De-au încăput numai în el/Atâtea suferinți?(Mihai Eminescu – Ce suflet trist?)

–Dragul meu drag! Sunt cu tine, aici, nu te întrista!

–Nu vei mai fi… Plec la București… Aici nu mai rezist…

Veronica s-a ridicat brusc, l-a privit supărată, cu lacrimi șiroind pe față și l-a întrebat:

–Și eu, eu, eu ce fac fără tine, Mihai?

El nu a răspuns. A strâns-o la piept, și-a lipit obrazul de fața ei și lacrimile lor s-au împreunat pe fețele udate de ploaia rece.

Ajuns la bojdeuca lui Creangă Emin notă pe o foaie:Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.

Iar Veronica a notat în jurnal:L’mour c’est l’infini de l’âme.

El scria fratelui Șerban:Nu-mi dă pace.Nu pot dormi decât cu chipul ei sub ochi.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

În București, prea ocupat cu munca de ziaist la Timpul, îi scria din când în când Veronicăi scrisori și o imortaliza sculptural în versuri: Din valurile vremii, iubita mea răsai/Cu brațele de aur, cu părul lung, bălai /Și fața străvezie, ca fața albei ceri/Slăbită e de umbra duioaselor dureri/Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei/Femeie între stele și stea între femei.(Mihai Eminescu – Din valurile vremii)

Ea îi răspundea:Ai plecat mânat de dor/Și te-ai dus tot înainte/ De cumplitul meu amor/Nu ți-ai mai adus aminte./Eu, cu sufletul zdrobit/Am privit în a ta cale/Și cu lacrimi am stropit/Urma pasurilor tale.(Veronica Micle – Ai plecat); Mă pierd, uitându-mă la tine/Cuprinsă ca de-un farmec sfânt/Și-n sufletul meu iar revine/Dorul ce-avui pe-acest pământ.(Veronica Micle – La un portret).

El îi scria:„Legenda” la care lucrez va fi gata și fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina gândurilor mele – graziosa – graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn și trează și mă plec ei, ca robul din „O mie și una de nopți” Emin.

El o asigura că singura și marea lui comoară erau scrisorile ei. Ea recitea zâmbind scrisorile lui și memora unele pasaje.

Veronica le recitea cu drag, că ele erau singura ei bucurie. Erau cuvinte, ce exprimau mai profund sentimentele lui: Scrisorile lui ăi aduceau speranța în inimă. Cu câtă durere i-a scris Veronica lui B.P. Hasdeu că Maiorescu se opune căsătoriei ei cu Eminescu. Ea își punea sufletul în versuri:

Emin îi scria cu înflăcărare:Tu ești singura mea avere sufletească, singurul meu amor, singura mea speranţă în lume… reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit  şi sfânt cu care te-am iubit pururea. Nicicând, absolut nicicând, tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi. O altă scrisore o făcu și mai tristă:Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduind–ţi lucruri ce nu le–m ţinut, pentru că– am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor muritorilor, mi–a dăruit o rază de fericire ce-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le–am mărturisi ţie şi te–am rugat să mă ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate. Nu voi iubi niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa cu tine singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine nici n-aş avea la ce trăi.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………

În Cimitirul Bellu, o femeie înfășurată în văluri negre stă în genunchi în fața mormântului unde zace cel atât de drag inimii ei greu încercată de durere. „Doamne, de ce l-ai luat așa de tânăr la tine? I-am presimțit moartea, că am scris în noaptea când a murit, versuri ce parcă mi le dicta el: Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!Ai zis tu și eu atuncea, când pe-a dorului aripe,/Duși de al iubirii farmec, privind cerul împreună,//Noi visam eternitatea, în durata unei clipe. (Veronica Micle – Ce n-ar da un mort din groapă) Sunt devastată, iubite, că ai murit în floarea tinereții și visul tău de unire a tuturor românilor nu s-a împlinit. Îngerii au fost poate geloși pe noi și de aceea am fost nefericiți… Mă simt vinovată, da, vinovată de moartea ta, Mihai. De ce nu am venit mai devreme să te iau din ghearele doctorului ce ți-a dat mercur? Eu l-aș omorî cu mâna mea, de l-aș întâlni. Cum să-ți injecteze mercur doctorii, când se știe în popor că moare cel căruia i se dă „argintul viu”. Cum a putut să-ți facă spălături cu mercur acel neisprăvit doctor? Și baba Calița din mahala Păcurari te-ar fi vindecat, dacă îți spăla cu ierburile ei ulcerațiile de pe picioare. Am să-l dau în judecată pe cel ce te-a lovit cu piatra în cap și te-a omorăt, să putrezească în celulă toată viața, să nu mai vadă soarele. De ce l-a deranjat așa mult că tu cântai „Deșteaptă-te, române!” ? Eu sunt foarte vinovată că nu am știut să apăr iubirea noastră. Eram de zece ani liberă. De ce nu i-am petrecut lângă tine? Ai dorit să ne căsătorim. Ce fericiți am fi fost împreună! Știu că te puteam face fericit. Dar dușmanul meu de-o viață, „onorabilul” domn T.M. nu a vrut să fim împreună. Eu preferam să fim unul al altuia și fără hârtii de consfințire a relației noastre. Ce mult aș vrea să dau timpul înapoi, să fiu eu cea care spune nu, când era cazul, nu fetița supusă ce face ce spun alții, fără a ști toate relele acestei lumi. Acum o condam pe mama mea, pe bărbatul meu care nu m-au protejat și m-au pus martoră într-un proces de imoralitate intentat d-lui M. El nu m-a iertat niciodată și, ca să se răzbune pe mine, m-a făcut pe mine imorală, doar că să mă despartă de tine… Eu pot suporta oricâte ocări mi-or scorni, dar ți-e ți-a rupt inima. Te-a făcut să suferi enorm. Mi-ai scris versuri care mi-au dat fiori:De astăzi dar tu fă ce vrei/De astăzi nu-mi mai pasă/Că cea mai dulce-ntre femei/Mă lasă…(Mihai Eminescu – Adio!) Eu nu te-am lăsat. Trăiam gândind la tine, zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Poate că, dacă eu deveneam cântăreață de operă, sigur ne-am fi întâlnit, ai fi scris despre spectacolele mele. Am fi fost liberi să ne iubim, cum dorea sufletul tău arzător. Am fi cutreierat lumea împreună. Tu ai fi publicat în țară cărțile tale. Eu ți le-aș fi tradus în franceză… Dar nu pot schimba destinul, ai avut dreptate.

Eu prevăd prin secoli a ta glorie literară. Mulți vor îndrăgi versurile tale. Poeziile mele sunt doar ecouri la poeziile tale. Te-am comparat cu un luceafăr, acum plecat la stele:Dar tu, ca un luceafăr departe străluceşti/Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,/ Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi în gândul meu/ Vedenie iubită la care mă-nchin eu. (Veronica Micle –Dialog liric, vol. Poezii, 1889, Chișinău). Iubite poet, nu ți-am trimis ultima scrisoare, că ai fi văzut căt de mult te prețuiesc:Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge …/Lăng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt/ –/Astfel tu ‘n a cărui minte universul se răsfrange,/Al tau geniu peste veacuri rămăne-va pe pământ. (Veronica Micle – Lui X–vol. Poezii, 1889, Chișinău).Dragul meu, de o lună nu pot să dorm, să mănânc și vin la tine zi de zi, să-ți cer iertare, că nu am doborât munții, să te salvez. Dar te voi salva de la uitare, tu vei trăi în inima tuturor, mă duc la Văratec, acolo, în raiul nostru, mă voi reface și voi lucra la albumul în care voi trece poeziile tale și răspunsul meu poetic la ele. Voi publica aceste poezii, le voi duce în București, Iași, Constanța, oriunde voi putea să te fac mai bine cunoscut românilor. Tu n-ai murit, trăiești și vei trăi în inima mea mereu. Aș vrea să ne întâlnim într-o altă viață și să fim cu adevărat fericiți. Acum îți las violetele, să-ți amintească de mine…

…………………………………………………………………………………………………..

Vara se revărsa în valuri de lumină peste dealurile de la Văratec, făcând pădurile să freamăte misterios, sub vântul serii. Umbrele din văi răspândeau un aer dulce, răcoros, înmiresmat, cum doar în Moldova se simte. Pe cerul înroșit spre apus se ridicau nori negri, amenințători, ce coborau vijelios pe linia luminoasă ce mărginea culmile verzi. Veronica se grăbi să intre în căsuța Maicii Fevronia, că se temea de tunete și fulgere. Nu-și despachetă lucrurile, ci alergă spre biserică, intră și se aruncă în gnunchi în fața icoanei Maicii Domnului. Spuse rugăciunea pe care i-a scris-o Mihai pe o carte:Crăiasă alegându-te/ Îngeunchem rugându-te/ Înalță-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Și zid de mântuire/ Privirea-ți adorată/Asupra-ne coboară! O, maică preacurată/Și pururea Fecioară/ Marie! (Mihai Eminescu – Rugăciune)

Cu capul sprijinit pe mâinile așezate pe pardoseala de piatră, se ruga, se ruga să fie iertată că nu a știut să vegheze asupra celui ce-i era drag, ca lumina ochilor. Se ruga:„Domane, iartă-ne, Doamne, ajută-mă! Doamne, dă-mi puterea să fac o carte cu poeziile noastre. Acesta este visul meu. Doamne, ajută-mă! Ajută-mă!” Dar gândurile o tulburau și mai mult:„Dacă mama semna contractul cu directorul tearului de operă din Italia și nu pe cel de căsătorie, poate nu aș fi fost atât de nefericită… Dacă Mihai nu avea atâția dușmani politici, poate că acum trăia… Eu am fost și Ana lui Manole și Veronica și Julieta… .”

Se târî până la cămăruța din căsuța maicii Fevronia, se trânti pe pat și adormi înfrigurată, sub ropotele ploii ce făcea și mai negru întunericul de afară. A doua zi, porni prin locurile pe unde se plimba cu Mihai, voind să-i mai găsească răsuflarea sub ramurile scuturate de un vânt tăios. Se așeză pe un trunchi răsturnat de furtună, căuând cu ochii pe cel vechi pe care stătea cu Mihai. El se așeza cu capul în poala ei, ea îi mângia părul și chipul lui atât de frumos, ascultând cum îi povestea despre zeii indieni, despre Nirvana. Oare el a ajuns în Nirvana, în nemoarte? Se întreba neliniștită, dacă el a scăpat de suferință, dacă a cun oscut iluminarea. Locul lui este printre cei aleși, se încuraja Veronica și puse în cartea ce o luase cu ea o garofiță roșie. Făcu un buchet de flori sălbatece care-i plăceau așa de mult lui Mihai, să le pună într-o glastră, la fereastră, dar florile îi căzură din brațe, când a văzut în oglinda lacului chipul lui Mihai, Parcă o chema la el, în fundul lacului. Porni la vale plângând, împiedicându-se de crengi. Hohotind, se aruncă în brațele maicii Fevronia, strigând:L-am văzut…L-am văzut… vrea să mă duc la el…

Maica o așeză pe pat și-i aduse apă cu miere. Ea plângea întruna, strigând:Mihai! Mihai!

Măicuța rosti Tatăl nostru și se duse să-i pregătească un ceai de mușețel, dar Veronica tremura din tot corpul. În minte avea doar chipul lui Mihai, desfăcut de cercurile apei, în mii de bucăți. Maica reveni, o găsi adormită și lăsa cana pe masă, apoi ieși încetișor. Când reveni de la biserică, după rugăciunea de noapte, o găsi plină de sângele ce-i cursese din nas chiar pe albumul unde ea a transcris poeziile ei și ale poetului ce i-a iluminat viața. A chemat maicile, au adus doctorul, dar ea își dăduse duhul cu un zâmbet dulce pe chip, strângând la piept albumul ce-l pregătea, contientă ca a iubit un luceafăr, cel mai mare poet al românilor.

A fost înmormântată la Văratec, în fața mânăstirii, iar pe cruce au fost gravate în piatră aceste cuvinte: Și pulbere, țărână de tine s-a alege, / Căci asta este a lumii nestrămutată lege/ Nimicul te aduce, nimicul te reia/ Nimic din tine însuți nu va mai rămânea.(Veronica Micle – Și pulbere, tărână…)

Aceasta este drama celor care au scris în istoria literaturii române cea mai frumoasă poveste de dragoste:Mihai Eminescu și Veronica Micle.

Virginia Micle, fiica Veronicăi, a scris: … .l-a iubit pe Eminescu cu o iubire nemărginită. Împrejurările și oamenii au făcut ca ei să nu fie uniți niciodată.

Elena Buică, scriitoare, a scris:Dragostea ei a fost atât de mare, încât l-a urmat pe Eminescu și dincolo de pragul pământesc… săvârșind nunta în cer, infinit mai durabilă decât căsătoria cu acte.(Observatorul din Toronto)

Ei, mirii iubirii eterne, Mihai și Veronica, vor trece prin nemărginirea timpurilor cu dragostea lor ce nu va cunoaște moarte. Opera lor a intrat în nermurirea cuvintelor, lăsând o imagine strălucitoare, străbătând valurile vremii, iradiind frumusețe și mister.

Bibliografie:

• Mihai Eminescu – Opera vol 10, Editura Academiei;

• Ion Ionescu Scrisori Eminescu Veronica – Îngerul Blond al lui Eminescu;

• Mihai Eminescu Poezii site Poeții noștri.

by

Referinţă Bibliografică

Ecaterina Chifu: IUBIREA ÎN VALURILE ETERNITĂȚII, In memorian: Mihai Eminescu – Veronica Micle, 150 de ani de iubire/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 mai 2022