PATRIE ROMÂNĂ!

Într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie și cum să nu-ți ridici fruntea, ca falnicii strămoși de odinioară, mândru că poți spune: „Sunt român!”

(Alexandru Vlahuță – România pitorească)

Patria este  poporul, nu tagma jefuitorilor

(Tudor Vladimirescu – Citatepedia.ro)

Patrie Română, preamărește-ți fiii,

Cei ce s-au jertfit, prin sacru legământ!

Mamele vor plânge veșnic toți vitejii,

Vor plânge și-n ceruri, nu doar pe pământ.

Patrie Română, adună pe ai tăi copii,

Florile de aur, strânge toți Românii,

În vatra străbună, să fim mereu uniți,

Să trăim în pace, precum bunii frați!

Patrie Română, țara mea frumoasă,

Tu, care prin veacuri ai fost urgisită,

Ia puteri din ceruri, ca să înflorească,

Glia ta cea verde, în veci de veci unită!

Patrie Română, apără-ți poporul!

Dă-i puteri țărânii, să-nflorească toată

Și-n valuri de aur să se miște-ogorul,

Țara noastră dragă, fie-mbelșugată!

ROMÂNIA, O ȚARA DE VIS

Când aș iubi,
mi-aș întinde spre cer toate mările
ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aș urî,
aș zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieți sori
călători
și poate-aș zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

(Lucian Blaga – Dați-mi un trup, voi, munților!)

Era un vis cu ochii larg deschiși

plini de incertitudini și neliniști,

ca-ntr-un sfârșit de adolescență târzie,

când vrei să te-ntorci la copilărie,

dar simți în tine tumultul mării

și pleci spre-un țărm necunoscut.

Numai lumina mării te face să te-ntorci,

în țara ta de vis unde ai dori

să regăsești putere să mergi,

să ajungi la mare, la marea din tine.

Atunci vei înflori ca macii roșii,

Legănați de vânt în aurul lanului

Și vei sorbi lumina  dulce a zării,

Din câmpuri cu floarea soarelui.

ROMÂNIA, ȚARA FRUMUSEȚII

Care alta e mai mândră decât tine între toate țările semănate de domnul pe pământ? Care alta se împodobește în zilele de vară cu flori mai frumoase, cu grâne mai bogate? Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin este cerul tău, munții se înalță trufași în văzduh, râurile, ca brâie pestrițe ocolesc câmpurile, nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă auzul. Pentru ce zâmbetul tău este atât de amar, mândra mea țară?

(Alecu Russo – Cântarea României)

Zăpada cristalină, cascade printre brazi…

În văile umbroase, un verde de cristal…

Pe-altarele iubirii făclii albastre ard….

Pruncii râd în soare pe țărmul de opal.

Pe șesuri macii roșii pun strajă holdelor…

În crânguri căprioare-farmec izvoarelor…

Pădurile întinse în vraja poveștilor,

Cu râuri de argint duc dorul călător…

Sub ploile de stele, livezile în floare,

Grădinile cu miresme îmbătătoare,

Aceasta-i România, plai în sărbătoare,

O țară a iubirii ca o inimă mare.

În zările albastre, vulturi plutesc ușor…

Cu ochii bucuriei, inimi tresar de dor…

Sporește-n frumusețea fața copiilor

Și Domnul Dumnezeu deasupra tuturor!

Este credința noastră tărie de granit,

Umple cu iubire sufletul neprihănit,

Speranța ne spune că tot ce am trăit

Este destinul nostru, pe drumul hărăzit…

Dumnezeu ne-a lăsat cea mai frumoasă țară

Cu grijă ocrotită de Maica Sfântă Fecioară…

Să ne rugăm azi fierbinte la Domnul Slavei,

Pacea și fericirea este visul României…!

Mamele sărută pruncii… Binecuvântare!

Să fie demni și mândri-n România Mare,

Cu suflete curate mereu să trăiască

Și draga patrie veșnic s-o înflorească!

Mereu va curge Tisa, Mara și Siretul,

Ca Mureșul și Oltul, Buzăul și Prutul,

Dunărea va duce marele vis al nostru,

Dor de pământul țării, sub auriu astru…

Și va veni o vreme a sfintei biruinți,

Vor fi foarte mândri părinții din părinți,

Noi n-am lăsat să piară limba nici credința

Și-am făurit o țară cum le-a fost voința.

Cei ce credincioși vor fi patriei străbune,

Cei ce vor face bine c-a noastră națiune

Liberă și demnă să se afirme-n lume,

Ei vor fi în veci binecuvântați de mume…

Și de Bunul Dumnezeu!

CODRII MOLDOVEI

„          De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Și-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”.

(Mihai Eminescu – Călin, file din poveste)

O ploaie-curcubeu peste Carpați, pe piscuri,

Codrii Moldovei ard viu pe văi de veacuri,

Freamătă frunzele aurii peste verzi lacuri,

Apele învolburate se-albăstresc între maluri.

Se zbat în cascade albe izvoarele luminate

De mierea toamnei, de razele parfumate,

În ecou răsună un strigăt de cerb lopătar,

Brândușele mov pe iarba verde, vis în dar…

Cad fulgii argintii din seninul îndepărtat,

Bolta albastră freamătă de dor neîmpăcat,

Peste stâncile sure, covorul alb de zăpadă,

Scânteieri de aur, apus violet de toamnă.

Ce dulce respirare în aerul plin de ceață!

Voci din alte timpuri, dor de o altă viață

Răsună liniștit între munții albaștri, înalți,

Dragostea prinde aripi între Românii frați.

„          Mi-e dor de Tine, Doamne, mi-e dor de Tine!”

Strigă sufletul nostru ars de dorul vieții senine.

Doar între frumoșii munți simțim marea bucurie,

Trăim prin foc ardent a sufletului imensă fericire.

TOAMNĂ TIMPURIE ÎN APUSENI

Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide mari de munți, cu creștetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul în fața altuia.

(Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai-Voievod Viteazul)

În zare, munții-nalți cu mantii de zăpadă

Străluminează tot azurul, fulgii încep să cadă,

Peste verdele pădurii, pe copacii aurii,

Foșnetul de frunze se zbate printre vii.

În lacul verde-albastru, cu unde înspumate,

Cascada învolburată lasă mari diamante,

Sufletul vibrează, sub razele de soare,

Adun-atâta frumusețe din fiecare floare!

De ce a lumii frumusețe ne îndurerează?

În veșnicia clipei doar iubirea vibrează…

Iubirea ne-nalță sufletele, ne dă speranță,

Iubirea de țară este iubirea de-o viață…

ȚARA MEA DE LUMINĂ

România este patria noastră și a tuturor Românilor.  

E România celor de demult și a celor de mai apoi.

E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie.

(Barbu Ștefănescu Delavrancea – Citatepedia.ro)

Nori negri se rostogolesc mereu peste țară,

Ne tremură sufletele de spaime cumplite,

Mor toate speranțele în inimile împietrite,

Uităm dacă afară este iarnă sau primăvară.

Ce uragan se abate peste un blând popor,

Ce alte suferințe îl mai așteaptă în viitor,

Ce destin i-a hărăzit acum Marele Ziditor,

Când va sfârși, Doamne, drumul istovitor?

Mi-e dor de țara mea, urcând spre lumină,

Cu munți, cu ape, câmpii, cu bolta senină,

Mi-e dor de bucuria ce se revărsa din infinit,

Peste pământul românesc, pământ mult iubit.

Țara mea de lumină, urcând în azur, va înflori,

Pe verzile câmpii, soarele va alerga-n valuri,

Florile roz-albe vor îmboboci în ramuri

Și-n inimi toate speranțele vor înmuguri.

Doar iubire trece prin spațiu și timp,

Iubire de frumusețea fiecărui anotimp

Aureolează corola de minuni pe glia noastră,

Mereu în lumină, tot mai frumoasă.

MUGURI DE LUMINĂ

Mi-e dor de Dumnezeu, acel Dumnezeu viu și adevărat, ce străbate prin lumina zilelor și nopților,

cu tot coloritul ce schimbă mereu peisajele,

cu blândele irizări ale luminii ce doar în Țara Luanei le pot vedea și sorbi în mine,

cu frenezie și nesaț. Mi-e dor de iarba verde de acasă. Mereu o să-mi fie dor.

(Ecaterina Chifu – Prin luminile din Țara Luanei)

Te rog, Doamne, dă-mi lumina frumuseții Tale!

Deschide-mi poarta inimii, să mă pătrund de ea!

Din mugurii de lumină să scriu pe cer cu stele

Iubirea ce-a făcut să înflorească inima mea.

Cu mugurii de lumină să Te slăvesc mereu,

Să fac să vibreze Dumnezeirea în oameni,

Pătrunși de frumusețea Marelui Dumnezeu,

Să meargă doar pe drumul iubirii de semeni.

Din muguri de lumină să fac cununi de stele,

Să lumineze veșnic drumul păcii, al fericirii,

Să înflorească mereu grădina Țării Mele

Și toți Românii să trăim sub aura iubirii.

Doamne, revarsă-Ți bunătatea Ta peste România,

Alungă, Te rugăm, norii negri ce-o acoperă adesea,

Ajut-al nostru popor să înfrunte orice rău și urgia

Să nu vină peste el nici foc, nici ape ori durerea!

Din muguri de lumină să-nflorească glia,

În spirit să se-nalțe și în aleasă iubire,

Să fie îmbelșugată toată România,

Tot mai frumoasă, tărâm de fericire.

ROMÂNIA

Cel mai frumos lucru la România rămâne România. (Cristi Puiu)

R ăsari, insulă de vorbire română,

O mamă iubită, ca o icoană sfântă,

M ereu rotită sub soarele veșniciei,

A leasă mireasă, grădina Fecioarei,

N icicând uitată de Marele Dumnezeu,

I ubită de fiii ce te iubesc mereu,

A urită coroană de spice a pâinii.

În sufletul românesc idealuri înfloresc:

România Mare ca o inimă-floare,

Limba română – a patriei cunună,

Pe veci aici stăpân – Poporul Român.

Unire, unire să fie în România Mare,

Unirea este visul drag al Românilor,

Unire în pace, unire și bunăstare,

Unirea este marea speranță a tuturor.

Unire prin limbă, obiceiuri, tradiții,

Unire prin istoria, cultura românească,

Unirea tuturor și regenerarea vieții

Pe toată țarina strămoșească.

by

Referinţă Bibliografică

Ecaterina CHIFU: Poemele patriei (I) – din volumul „Poemele Patriei”, 2026/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2026