EUGEN DORCESCU

DESPRE POEZIA LUI CONSTANTIN STANCU

Cunosc de multă vreme, de la debutul autorului (1988), poezia lui Constantin Stancu: o poezie densă, cu un mesaj  încifrat, nobil, grav, ermetic chiar, pentru cititorul grăbit, nedeprins cu gustul aspru, greu și tulburător al elixirului metafizic.

Recentul său volum, Muntele pe acoperiș, Editura Vatra veche, Târgu-Mureș, 2026, pe care poetul a avut gentilețea să mi-l ofere, mi se pare a fi emblematic în această privință. Strania metaforă din titlu, metaforă a imensei poveri, deopotrivă telurică și celestă (Muntele pe acoperiș!), copleșește lumea lăuntrică și lumea exterioară eului și intră în consonanță cu abisul, cu marele adânc: „Dincolo de orizont – un abis presupus” (p. 17).

*

Trei repere – nemărginita verticalitate, indeterminarea haosului („Am o hartă secretă a haosului”, p. 34) și abisul sacru – veghează la desfășurarea discursului poetic, un discurs de factură intens meditativă.

Tema ar putea fi formulată astfel: Destinul individului (poetului) duhovnicesc într-o ambianță care a căzut de la credință. Altfel spus, străvechea, irezolvabila confruntare dintre homo spiritualis și homo animalis, confruntare deloc conflictuală la Constantin Stancu, ci doar extinsă, de la nivelul insului, la scară social-comunitară.

Așa se face că poezia sa, tablou al lumii contemporane și meditație asupra acesteia, crește, arborescent, dintr-o structură generativă de esență și configurație spiritual-reflexivă, consolidată de strategiile credinței și ale observației lucide, structură pe care o analiză atentă, beneficiară a unor cunoștințe și a unei metodologii adecvate, o deduce cu surprinzătoare limpezime.

*

Mai întâi, însăși căderea de la credință (ori luarea în deșert a credinței), prag lăuntric despre care ne vorbește, între altele, cu ironie amară, poemul Ziua în care m-a iubit Dumnezeu:

„… Altă dată, un șofer drogat a trecut cu autoturismul lui decapotabil,

i-am văzut chipul și surâsul de diamant,

m-a trântit pe asfalt, mi-a rupt piciorul drept.

Am înțeles că Dumnezeu mă iubește, nu am murit…

… Altă dată, aceeași întâmplare tristă,

chiar pe trecerea de pietoni,

m-a lovit în plin, am murit de bună voie și nesilit de nimeni.

La înmormântarea mea prietenii șopteau:

«L-a iubit Dumnezeu, l-a dus acasă, într-o lume mai bună,

cu alți oameni, alte chipuri, alte limbaje…» ” (p. 8)

Sau:

„A existat o biserică, o sinagogă, o moschee

care au capturat cerul și cuvintele,

plus lumina oblică a absențelor…” (p. 90)

Astfel, treptat, inexorabil, ins și mulțime se desprind, prin proprie voință, de Creator, ratându-și toate șansele. Am spus cândva că omul este făptura ce și-a ratat șansa, preferând să fie „ființă întru moarte” (Martin Heidegger) și nu „ființă întru mântuire” (cum am îndrăznit eu a zice).

Fiindcă, să nu uităm, Infernul nu este nimic altceva decât absența lui Dumnezeu.

*

Următorul moment, următoarea dramă, consecință a momentului și dramei dintâi, este retragerea harului, răspuns divin la păguboasa alegere umană. Dumnezeu este atotputernic. Deci, El poate hotărî orice, inclusiv să nu existe, pentru răzvrătiți, smintiți, batjocoritori. Îi lasă pe aceștia la voia minții lor, la autocălăuzirea lor menită eșecului:

„… Spui și o rugăciune simplă în fața oglinzii.

Apoi îți privești chipul înainte de a apropia lama de ras,

bine ascuțită în altă țară.

Te spovedești la nevastă, la martori,

la experții-n sărbători organizate la promoție.

Te spovedești rapid și eficient…”

*

Într-un asemenea vârtej formalist, derizoriu, lipsit de imboldul de sus, orice suprasens, orice solemnitate, orice taină, orice bucurie deplină, nelumească, celestă, au dispărut.

Încât minte și suflet alunecă, pe această cale a fatalei decăderi, în cea de a treia etapă a morții spirituale: teribila pierdere a Centrului:

„Vorbește despre dreptate în noaptea

în care Dumnezeu este judecat cu hărnicie iar Petru a trădat,

dar nu observă privirea lui Iisus,

cocoșul care cântă în depozitul nopții,

oamenii care se încălzesc la focul moale și

timpul lichid care curge pe zidurile de piatră ale cetății” (p. 54).

*

De aici, se declanșează degringolada eului și a lumii, începe rătăcirea, fără înțeles și fără țel, se instalează dezorientarea spațio-temporală, generatoare de singurătate și angoasă:

„Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa de timp

din viețile noastre…

Cineva trebuie să răspundă pentru lipsa spațiului…

… Cineva absent trebuie să răspundă pentru simplul motiv că

nimeni nu mai răspunde de toate acestea…” (p. 97).

Ori:

„Trupul mi-a luat-o razna…

… celulă cu celulă, până la ultima singurătate” (p. 7).

Odată ajunși la această limită, individul și grupul se află în fața a două opțiuni existențiale: fie își abandonează nefericita decizie inițială și se întorc la Creator (metanoia), ceea ce le asigură salvarea, fie își continuă rătăcirea, ceea ce îi va duce, treptat, la idolatrie și demență.

Dilema nu este tranșată de poet. De aici tensiunea latentă, negura, incertitudinea ce învăluie discursul, sporind forța lui estetică, intensificând freamătul unui lirism deopotrivă senin și tenebros.

*

Poetul, așadar, mereu în așteptarea unui „semn” (venit de dincolo de abis, dar și din preajmă, de la apropiații săi), nu descoperă, pare-se, nicio tresărire, oricât de vagă, oricât de timidă, spre schimbarea minții, spre vindecare. Singura perspectivă rămâne alienarea, adică delirul alergării fără țintă spre închinări și slujiri greșite și rău vătămătoare:

„Simt răsuflarea unui animal în întuneric,

mai ales în nopțile cu lună, bombăne cuvinte necunoscute.

Mă urmărește zilnic, îi văd umbra

când întorc privirea spre istoria de ieri.

Transpirația lui îmi transmite că a îmbătrânit lângă mine,

dă semne de oboseală în fața dicționarelor.

Într-o zi mă va înghiți, va fi pe la amiază sau seara,

eu speram că va învăța ce-i iubirea și

se va lăsa jupuit de piele lui de aramă” (p. 12).

Integrat, el însuși, volens-nolens, prin cronotopul viețuirii sale empirice, în acest spectacol înspăimântător, vizitat, la răstimpuri de enigmatici „barbari”, poetul, care-și iubește semenii, suferă împreună cu ei, dar el este întărit, totuși, de nădejdea mântuirii („Dumnezeu e atât de aproape…”, p. 30; „Doar vorbele Lui contează, îți explică esențialul”, p. 84), așa cum probează câteva pasaje decisive, în care duhul său înregistrează prezența Divinității (p. 96) și are viziunea lumii noi („Nimic nu este mai curat decât un clopot în așteptarea Învierii”, p. 64. Cf. și p. 88), totul culminând cu cel puțin două extatice, mistice enunțuri mărturisitoare, care dau măsura harismei sale:

„M-ai făcut din țărâna pământului, dintr-o brazdă adâncă, pentru a mă obișnui să fiu călcat în picioare…

Nu mă apelează nimeni din moarte, am fost părăsit de toți,

voi deprinde singur procedura subtilă a învierii…

Deasupra mea corbii sunt pregătiți să-mi ciugulească

ochii obosiți care te-au văzut” (p. 32).

Și:

„Totul a fost frumos și înălțător, până când am auzit susurul

acela blând și subțire, ca un zgomot de fond al universului…” (p. 43).

Știm, din 1 Împărați 19, 12, că așa i S-a revelat Dumnezeu profetului Ilie pe Muntele Horeb.

*

Din când în când, în curgerea relativ întunecată a textelor ce evocă și interpretează înfățișarea Infernului, ne întâmpină bucuria genuină de a trăi, pură, luminoasă, neproblematizantă, amnezică, precum în acest minunat poem de iubire, suficient sieși:

„Exista o fântână unde se adăpau animalele și timpurile,

acolo te-am întâlnit îmbrăcată în cămașa caniculei.

Nu a plouat de multă vreme, dar erai frumoasă

ca o ploaie curată de vară,

când apa intră în sandalele lui Dumnezeu.

Nu știam cât de adâncă era fântâna,

ce mituri erau în apa aceea rece,

am văzut doar animalele mulțumite,

cu trupuri transparente și

iarba arsă înverzind în urma pașilor tăi” (Fântâna, p. 18).

Poezia lui Constantin Stancu, complexă, polisemantică, cultivând un estetism discret și viguroase idei trăite, se  adresează, firește, oricui este interesat de arta cuvântului, dar, mai cu seamă, cititorilor inițiați în grandoarea și sublimul Sfintei Scripturi. Volumul pe care am îndrăznit a-l comenta, Muntele pe acoperiș, nu prilejuiește o lectură facilă. Dar fascinează și educă. În rest, cum am spus și spun adesea, Por captu lectoris, habent sua fata libelli (Terentianus Maurus).

Timișoara, 6 octombrie 2026.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, DESPRE POEZIA LUI CONSTANTIN STANCU/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2026