Numai oamenii frumoși cunosc motivul ascuns pentru care noiembrie îmbrumat și cețos, bătut de ploi mărunte și fiori pare o rămășiță de timp în prezilele plecării din melancolii și suspine în frisoanele ninsorii și înghețurilor celor ce-aduc torente deasupra griului, arămiului și singurătăților toamnei, pentru că de la un suflet la altul confidențele par rămășițe de sentimente.

Timpul schimbului afectiv interuman la zenit de noiembrie e, netăgăduit e proscris…! Și ce mult se cere în vremea de-acum o cât de palidă renaștere a frumosului uman, a iubirii umane, a bunătății umane, a păcii umane, căci toate-s frunze veștejite într-un noiembrie al umanității zgribulit, dezolant, muribund. Patru bunuri mai are omenirea să-și împartă: frumusețea, iubirea, bunătatea, pacea…! Dar, suflete înfierbântate, oamenii-și împart dizgrație, reprimare, cruzime, război, durere și plâns…! Din cauza lor îngerul din om pleacă și-n locul lui stă stăpână insolența, revolta pătimașă din orice a omului în cursă cu sine, de pe urma cărui fapt nimeni nu câștigă tot, iar mulți sunt cei învinși…!

Așa poți îmbătrâni tare urât și vine o vreme când te uiți în fundul inimii ca-ntr-o fântână fără izvor, cauți în buzunarele întoarse pe dos ale amintirilor și nu mai găsești nici măcar praful unei iubiri, ecoul unui cântec, catifeaua unei melancolii, șiroaiele unei lacrimi, soarele unui sărut, floarea unui zâmbet…, găsești o piatră pe care ți-o arunci singur asupră-ți ca pe un pumn de țărână în groapă, la ceasul bunului rămas…!

Au alergat clipele, au zburat zilele, s-au topit anii și viața ți se sprijină de țâțânile porții suspendate între nimicul adevărului și nimicul ipoteticului, cu-n picior dincoace, cu celălalt picior dincolo. Ce mai poți face? Viața trăită urât se proclamă la sfârșit cu inimaginabile restanțe, iar toate gândurile-ți răsună în timpane ca principiu de analiză din care rezultă golul și remușcarea. Ce mai poți face?! Nimic…! Ai aprinde toate forțele inimii ca să iubești, dar nu mai ai ce aprinde, ai întinde brațele la cine i-ai întors spatele dar nu mai ai ce întinde…, ai săruta florile dar buzele ți-s veștejite, ai asculta simfonia armoniei, dar s-a-nnorat, e prea târziu…, ai da toți banii pe o secundă, dar timpul tău s-a irosit…!

E noiembrie, 2026…! Solitar, nu c-am vrut, nu că mi-am alungat prietenii, nu că mi-am dat iubirea pe-mprumut, nu că mi-am cumpărat-o pe datorie, ci pentru că sunt bolnav port masca sub care mă doare, sunt obligat la tăcere și distanță, sub o libertate abjurată, sub o dreptate interzisă…! Prietenii mei o duc bine, culeg ce au semănat și au sporit, se bucură de ce au agonisit și au apărat, trăiesc o viață normală, sunt veseli, aleargă și au odihnă, speră, sunt fericiți, au idealuri, nu sunt părăsiți…! Eu însă îmi zidesc o lume din mirări, suferințe, disperări în prezent și altă lume de nădejdi, sănătate și fericire în amintire.

          Pe deasupra mai e și vremea zăbăucă, năucită, buimăcită a capriciilor politice…, în fiecare secundă, în fiecare zi, în fiecare an sunt acestea, dar acum și-au ieșit din țâțâni…! Bat la ușă zvonuri, spaime, grozăvii, ne-așteaptă o nouă încercare…! Aș prefera să am aproape și mereu pe cine-ar ști să mă apere de griji, dar nu știe nimeni s-o facă decât medicii, asistentele, infirmierele, iar aceste minunate ființe umane cu înger în ele nu-mi aparțin, iar eu lor le sunt un grăunte de piatră sfărâmată într-o uriașă balastieră…, aș vrea să stau de vorbă cu cine-a descoperit bunătatea până la milă, dar domnește perfidia până la interes, pe cine însuflețește iubirea până la jertfă, dar înflorește egoismul până la trădare, pe cine hrănește veselia până la zbor, dar țiuie decadența până la râsul mânzesc, pe cine primește modestia până la închinare, dar bubuie tropotele plinătății de sine…!

Unde-s oamenii mei, ce să aleg din ce am în fața ochilor…, unde mi-s prietenii…, dacă nu-s, nu-i așa că nu au fost?! Sau sunt undeva și nu-i văd?! Ei, toți cei ce nu fac economii de sfaturi și promisiuni, cu ce mi-s mai de folos decât cei mai puțin generoși cu asta?! Nu întrezăresc adeseori vreun crâmpei de temei în tot torentul de consolări fără actul faptei…!

Și totuși, am descoperit un sigur adevăr, fie că am vrut, fie că nu am vrut…! Nici n-ar fi fost nevoie de o jertfă ca să îl aflu, nici de canon ca să îl supun la probă: am descoperit omul frumos despre care nu am a spune decât că e frumos pentru că e frumos…, iar eu l-am ales pentru că l-am ales…! El are trei nume: medicul, asistenta, infirmiera – exemplific acum în factualitatea cea mai reliefată cu putință a unui eseu al recunoștinței pe dr. Andreea Larisa Pătrașc…!

Sătul până peste cap de ovații la priveghiul festiv al demnității ajunse-n momentul ei terminus în comunitatea prieteniei fictive, am mai rămas cu o singură nădejde: să găsesc prin răpăielile plânsului din suflet tăcerea omului frumos ce împlinește binele fără zarvă…! Pe această bază de ipoteze zdrobite și reclădite-n argument îmi construiesc la marginea slăbitei forțe de discernere criteriile alegerii omului frumos la chip fizic și la chip sufletesc…! Am ales acum, în acest eseu, după ce în altele am cugetat și simțit tot astfel despre alți minunați oameni buni ai mei, pe omul frumos cu inimă frumoasă dr. Andreea Larisa Pătrașc, nu înainte de a decide în taina nepătrunsă a sufletului meu că ar putea fi ultimul om ce m-ar mai înșela, iar, neîntâmplându-se, n-am să-mi mai revizuiesc inima aproape sfărâmată de dezolări, urâtul nesuferitul și boala zdruncinând-o până acum din toate încheieturile, din care cauză ea din ce în ce mai anemic începe a nu se mai anina nici măcar de o vagă încredere că voi mai izbăvi un pas, doi prin viața aceasta pe care parcă o trăiesc dintr-a altuia, iar de aceea mi-e dată cu dramul.

Dr. Andreea Larisa Pătrașc, prin conduita sa de interrelaționare profesională și umană cu mine mi s-a arătat un om frumos cu inimă frumoasă, în contextul profilat aici reprezentând un reper nu dintre acelea ale oamenilor ce cred că pot clătina universul de la tribune deturnând observația că instituția în care funcționează temporal este considerată de către ei un bun personal.

Frumos înseamnă  a inspira încredere…, frumos înseamnă a fi frumos, nimic mai mult, nimic mai puțin…, așa este dr. Andreea Larisa Pătrașc. Iată de ce, dacă nu descoperim la vreme frumosul fiecăruia dintre noi, nu ne mai rămâne decât să cântăm ode himerelor, căci nimic nu este mai lunecător în vid ca frumusețea, ea poate dispărea într-o clipă, ca și cum nu ar fi existat niciodată…!

Uitați-vă ce mirabile sunt apusurile și răsăriturile soarelui, însă fericirea contemplării lor se poate destrăma numai  peste o clipă, căci numai peste o clipă miracolul culorilor se poate dizolva și nu se va mai repeta identic niciodată…! Dacă se scufundă în fundul pământului ori dacă e absorbită în oceanul oval de sus, frumusețea se înscrie și ea în condiția universală a iremediabilității în sine. Totul în percepția umană este o teribilă mirare între finit și veșnic, niciodată omul neavând măsura exactă și sigură a cât de finit este finitul și a cât de veșnică este veșnicia! De aceea, frumusețea chiar și de o clipă, ce trece prin fața ochilor noștri, nu trebuie lăsată să se topească mai înainte de a o sorbi lacom, savuros, fericit, din toată ființa noastră și cu întreaga sălbăticie primară, căci pentru dragoste și frumusețe omul nu are o debara…, dragostea, frumusețea și viața nu se pot pune la conservare, ele se consumă total cât sunt în mâinile omului, altminteri le poate pierde pe oricare dintre ele, definitiv…!

Frumos înseamnă să fii frumos, nici mai mult nici mai puțin. Descoperind frumosul la timp și real se descoperă o transcendență spre sinele fiecăruia dinspre universalitatea fericirii, bucuriei, alinării, binelui spiritual și corporal, vindecării spirituale și corporale. În toate acestea consistă un bine necuprins, o minunată frumusețe interioară, o rezonanță cu sunetele line ale armoniei și culorile comuniunii cu sublimitatea idealurilor frumoase…!

Dr. Andreea Larisa Pătrașc este un medic BFT cu apreciabilă competență profesională, dar și un om bun, blând, plăcut, inteligent comunicativ. Inspiră încredere, convinge, atrage irezistibil, redă speranțe, luminează conștiința interioară pe itinerariul uneori lung, sinuos și greu al vindecării trupului și spiritului, al debarasării de traume fizice și depresie.

Ce bine, ce întâmplare minunată să o fi cunoscut și să fi fost beneficiar al unor astfel de roade ale harurilor medicale și umane ale doctoriței minunte pe care norocul meu a ivit-o în calea ce-o mergeam frânt de dureri, lăsat de puteri, cu din ce în ce mai șubrede speranțe de a mă apropia măcar cât de puțin de normalitatea fizică și chiar sufletească a mea, de altădată…!

Slujindu-mi cu întreaga răspundere-ncorporată în misiunea nobilă medicală a sa, dar și din perspectiva pur umană a integrității și generozității unei interrelaționări prufund sufletești, purtând în conștiință valori ce nu sunt scrise în nicio diplomă, niciun angajament, nicio faimă patronate de defectele morale pe care le îmbracă derutant vanitatea, disprețul, frustrarea, ura, mândria față de semen, dr. Andreea Larisa Pătrașc m-a ajutat să lupt pentru recuperarea mea medicală, căci mă pierdusem chiar și eu de mine, devastat fiind de două nimicitoare atacuri vasculare cerebrale.

Eu am cunoscut un om frumos cu inimă frumoasă ce m-a ajutat să-mi ameliorez starea sănătății mele și îi sunt recunoscător. Acest om pentru oameni, minunat de frumos, este dr. Andreea Larisa Pătrașc…!

(Aurel V. Zgheran)     

by

Referinţă Bibliografică

Cuvinte din cuvinte pentru dr. Andreea Larisa Pătrașc (text scris întâi în suflet, revăzut în conștiință și reintegrat în prezentul text afectiv)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 7 octombrie 2026