Am primit iar în dar o carte frumoasă de la scriitoarea-pictoriță Ecaterina Irimia: „Punct însuflețit” publicată de editura Editgraph din Buzău. Când mi-a spus că lucrează la o carte cu acest titlu, gândul m-a purtat la teoria cosmogonică a lui Mihai Eminescu, așa cum apare în Scrisoarea I. Iată fragmentul:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

De-atunci negura eternă se desface în făşii,

De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…

De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”

(Mihai Eminescu-Scrisoarea I, Editura Cartea românească)

Student la filozofie, cu vaste lecturi, Eminescu a scris despre aparița marelui creator al universului, a lumii, formulând legea atracției universale, „un dor nemăginit” legea iubirii universale, legea cristică, cum a scris și Eistein: „Dumnezeu este iubire și iubire este Dumnezeu”

Dumneaei a făcut atunci corelația cu subiectul cărții și a ales acest fragment pentru coperta patru, ca să pună în valoarea concepția dumneaei despre ceea ce declanșează mișcarea, mișcarea universală, succesiunea vieții și a morții. Mișcarea înseamnă viață, o viață ce continuă și după moarte, cum ne convinge autoarea, căci existăm prin ceea ce am creat, ceea ce am lăsat în amintirea altora.

Floarea roșie de pe coperta unu simbolizează viața, viața ce înflorește și rodește. oferind lumina și frumusețea ei. Ea apare pe trunchiuri ciuntite, alese pentru simbolistica lor, în traducere liberă ar însemna că în ciuda vicisitudinilor, loviturilor, suferințelor, morții nedrepte, există speranța, speranța vieții adevărate, luminoase, frumoase, darnice. Dar există și o altă explicație a imaginilor de pe coperta unu, cum a scris în aceste rânduri:„Privite, crengile acestea ne sugerează suplețea, dorința de-a ne raporta cât mai mult la infinit și de-a ajunge pe planeta Marte, dorința de-a ne fi remarcată puterea de creație într-o lume c-un ritm de viață trepidant.”

Cartea se înscrie în literatura memorialistică, asemenea altora create de autoare, deoarece consemnează evenimente cotidiene, din viața personală, din oraș, din lume. subiecte din cărțile citite, dar și amintiri:

„Ajung uneori să deslușesc un zumzet, o aromă, un sunet, o imagine uitată, o melodie supra-pusă peste altele mai vechi. Undeva, s-a furișat sunetul unei clipe, un zâmbet, o licărire, un strop de tristețe sau o bucurie. De acolo trebuie să scot poveștile care nu se vor scrie, care fug de lumină, de strânsoarea cuvintelor, de vârful peniței. ”

„Închipuirea mă întorcea iar în urmă cu ani. În fund, un zid de arțari. La mijloc, izolat, un pui de mesteacăn. O mașină de tăiat lemne îmi amintea toamna copilăriei.”

Este și concepția lui Marcel Proust despre memoria involuntară care declașează amintiri, care amplifică sentimente, cum ar fi cel de fericire, sentiment ce poate fi trăit mai puternic în plan mental.

Îmi place motto-ul cărții, creație proprie, pentru că este un îndemn de a trăi în armonie cu noi înșine, ceea ce gândim să fie exprimat în opera creată, să ne reprezinte, mai ales într-o societate în care mulți una gândesc, alta spun, altceva fac:

Motto:Între viaţa ta şi ceea ce gândeşti
şi aşezi pe hârtie, întotdeauna
să existe un acord. (E.I)

Pictorița-scriitoare are darul de a privi mereu universul cu uimire, mereu are o prospețime a privirii care ne face să înțelegem mai bine frumusețea aceastei lumi, prin lectura paginilor scrise. Talentul dumneaei constă în a fi mereu o observatoare atentă a universului din care ia imagini, impresii, fâcând din carte o scriere realistă, căci este asemenea „unei oglinză ce o poartă pe drumuri”, cum au formulat crezul literar fondatorii curentului realist francez. Dar cât romatism găsim în alte pagini:

„De bucuria zăpezii suntem cuprinși când afară ninge ca într-o zi de iarnă adevărată. Nu este ger. Aerul puțin rece, deosebit de curat, este ca o binecuvântare pentru cel care îl inspiră în timp ce merge într-o scurtă plimbare făcută cu piciorul.”

Intervenția autoarei este mereu vizibilă, analiza se face cu multă luciditate. multă sensibilitate și obiectivitate. Cartea are multe aforisme proprii autoarei, fapt ce dovedește intența de a ne da prin scris lecții de viață, căci avem nevoie de multă înțelepciune, în condițiile noilor realități:

„Gândurile noastre încărcate cu energie pozitivă ne ajută să vedem viața în culoarea roz. Încărcate cu energie negativă, ușor suntem trași în jos. Încercarea de a te ridica depinde în mare parte de noi, dar și de împrejurări. Influență are asupra stării noastre de spirit și modul de manifestare al naturii. ”

Alte cuvinte ne merg drept la inimă:„A omorî timpul!… Când fiecare nouă clipă de viață este încununată cu diadema de briliante a celor mai mari posibilități ale iubirii, ale adevărului, ale frumuseții. O dată ce avem dorul de viață, o dată ce suntem la unison cu infinitul, avem în noi o putere ce poate să creeze lumea din nou.”

Interesată de ceea ce se întâmplă în lumea întreagă, autoarea ne aduce aminte de evenimente din America și alte țări, fapte la care nu rămâne indiferentă, chiar ia atitudine fermă când este vorba de o nedreptate, cum ar fi demolarea casei fostului prefect al Râmnicului, Mitti .Zamfirescu, o clădire de patrimoniu.

Ecaterina Irimia ne informează de fapte din trecutul istoric al țării noastre:refuzul autorităților de a înmormânta pe Alexandru Ioan Cuza, de a se instala statuia lui /Cuza la Iași, căci ar fi fost „primejdie pentru dinastie și pentru liniștea nației”.

Dar țara l-a înmormântat pe cel mai iubit conducător al Românilor, i-a ridicat monument la Iași, la cincizeci de ani de la unire și „faptele lui mari au renăscut în conștiința oamenilor”. Este evocată nu numai figura lui Alexandru Ioan Cuza, a Elenei Cuza care a rostit:„Trăiască România jună!”, ci și a patriotului diplomat Costache Negri.

Descrierile aduc în paginile cărții alte lumini și culori:

„Se înserează, Amurgul cafeniu s-a lăsat brusc. E ca o masă compactă. S-a răcit simțitor. După ce s-au zbenguit fără grijă, păsările de zi au amuțit. În locul lor, se fac auzite glasurile triste ale păsărilor de noapte.Toate sunetele, freamătul crengilor bătute de vânt, par că se aud mai aproape, mai puternice.

Cerul are culoarea albastră-fumurie. Se apropie zorile zilei de joi, 4 februarie. Stelele se sting repede, una după alta.”

„Dealurile din depărtare se înălță semețe înspre albastrul cerului. ”

Adesea, folosește exclamația retorică pentru a sublinia o stare de spirit:

„Ah, biata inimă omenească! Cu ce ușurință se avântă pe făgașurile bucuriei! Cât suntem de orbi!”

Da, suntem orbi în a recepta frumosul, dar el există cum afirmă scriitoarea: „Un mod de abordare a frumosului în stil popular și un altul mai rafinat, mai aristocrat. Stau alături într-o totală armonie, iar eu, privitorul, în mijlocul lor le admir și mă bucur de această zi, luni 15 februarie, în care truda, perseverența împletite cu talentul nativ sau cultivat, merită să fie apreciate. Un spațiu expozițional încărcat cu simboluri ale frumosului și ale binelui are darul să ne încarce sufletul cu bucurie, speranță și credința că mereu putem să fim făuritori de comori, indiferent de vârstă, de timp și anotimp.”

Ne aduce mereu aminte de tradițiile poporului nostru și în această creație: „Dragobete și Mărțișor – Tradiția nu piere” scrie d-n Irimia, prezentând obiectele expuse la Muzeul Octavian Moșescu. Iată comentariul expoziției Aurei Hozoc:

„Creativitatea, simțul artistic sunt elemente esențiale ce stau la baza obiectelor de artă din această expoziție. Se poate spune că dăruirea și pasiunea, aproape fără limită, cuprind inima și sufletul artistului, dându-i curajul și puterea să-și ducă la bun sfârșit ideile sale, pe care le poartă mereu cu mare însuflețire.”

După ce deplânge moartea unei ființe dragi, Ileana, sufletul autoarei găsește echilibru în poezie:

„Văzduhul înmiresmat de parfumul florilor încinse de soare./ Florilor de păpădie numai în soare le place/ să se uite și ele la lumea asta./Pentru fetița cu părul de aur/ buclat ca o coroniță în jurul capului/ florile cele galbene ale păpădiei/ sunt „luminițele”./ Pe timp de noapte florile se închid/ în câte-un „cănăcel” verde./ Din înălțimi mă privea o stea,/ singura care și răsărea,/ scăpărând de bucurie.”

Ecaterina Irimia vorbește de evenimentele din decembrie, 1989, dorind să scoată la lumină adevărul istoric, dar și despre lecturile sale (Ex cartea d-nei Pioară Aneta „File din drumul spre apocalipsă” și cea a lui Panait Istrati „ Spovedania unui invins” cărți cu un mare impact emoțional.

Scrie despre muzeul pictorului Theodor Aman, depre Hokusai, desenator japonez, dornică să ne dea informații culturale. Dar mereu revine la încântarea oferită de podoaba naturii:

„Cât vezi cu ochii, fața apei e netedă și strălucitoare ca o oglindă, iar pe luciul ei se conturează imaginea pomilor înfrunziți, a malurilor.” Ce mult îmi amintesc aceste rânduri de Parcul Cfâng și de Parcul Titan, descrise în cărțile mele: „Prin luminile din Țara Luanei” și „București, dragostea mea”.

Această măreție și frumusețe a naturii este dată de lumina astrului iubit-soarele:

„Iar când soarele răsare de-a binelea, razele lui fac minuni; ele aprind ici o văpaie trandafirie, răspândesc colo o pulbere de aur și aruncă un văl de ceață purpurie tocmai unde e nevoie ca priveliștea să pară și mai fermecătoare. Atunci, trebuie să recunoști că ai văzut într-adevăr ceva de neuitat.”

Iată de ce place mult această carte care poate nu atinge perfecțiunuea, dar are ceva atât de profund și frumos exprimat, că te prinde de suflet. De aceea, închei această prezentare cu versuri ce exprimă cel mai bine crezul literar al autoarei:

Așa cum ne arată gândirea elevată, există în univers o unicitate.

Nu numai poeții cântă cântece de iubire.

Întregul univers este un cântec de iubire.

Dacă n-ar fi, înșiși atomii din care suntem alcătuiți s-ar dezintegra.

Există forță, există o minunată frumusețe, există iubire, toate fără niciun fel de limită,

fără niciun fel de măsură, eterne,

și tot ce avem de făcut este doar

să deschidem ochii, să căpătăm dorul de viață,

și atunci n-o să mai fie cerul numai deasupra

capetelor noastre, ci va fi aici, jos, pe pământ!”

Totul este iubire, iubirea este forța motrice a întregului univers, este concluzia autoarei.

Urez mult succes autoarei în finalizarea altor cărți și o felicit pentru această frumoasă realizare.

ECATERINA CHIFU- CRONICI CULTURALE

SĂRĂBĂTORI FERICITE

ECATERINA CHIFU

by

Referinţă Bibliografică

ECATERINA CHIFU – PRIETENELE MELE SCRIITOARE: ECATERINA IRIMIA – CARTEA „PUNCT ÎNSUFLEȚIT”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 8 decembrie 2022