Mă privea cu ochii lui mari, surprins, bucuros și trist în același timp. A zâmbit, când m-a văzut, apoi a devenit iar extrem de serios.

*

M-am ridicat să ies din sală, dar el m-a prins de mână, m-a tras încet în jos, cu o forță ce nu o bănuiam. Eu m-am așezat iar lângă el, încercând să înțeleg ce se întâmplă în sală. Îmi ținea mâna cu ambele mâini și mie mi se anhilase orice voință. Eram împreună, într-o sală aglomerată, unul lângă altul. El a mascat mâna mea între ale lui, acoperindu-le cu eșarfa lată pe care o purtam să mă apăr de vânt. Nu știu când a regizat totul. Îi simțeam pulsul puternic svâcnind în vene, dar nu-mi dădea drumul. Îl simțeam vibrând lângă umărul meu, la fel de înalt ca și mine, așa cum stătea pe scaun. Când s-a terminat meciul, mi-a dat drumul, dar a pus brațul pe spatele meu, ferindu-mă de atingerile altora.

*

Era prima dată când îl auzeam râzănd. Era un răs de copil minunat care are și ceva cristalin, dar și ceva dur, ca o răgușeală după înghețată.

Mi-a luat mâna și mi-a arătat iedera ce înconjura copacul. Chipul lui rămăsese radios, de copil fericit, ferit de orice grijă.

‒Vezi/? Trăiesc împreună. Par fericiți. Nu?

‒Ce înțelegi tu prin fericire?

‒Să fii împreună… cum suntem noi doi acum, zise și îmi prinse și cealaltă mână.

El spunea cu voce tare că noi, doi copii, am putea fi fericiți împreună. Era așa de luminos la față că l-aș fi privit la infinit, doar pentru bucuria de a-l vedea fericit.

Îmi plăcea chipul lui copil fericit, era un tablou de neuitat pentru mine. Dar gestul lui energic de a-mi prinde mâinile m-a speriat. Mi-am amintit de colegii ce vor mereu să mă prindă de mână sau după gât și să mă sărute.

M-am desprins din strânsoarea mâinlor lui și am fugit spre ieșirea din parc foarte repede.             Nu mai puteam respira și m-am așezat pe o bancă, cu capul între mâini și ochii umezi.     Când mi-am pus pe cap eșarfa ce-mi alunecase, văd că se întinde spre mine din spate un buchet de flori sălbatice:floarea Paștelui, năsturei albi și roz.

‒Mă ierți? întrebă Vasi.

‒Pentru ce?

Uitasem că fugisem de lângă el, deși nu insistența lui de a mă prinde de mâini m-a agasat, ci, amintirile altor gesturi făcute de colegii mei. Nu voiam să fiu tratată ca un obiect fără valoare și voință. I-am trecut mâna prin părul des și am zânbit.

‒Deci… rămânem prieteni… Nu? mă întrebă, ridicând ochii spre mine.

Am zâmbit și am pornit înainte pe aleea centrală.

*

Vasi a aflat că mă agasau alții și seara, venea în fața școlii cu o sacoșă în mână, sub pretext că l-a trimis bunica să cumpere ceva. Plecam împreună spre casă, el mereu cu doi pași în urma mea, eu bucuroasă că am un protector.

Când am înțeles că forța lui Vasi se datora antrenamentelor, am început să mă antrenez cu el.             Făceam mișcări de respirație și ridicări în brațe la bătătorul de covoare, alergări până la malul Buzăului și înapoi, totdeauna alături de Vasi.

*

El a mers cu mine la concursul de atletism pe județ, și, când am primit marele premiu, mi-a strâns mâna foarte tare, apoi, seara, în drum spre casă, mi-a luat brațul sub brațul lui, m-a sărutat pe obraz în scara blocului meu. Am rămas mută, cu trofeul în brațe. Era fericit pentru mine că am câștigat sau îmi făcea avansuri, mă întrebam eu.

Am arătat trofeul părinților, ei s-au bucurat, dar mie îmi dispăruse bucuria. M-am culcat repede, dar prin fața ochilor revedeam fiecare oră de antrenament cu Vasi,    Vedeam chipul lui vesel, când reușeam să urc multe trepte în timp record, concentrarea de pe față, când ne antrenam la karate.

*

„Să nu te mai iei niciodată de verișoara mea, că ești mort!” i-a strigat el, când agresorul a plecat urlând.

Eu tremuram, Vasi doar și-a plimbat ușor brațul pe spatele meu și m-am liniștit. Mi-a atins palma ce pornea spre el să-i mângâie fața, dar el a prins-o, a făcut-o să alunece pe sub palma lui și a plecat repede, cu o cută între sprâncene.

Am urcat în apartament și am început să plâng. Aveam remușcări că am transferat problemele mele unui copil, care poate era de mult timp și el traumatizat.            Simțeam că avea parcă un suflet de fluture rănit, când mă privea și își strângea ochii, ca să alunge o durere.

*

Și-a pus mâna în mâna mea și m-a rugat să-i ghicesc viitorul. Nu am înțeles dacă era nevoia lui de a mă atinge sau voia să aibă umor. Eu am intrat în jocul lui și am început să improvizez: „Vei fi un strălucit artist și te vor adora toate fetele, vei fi celebru și admirat și vei călători peste mări și țări.  Vei trăi o mare iubire, dar o acvilă neagră vine din urmă…” M-am oprit.

Ce-mi veni să rostesc aceste cuvinte? Acvila voiam să însemne forța destinului pe care el îl va înfrunta, căci îi cunosc puterea interioară. Vasi s-a îngălbenit. Eu m-am speriat și l-am luat în brațe.

„Vorbe. Sunt doar vorbe…” încercam eu să îl liniștesc. Îi simeam tremurul brațelor și le frecam, să-și revină. L-am sărutat pe obraz, i-am șters fața udă de lacrimi. El a lăsat capul pe umărul meu și a spus:„Ina, tu nu știi nimic…, nimic…, nimic…”

Am pus brațele în jurul lui și l-am lăsat să plângă, cu capul pe umărul meu, fără să-l întreb ceva. Am avut un dialog doar în șoaptă:

„Știu, ți-e dor de mama…” „Da, mi-e foare dor…” a șoptit el. „Mă ai pe mine, Vasi. Aș vrea să fiu totul pentru tine…” i-am spus, mângâindu-i părul.

De ce am rostit aceste cuvinte, ca luate dintr-o carte sau un film de iubire, nu am înțeles.             Durerea lui era așa de mare… Simțeam că această durere era și durerea mea. Durerea unui suflet de copil este ca durerea florilor strivite, credeam eu și voiam să-l vindec de suferință.

*

Dormea într-o cameră mică, mereu cu fereastra deschisă, fără să se teamă de insecte de noapte sau de reptile. Eu mă temeam de ele și închideam fereastra.

Nopțile cu lună petrecute cu Vasi pe prispa casei înconjurată de galeria cu dantelăria de lemn au rămas întipărite adânc în inima mea.

Pătrundeam în lumea stelară și ne bucuram, când vedeam cum strălucesc luminițele argintii pe mantaua albastră a bolții cerești.

Vorbeam de cărțile citite de el și de mine, de filme, de întâmplări auzite de la alții sau trăite de noi.

*

Vasi m-a găsit dormind în camera mea de la bunici.      Cred că m-a privit mult timp, fără a face vreo mișcare, să nu mă trezească. Când am deschis ochii și am văzut fața lui frumoasă pe perna mea, am tresărit. El mi-a prins mâinile și le-a dus la inima lui.

Stătea lângă mine, fără a scoate un cuvânt, vorbind doar cu ochii, ochii ce deveniseră aurii de la soarele verii. Crescuse mult în această lună, chiar se bronzase.          Abia l-am recunoscut. El mi-a zâmbit, privindu-mă cu o duioșie de care nu îl credeam capabil, o bucurie a inimii ce abia o descopeream uimită.

Mi-am mângâiat fața cu un trandafir. Era acum mai reținut, mai interiorizat, de parcă devenise deodată om mare. Timiditatea asta nu i-o cunoșteam și m-am bucurat că este atât de rezervat, mai ales că toată vara purtam în inimă ca pe o durere privirea lui așa de intensă, de profundă, de dominatoare, când mi-a zis:„Ai să mă aștepți frumoaso. Promiți?”

Vasi devenise mai puțin repezit la vorbă, mai înțelept, parcă se transformase ca Făt-Frumos din poveste. Crescuse în înălțime și doar câțiva centimetri erau diferența dintre mine și el. M-am bucurat, dar mie mi-era dor de Vasi, copilul cu care mă jucam mingea la perete sau alergam prin parc. de cel pe care îl ciufuleam sau îl trăgeam de urechi, când mă supăra.

Acum mergeam pe stradă fără a ne atinge, nu mă mai prindea de mână ca înainte, când nici nu mă așteptam, surâdea mai des și îi dispăruse cuta dintre sprâncene.

Am aflat de ce era astfel, prietenul meu din generală. Mama lui îi promisese că îl ia în Italia, după încheierea anului școlar, dar aștepta acordul tatălui.

*

Porneam amândoi pe bulevard, prin lumina aurie a castanilor, fără să ne atingem, dar Vasi avea acum un altfel de mers, era în contratimp cu mine și ni se atingeau brațele la fiecare pas. Așa mă încărca el energetic, vorbindu-mi de yng și yang, energii care se atrag, pentru a forma un întreg.

/* Între noi se crease un mare gol, de când știam că va pleca așa departe, era o durere care se adâncea, parcă, fiindcă nu mă obișnuisem cu ideea despărțirii definitive.

Când l-am auzind fluierând în stilul lui pe sub fereastra mea, seara, târziu, am avut o strângere de inimă.

Am coborât repede, pretextând că duc o temă unei colege și l-am văzut pe Vasi venind spre mine cu ochii lui strălucitori, cu pașii repezi și trupul drept, să pară mai înalt. M-a prins de mână și m-a dus în parcul nostru. Mi-a înconjurat trupul cu brațele și mi-a șoptit:„Plec, frumoso, dar vin în vacanță… Mă aștepți?”

Eu am avut un șoc emoțional puternic și m-am ridicat de pe bancă, să nu audă cât de tare îmi bătea inima. El m-a tras în jos încet și am căzut epuizată de durere. De ce aveam lacrrimi în ochii, dacă era posibil să îl revăd în vacanțe? Mi-a prins capul în mâini, mi-a atins buzele cu ale lui, așa, ca o atingere de aripi de fluture pe o floare, ca să mă facă să sufăr mai puțin, apoi mi-a spus cu aerul lui grav, de ființă foarte serioasă și implicată în această iubire copilărească așa de nefericită.

„Promite-mi că mă aștepți, că mă aștepți doar pe mine. Noi doi suntem la fel. Tu doar cu mine trebuie să fii, pentru că semănăm așa de mult.”

Cum și-a dat seama un copil că eu îl prefer pentru că seamănă așa de mult sufletul lui cu al meu?

Atunci, în noaptea aceea fără stelele de care ne îndrăgostisem amândoi tocmai în acest parc, am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Aș fi vrut să plec cu el, să nu-l las singur în lumea mare, că mama lui muncea și nu va avea timp de el.

Când mi-am dat seama că ființa lui atât de dragă va pleca pentru totdeauna din viața mea, mi-am lăsat capul pe umărul lui, voind să-l implor să nu mă uite, dar nu puteam rosti niciun cuvânt. El îmi mângăia fața cu o mare duioșie în ochi cum nu am văzut la nimeni, niciodată.

Buzele ni s-au unit involuntar, nici nu mai știam ce este cu mine, dar voiam să rețin tot mai aproape acest suflet drag mie, refuzând despărțirea.

M-am ridicat, să nu se alarmeze părinții și el m-a dus până la ușa blocului, ținându-mi brațul lipit de pieptul lui. M-am speriat. Inima lui bătea așa de tare, fiindcă trecea prin emoții puternice.

Se temea poate de viitor, de tot ce îl aștepta dincolo, de pierderea mea…  O ultimă alunecare a mânilor noastre unele peste altele și apoi totul a devenit trecut.

*

A fost adus în cărucior și, când m-a văzut a izbucnit în plâns. Eu i-am prins capul și l-am lipit de al meu, i-am șters lacrimile cu un șervețel și l-am ajutat să se așeze pe pat.  El mi-a luat mâinile și le-a  dus la piept, tremurând.

„Ina, inima mea”, șoptea el, cu ochii grei de lacrimi. Era atâta durere în ei, că am întors capul spre geam.     Am văzut pe o masă vioara lui și am înțeles că își poate mișca mâinile, dacă exersează după pariturile alăturate. M-am așezat pe patul lui, nu pe scaunul dat de asistentă, să-l simt aproape. El mi-a luat mâna și a dus-o la buze, suspinând. Nu l-am întrebat nimic de accident, să nu-i stârnesc amintiri dureroase.

‒Ți-am adus un dar, i-an spus și i-am pus carnetul în cealaltă mână, bandajată de la umăr până la cot.

A răsfoit carnetul și a citit ce scrisesem pe ultimele zece pagini:„Te iubesc Vas. Te iubesc Vas.”

A zâmbit și mi-a mulțumit cu vocea îngroșată, de adolescent.

‒De ce mi-ai schimbat numele?

‒Pentru că tu ești vasul meu minunat în care se pot distila cele mai fine esențe.

A zâmbit iar cu lumina de altădată în ochii aurii și eu i-am mângâiat fruntea. Se împlinse la față, nu mai avea aliura de copil, părul îi crescuse foarte lung, avea un luciu castaniu, iar ochii lui erau strălucitori, când mă săgetau cu o lumină puternică, între genele negre, crescute sub dungile mai groase ale sprâncenelor negre. Mâinile ni s-au întălnit parcă involuntar și el părea electrizat de atingere.

*A vrut să se ridice să mă îmbrățișeze, dar a căzut pe fotoliul rulant, a lăsat vioara pe masă alăturată, și-a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă.

Eu i le-am prins repede, mi-am lipit obrazul de obrazul lui și i-am șoptit:„Fii bărbat!”

Atunci a deschis ochii și m-a învăluit cu o lumină așa de frumoasă și de tandră, că îmi venea să cad în genunchi și să strâng în palmele mele toată căldura ei.  El mi-a prins capul în mâini și m-a sărutat pe toată fața, cu durere în ochi, cu lacrimi grele, cu o suferință a întregii ființe aplecate spre mine, pe care nu o mai.puteam suporta.

L-am luat de gât, l-am liniștit, plimbându-mi o mănâ pe spatele lui, apoi i-am dat vioara și l-am rugat să îmi cânte. A intepretat „Balada” lui Porumbescu atât de bine, că mi se ridicau fiori în tot corpul. Mi-a cântat și alte piese clasice și moderne, iar eu rămăsesem fără glas.

Era transfigurat, cântând acele piese, parcă intra în vibrație cu tot universul. Trăia niște emoții așa de puternice, că i se coloraseră obrajii și ochii deveniseră scânteietori.

Puterea lui de dăruire în aceea interpretare personală mi-a făcut inima să vibreze, să se înalțe, să ajungă în sferele înalte ale iubirii de acest artist-copil.

by

Referinţă Bibliografică

ECATERINA CHIFU:  VASI-FRAGMENTE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 25 septembrie 2023