(din volumul „Între glorie și ruină”)

Poezia și radioul sunt surori de sânge: ambele trăiesc prin vibrație, prin ritm și prin imaginea pe care mintea o construiește acolo unde ochiul nu vede nimic. Radioul a fost, istoric vorbind, cea mai mare scenă a poeziei, ducând versul din paginile prăfuite direct în intimitatea camerei.

Pe țărmul aspru, la Brant Rock, în noaptea de îngheț,
Fessenden sta în turnul său, un mag cu chip de om,
Privea spre marea neagră, spre valul fără preț,
Cătând în undă viața, ca seva într-un pom.

Erau pe mări marinari mulți, cu căștile pe urechi,
Obișnuiți cu „punct” și „linii”, cu alfabetul sec,
Cu foșnetul de stele și spaimele lor vechi,
Când telegraful rece era al lor colac de-necurat de-un bec.

Dar dintr-odată-n fire, un tremur s-a stârnit,
Nu piuit de taste, nici codul plin de spini,
Ci o vioară caldă, un suflet regăsit,
Ce curgea blând prin beznă, din ceruri de lumini.

„O, Noapte Sfântă!” – struna vibra neașteptat,
În vase de metal, în inimi de oțel,
Și vocea lui Fessenden, un murmur luminat,
Citea din Evanghelie, ca un profet fidel.

Marinarii, încremeniți, credeau că-i un descânt,
Că îngerii din ceruri au post de emisie,
Că fapta scrisă-n slove s-a-ntors acum pe vânt,
Și cerul cu pământul fac marea armonie.

Acolo, sub acea antenă, istoria s-a schimbat,
Nu doar un zgomot tehnic, ci omul s-a desprins,
Din timpul ce-l zdrobește, din tot ce e limitat,
Lăsând în urmă vocea – un rug ce nu s-a stins.

by

Referinţă Bibliografică

Balada de la Brant Rock (Ajunul lui 1906)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 ianuarie 2024