Citind volumul de versuri „Între două veșnicii”, semnat de poeta teleormăneancă Domnița Neaga, volum apărut anul acesta (2021), la Editura Neuma, am intrat imediat în starea de spirit a universului creației sale. În poezia sa calmă, dar adâncă, am reîntâlnit acel mod specific ei de a gândi, de a simţi, de a scrie, de a relaţiona cu semenii şi cu timpul, de a pătrunde în tainele tulburătoare, acolo unde sălășluiește setea de absolut, dragostea, speranța și credința.

Îndată ce ne aruncăm ochii pe carte, începem un dialog prietenesc cu autoarea care face o confesiune lirică, ni se destăinuie ca unui drag și vechi prieten. Îi răspundem cu același drag și calm și mergem mai departe cu lectura căutându-ne continuu noi pe noi înșine. Și cu cât vibrația interioară este mai sonoră, cu atât este mai aproape autoarea de noi. Relația scriitor – cititor este subtilă și semnificativă, anulează timpul și distanțele, contribuie la îmbogățirea și rafinarea culturii cititorului și stabilește o legătură spirituală cu acesta.

E o încântare să constați că poeta Domnița Neaga are o mare mobilitate a minții, o fulgerare a gândului care răscolește probleme cu mize majore din viața noastră spirituală sau socială. În poeziile sale, găsim suferințe mistuitoare, probleme sociale, o adevărată lume pe dos, contrar dorințelor noastre: „E-atâta vrajbă și atâta frică/ În universul nostru-apropiat,/ Că n-am văzut când s-a așternut toamna/ Pe astă lume scoasă la  mezat” (Semicecitate).

Din marele număr al poeților zilelor noastre, Domnița Neaga este cunoscută ca făcând parte din grupul mai restrâns al poeților bogat înzestrați de Domnul cu harul poeziei.

Titlul volumului, „Între două veșnicii”, ne trimite cu gândul la marile probleme existențiale și la o largă diversitate tematică, surprinzând realitatea, o clipă din eternitatea care, şi ea, se poate pierde în oceanul clipelor: „Între două veșnicii,/ oceanul liniștit/ sau dezlănțuit…”( Între două veşnicii). „Călătoresc între cele două veșnicii,/ prin arzătoarele pustietăți/ de nisipuri/ mă odihnesc câteva clipe/ lângă oazele de verdeață…” (Călătorie).

Printre noutățile aduse de acest volum, remarcăm o ingeniozitate structurală și stilistic-lexicală. Poeziile sunt grupate în 6 cânturi. Fiecare cânt e alcătuit din 12 poezii. La începutul fiecărui cânt, autoarea a așezat două versuri, de o aleasă frumusețe, un fel de motto, care sugerează conținutul versurilor învăluite în revelaţii: Cântul I „Aș dori să-ți mai pot fi/ Blând fior în zor de zi…”; Cântul II „Nu cred că mai are rost/ Să mă-ntrebi dacă am fost…”; Cântul III „Tot bănuind în preajmă dușmani noi,/ Dar nu-i simțim pe cei ascunși în noi…”; Cântul IV „Zboară prin crâng noi stoluri de erunci,/ În mine-i tot  speranța de atunci…”; Cântul V „Mă rog la Tine, Steaua mea curată,/ Fii călăuza-mi binecuvântată!; Cântul VI „Visăm la tot ce e frumos și pur,/ Sădind iubire în noi și-n cei din jur…”.

Întâlnim în poezia Domniței Neaga relevarea unei lumi trăite în profundă înțelepciune venită de la străbuni. Fiind zămislită de oameni ai pământului, în poezia sa se întrezăresc rădăcini care se hrănesc cu seva din adâncuri a neamului nostru, cu vorba bine cumpănită, cu modestie, cu echilibru și calm. Universul copilăriei alături de părinți este evocat cu multă duioșie: „Mă duce drumul unde m-am născut,/ În locul cum pe lume altul nu-i” (Seară de Crăciun). În poezia sa, simțim mireasma pământului după ploile de vara.

Înțelepciunea moștenită a ajutat-o să concilieze, în forma versului său, modestia cu siguranța de sine și tradiția cu inovația. E fidelă construcțiilor clasice, dar își înmoaie penița și în formele moderne. Chiar și unele figuri de stil se află la granița cu modernismul, dar se vede că e atrasă de forma clasică a poeziei, cu preferință pentru rima îmbrățișată.

Ca și pentru strămoșii ei, pentru poeta Domnița Neaga, familia rămâne o neclintită comunitate de viață intimă şi iubire. E un sanctuar al vieţii, leagăn al iubirii şi motiv de bucurie şi speranţă pentru întreaga viață, contrar semnelor care arată că familia tradițională încetează să mai fie modelul dominant, deși, de-a lungul veacurilor, omenirea nu a găsit alte forme de conviețuire mai bune decât familia, așa cum am trăit și noi.

Așa cum este prezentată iubirea pentru soțul ei de-a lungul anilor, acest sentiment profund își păstrează vigoarea și acum, când cei doi au pășit pragul senectuții: „Ne cunoscuserăm în altă viață./ Același ai rămas, puțin schimbat;/ Mi-a fost ușor să îți zăresc făptura/ Cu  aerul ușor aristocrat…” (Darul).

De-a lungul șirului de ani, a rămas neștirbită dragostea și devotamentul acestui cuplu minunat, demn de toată prețuirea și de luat model ideal de viață: „Continuăm să rămânem/ Alături,/ Icoană bizantină,/ Învăluiţi în lumina calmă/ a unui timp neprihănit’ (Te uită…!).

Iubirea, reprezentată în toate artele, era firesc să o întâlnim și în acest volum îmbrăcând forma celui mai puternic sentiment, cea mai intensă trăire pe care o cunoaşte omul şi experienţa care îl transformă radical. Prin această temă a iubirii atât de viu prezentată în toate volumele sale, poeta ne amintește că Iubirea este un spațiu tematic de o mare complexitate, o temă mereu fascinantă, este un fenomen care nu poate fi privit din interior, dar care poate atinge zonele cele mai înalte ale spiritualizării ființei omenești. Îl aduce pe om mai aproape de natură, îi relevă propria condiție supus trecerii timpului și tainele morții. Iubirea aduce eternitatea pe pământ. Eul liric al versurilor de dragoste ale Domniței Neaga ne trimite cu gândul la sufletul pereche sau la ceea ce numim măreția unei iubiri. E ca o șansă dată omului spre a se ridica de la destinul de pământean: „În jurul nostru, mulţi privesc în ciudă,/ Tu mă conduci de mână către ring;/ Îmbrăţişaţi dansăm pe scena lumii,/ Poveştilor dând viaţă când le-ating.// Uimită sunt că-n străluciri divine,/ Darul meu arde şi acum în mine…!” (Darul). E cuceritor acest lirism subiectiv subliniat de forma confesivă, specifică eului poetic. Pentru viitor, poeta Domnița vede că: „Povestea noastră nu se va termina vreodată/ Și nici nu a început cu «A fost odată…»/ Atât cât mai suntem, încercăm s-o trăim/ Pe frânturi, pe apucate,/ Uneori pe aripi de heruvim” (Fărâme de infinit).

Din universul vieții de familie face parte și lumea copilăriei cu candoarea ei unică. Fragmente din propria-i copilărie, dar și din cea a copiilor săi, Monica şi Bogdan, ne leagănă în visările trăite și încă vii în noi. Sunt atât de simplu și de firesc spuse, încât ne cuprinde mirarea că nu noi am alcătuit aceste mișcătoare versuri: „Cu pumnii strânși, cu pasul apăsat,/ Băiatul meu începe zilnic jocul;/ E-atâta măreție într-un soldat/ De-o șchioapă numai, bate-l-ar norocul!” (Pe strada copilăriei), poezie dedicată fiului ei, când acesta avea patru ani. Dar poeta păstrează calde amintiri, precum păpușile păstrate în cămară, păpuși din propria copilărie petrecută lângă părinții iubitori și harnici: „În mine, un adânc mistuitor,/ O ardere a lumilor furate…/ Cămara cu păpuși, vrăjit izvor/ De doruri și iubiri adevărate…” (Cămara cu păpuși).

Ca o adiere, poeta plutește ușor peste pragul visului și aude uneori suspine, poate șoaptele pădurilor, ori sunetul înăbușit al durerii, regăsește chipuri dragi, lumina blândă și caldă a soarelui dătător de viață, ori muzica celestă a iubirii. Privind vitraliile cupolei cerești, acestea o uimesc și îi produc emoţie. Vorbește cu cerul într-un mod deosebit, prin gândurile oamenilor, gânduri transformate în cuvinte admirative, pline de laudă pentru frumusețile cerului.

Ca și în celelalte volume, este prezentă adeseori steaua ca un simbol al destinului și, potrivit concepției poporului român, destinul stelei este dependent de destinul omului, căci „La nunta mea,/ a căzut o stea”, așa cum știm din „Miorița”. Cântul V al volumului are că motto: „Mă rog la Tine, Steaua mea curată,/ Fii călăuza-mi binecuvântată…!”, cu trimitere la Steaua care a călăuzit drumul magilor: „Pe cer, o stea  lucește mai aprins/ Și-un râu de flăcări curge spre pământ,/ O iau pe urmă lui cu mers întins,/ Purtată de magia din cuvânt” (Seară de Crăciun).

Credința în Dumnezeu îi dă încredere în viață: „Îmi ești o lumina ne-nserată,/ Tu, schitul meu, zidit pe culmi de munți!/ Din sihăstria timpilor  mărunți,/ Mi-ai  încropit visarea fermecată” (La schit).

Creația Domniței Neaga va înfrunta timpul datorită frumuseții versurilor sale dominate de un lirism temperat în care cuvintele cad în cascade blânde și învăluite într-o sinceritate debordantă. Totul se conjugă cu meditația adâncă, ajungând la esențe și la conștientizarea stărilor prin care trece. Mai adăugăm, cu admirație, prospețimea metaforei și forța de modelare, având rădăcinile în formația sa ca profesoară de limba şi literatura română, dăruită cu pasiune catedrei.

Elena Buică-Buni

Toronto – iulie  2021

by

Referinţă Bibliografică

ELENA BUICĂ: DOMNIȚA NEAGA – REVELAȚIA POEZIEI ÎN VOLUMUL „ÎNTRE DOUĂ VEȘNICII”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 iulie 2021