Întâlnirea cu Halifax,  capitala provinciei canadiene Noua Scoţie, deși o doream de mult, s-a împlinit abia acum, la anii senectuţii, în anul de mare sărbătoare, când Canada aniversează 150 de ani de la semnarea actului de existenţă ca stat. În semn de preţuire pentru această ţară aleasă dintre atâtea ţări alese, am hotărât o minivacanţă împreună cu fiica mea, Andaluza, şi două dragi prietene ale ei, Luminiţa şi Shanta.

Impresiile au fost peste aşteptări, s-au adunat şi îşi cer dreptul la viaţă, prin diverse scrieri și sper să le scriu cu bună cuviinţă.

Din tumultul celor văzute şi trăite, am ales acum doar o secvenţă: Muzeul emigraţiei în Canada, pentru că fenomenul acesta al emigraţiei se dezvoltă astăzi tot mai larg, deşi este tulburător prin efectele produse, dar şi pentru faptul că, personal, l-am trăit din plin.

            Peste un milion de emigranţi din toată lumea au intrat în Canada prin Halifax, la Docul 21. Vasele de linie îi aduceau pe aceştia din toate colţurile lumii, în perioada 1928 – 1971, până când au început  avioanele să fie mai populare, şi lumea nu a mai folosit vapoarele în mod current, pentru călătorie sau emigrare.

În preocuparea sa de a valorifica trecutul ţării, şi în semn de recunoştinţă pentru emigranţii care  au contribuit la construirea Canadei, în 1999, autorităţile canadiene au dat fiinţă acestui muzeu dedicat lor.

Vizitând acest  muzeu, te simţi profund răscolit în faţa atâtor mărturii, unele aflate la limita suportabilităţii, sau chiar dincolo de aceasta. Aici totul este autentic, credibil și cu atingerea de suflet. Am admirat grija pe care o au canadienii pentru păstrarea istoriei în limitele adevărului, având mereu ca obiectiv principal OMUL.

Muzeul dă viaţă întâmplărilor și trăirilor emigranţilor, din mărturisirile acestora, alături de nenumărate alte dovezi grăitoare. Vizitatorii sunt invitaţi să facă turul muzeului şi să vizioneze filmul “Oceans of Hope”, apoi să vadă galeriile amenajate în incinta muzeului, să îşi descopere originile prin intermediul Centrului de Cercetare Scotiabank. Te învăluie îndemnul de a participa la îmbogăţirea muzeului cu propriile impresii, şi, pe parcursul vizitei, găseşti asemenea înlesniri: să-ţi pui fotografia cu numele şi ţara de unde ai venit, copiii să alcătuiască desene cu impresiile lor  şi apoi să le afişeze pe perete, etc. De asemenea, muzeul găzduieşte anual peste 200 de evenimente culturale şi istorice.

Pășești în prima sală, numită “Day 1” (Ziua 1), ziua sosirii emigrantului, primul contact cu Lumea Nouă, care marchează începutul bucuriei de a-ţi vedea visului împlinit. *“După o călătorie extrem de neplăcută, ne-am simţit de-a dreptul fericiţi, când am văzut un semn mare pe perete pe care era scris BUN VENIT! în multe limbi”, notează Elizabeth Anasiropoulos, sosită din Elveţia în 6 martie 1952…

După entuziasmul începutului, a urmat o gama de sentimente foarte diferite: teamă, chiar frică, speranţă, incertitudine, derută, uimire, văzând exponatele muzeului.

În sălile următoare, erau prezentate geamantane, cufere sau lăzi de călătorie, fotografii, haine şi diferite obiecte personale. Într-o săliţă, se afla o piesă artistică, cu multe vapoare şi diferite voci repetau neîntrerupt: Din ce ţară eşti?, cuvinte care au răsunat obsedant în mintea emigrantului. Cu inima ghem, citești pe pereţii sălilor, unde sunt expuse masiv, impresiile notate pe scurt de emigranţi. Dintre acestea, redau câteva:

*“În prima zi, mi-am făcut curaj să ies din casă şi să merg până la colţ. Am fost oripilat să văd cowboys cu pistoale călărind în sus şi-n jos pe stradă. Până atunci nu auzisem de sărbătoarea cowboyilor din Calgary (sărbătorită în fiecare vară). Am vrut să mă întorc la vapor cu primul tren. N-am avut bani de bilet.” Juergen Eichhorst, sosit din Germania 1956;

*“George, trebuie să vii în Canada! Aici este pământul unde curge lapte şi miere. Atâta că trebuie să găseşti vacile şi albinele tale, pe care să le mulgi şi să le îngrijeşti, ca să îţi dea lapte şi miere.” George Zwaagstra, sosit din Olanda în 1951;

*“Am ajuns în Montreal. A trecut pe stradă o ambulanţă, urmată apoi de câteva maşini de pompieri. Toată lumea s-a dat la o parte să îi lase să treacă. M-am îngrijorat. Credeam că începe războiul. L-am întrebat pe şoferul de taxi dacă începe războiul. Eu în Rwanda n-am văzut niciodată aşa ceva. Şoferul a spus: “Nu, e o urgenţă. Viaţa cuiva e în pericol şi se grăbesc să îl salveze.” Şoferul de taxi nu-mi înţelegea confuzia, iar eu nu înţelegeam,  eram de-a dreptul surprins: “cum, viaţa unui om e în pericol şi lumea reacţionează aşa?” Rupert Bazambanza, sosit din Rwanda în 1997.

*“Indiferent ce erai în ţara ta veche, aici eşti ca un copil. Nu vorbeşti aceeaşi limba, jocurile tale de cuvinte nu au sens. Simţul umorului e diferit. Nu ştii să comanzi o cafea la cafenea. Nu te descurci la alimentară. Totul e diferit.” Amir Mîrza, sosit din Pakistan în 1999.

Ce rămâne în final din toate aceste trăiri? Emigranţii de atunci şi cei mai recenti, aşezaţi acum la rosturile lor, îşi pun mâna la inima şi dau glas cu căldură imnului naţional al Canadei, ţară generoasă care le aparţine şi lor.

   ELENA  BUICĂ,

Halifax, august, 2017

by

Referinţă Bibliografică

ELENA BUICĂ: HALIFAX/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 august 2017