Nu sunt un nostalgic al presei de pe vremea comunismului, vreme în care, cei din generația mea știu bine că nu toată presa era comunistă. Existau, în țară, ziare județene, care, cu mult rafinament și discernământ, nu țineau steagul (roșu) sus, ci făceau în așa fel, încât, pe sub cenzură, prin ziariști cu vână, își strecurau nemulțumirile pe sub valurile tricolorului cu stemă. Eu am prins cea mai bună vreme a presei buzoiene, când ziarul „Viața Buzăului” era una dintre cele mai bune publicații din țară, chiar dacă, pe frontispiciu avea „gravată” precizarea „organ al comitetului județean de partid”. Ce să zic, „organul” respectiv nu viola intelectualitatea și nici nu pedestra poporelul buzoian, era mai degrabă o barcă de hârtie într-un lighean în care vânturile și valurile băteau pânzele direct din buzele sau dosul prim-secretarului de partid. În rest, lumea era cât de cât normală, iar securiștii de atunci nu aveau conturi în mintea cetățenilor, nici tehnică și nici prea cine știe ce motivație financiară. Am cunoscut, ba chiar, cu o parte dintre aceștia, am lucrat, aici la Buzău, imediat după 1989, destui ziariști adevărați. Am ucenicit la ei: Cornel Neculai Dinu, Nicolae Nicolae, Aurel Jipa, Corneliu Ștefan, Constantin Brăescu, Ion Aldeniu (Gătej), Gheorghe Stamate, Gheorghe Mincă, Nicolae Radu, Gheorghe Vasile, Victor Andreica (fost șef cu propaganda PCR, un ziarist foarte bun, cu greșelile sale politice care, pe mine, nu m-au afectat în mod direct), Nistor Tănăsescu (el neavând nicio treabă cu comunismul, terminând facultatea în 1989 și lucrând direct în piața liberă a cuvintelor, poet de top, tehnoredactor de nivel academic) și mulți alți condeieri de neuitat. Asta e situația, cei care se vor irita, din cauza acestor rânduri, nu știu ce înseamnă să fii ziarist autentic. Dincolo de faptul că trebuie să ai niște studii de profil, trebuie să ai și caracter, conștiință. Fără malpraxis, pentru că tot se bate apa în piuă în privința „deontologiei” profesionale. Am făcut un ocol mare ca să ajung la ziariștii anului 2017, la portretul robot, nu la vreo persoană anume. Nu mai avem ziariști adevărați nici măcar pe ici, pe colo. Au apărut, în ultimii zece ani, printre publiciștii normali, autentici, fel de fel de ciumați cu sângele pixului otrăvit, acoperiți pe creier, aculturali, venali, cu tupeu, ciripitori până și-n vorbele tipărite. E vorba despre o cloacă națională, care a infectat toată mass-media, cu televiziuni cu tot. Și totuși, fenomenul nu e prea grav, treburile se pot îndrepta. Mai rău e în mediul online, pe internet și facebook. Toți demenții au „bloguri” (site-uri, mă rog) cu pretenții de ziare, de publicații care primesc stipendii, toate fiind sub diverse cupole ale serviciilor (ne)secrete românești sau de aiurea, „administatorii” acestora executând orbește orice comandă primită, denigrând cetățeni nevinovați, intelectuali și tot ce li se pare huidumelor cu creier în bicepși că ar sta împotriva naturii lor androide. Până în 1989 nu am văzut niciun securist decât dacă mi l-a arătat cineva cu degetul. După 1989 am devenit țintă. Pe vremea lui Traian Băsescu am fost pur și simplu hăituit. Am avut în jurul meu „prieteni”, „ziariști”, adicătelea, care m-au turnat, la băieții lor cu blana schimbată, făcând referiri până și la culoarea urinei. Am renunțat la toți, vorba ceea, am pierdut niște „ziariști” și niște „scriitori” ca și cum aș fi scăpat de pietrele de la rinichi. Și tot nu sunt lăsat în ale mele, în rinichii mei. Una dintre aceste haimanale, „proprietar” de blog, de „gazetă”, chiar dacă nu își afișează fățiș responsabilitatea, mă face, din când în când, la ordin, cu ou și oțet. A ajuns să-i placă chestia asta așa de mult, încât, uneori, se ține după mine precum un copil agățat de fusta țigăncii. Se recomandă tuturor „ziarist”. Nu are școală pentru așa ceva, ci doar o mică înțelegere cazonă. Altul, tot pe un fel de blog cu pretenții, în dreptul ocupației sale, a profesiei de bază, scrie: „ziarist”. Cuiva i-a spus că e și profesor de română, în realitate fiind doar un fel de purtător ocazional de seringă nesterilizată și un fel de hingher al mizeriei medicale cu voie de la Sănătate. Eu am lucrat la câteva ziare, nu în calitate de ziarist, ci de redactor. Nu pot să spun nimănui că sunt ziarist. Și nici scriitor, chiar dacă am publicat zeci de cărți, toate fiind o problemă care ține mai mult de hobby decât de „cariera” mea profesională. Toate aceste paiațe, și blogurile lor de hârtie electronică, intră în călduri ecuatoriale acute în preajma alegerilor sau când trebuie să demoleze vreun adversar al nevăzuților și știuților care duc greul „patriei” pe umerii lor clisoși. Gazete electronice cu cititori electronizați: postacii, un fel de bocitoare sub(!) textul agresivului „ziarist” de profesie amator calificat. M-am obișnuit cu viclenia și foamea lor de neant, îi detest fără patimă, le înțeleg frustările și neputințele, nevoia disperată de aer coclit pentru plămânii lor lipsiți de libertatea corporală. Am ajuns, după ani de comentarii acide la adresa unor vechi gazetari, să mă întorc la scrisul de zi cu zi al unor ziariști care, oricum i-am privi, sunt ziariști: Cornel Nistorescu, Ion Cristoiu, Sorin Roșca Stănescu și alți câțiva. Spre deosebire de site-opați, de „administratori” de bloguri, cei enumerați mai sus au condei, sunt logici chiar și când vor să manipuleze, au acea aură a publiciștilor cu ștaif profesional greu de combătut. Nu știu ce ar fi de făcut, simt doar cum internetul ne distruge viața, știu că mi se citesc toate mesajele electronice și alte cele. Uneori, am prevăzut cu precizie astronomică momentul în care voi fi atacat din această Zonă 51 a beznei naționale. Am ajuns la concluzia comună, proverbială, că niciodată nu trebuie să te pui cu proștii și cu nebunii. Îmi fac semnul crucii și mă gândesc la treburi în care carcalacii iadului nu au acces din cauza luminii. Fiat lux!
Marin Ifrim, august 2017


