Recitesc cartea lui Erich Maria Remarque Nimic nou pe frontul de Vest şi retrăiesc un eveniment istoric de o încărcătură profund umană. Rememorarea acestei întâmplări îmi face respiraţia mai grea, inima îşi grăbeşte pulsul, glasul capătă un tremur. In preajma mea, se lasă linişte, lăsându-mi gândul să facă drumul înapoi, până la locul desfăşurării acelor scene, revăzute cu ochii minţii şi cu emoţia sufletului, aşa cum s-au petrecut. Miracol? Dar povestea e adevărată.

     Ajunul Crăciunului, din anul 1914. Trecuseră doar cinci luni de lupte şi atacuri zadarnice de la declanşarea războiului şi se pierduse aproape un milion de vieţi omeneşti. Speranţa că acest război al tranşeelor se va termina repede şi că soldaţii vor putea face Crăciunul împreună cu familiile a fost înlocuită, treptat, cu deznădejdea. Traiul îngrozitor de aspru al soldaţilor le scăzuse moralul. Tranşeele pline de noroi, de excremente şi de trupurile camarazilor morţi, de şobolani care colcăiau, răspândind boli, infestând mâncarea, apoi febra tifoidă, holera şi dizenteria făcând ravagii, vremea  ploioasă şi frigul pătrunzând până în oase – erau tot atat de necruţători inamici ca cei din tranşeele de vizavi.  Acolo, pe „frontul de Vest”, fiecare clipă era trăită ca şi cum ar fi fost ultima, fiecare tânăr învăţa, în şcolile tragice ale existenţei, că viaţa nu e joc amuzant, ci un joc cu moartea. O nouă lecţie li se preda soldaţilor-învăţăcei de către maestrul nevăzut al Întunericului: că existenţa întregii omeniri e o cumplită şi absurdă întrecere între Rău şi Bine, între Tiranie şi Libertate. Dar ei ştiau că trebuie să-şi păstreze credinţa într-un adevăr sublim: Răul triumfă la început, dar finalul aparţine victoriei Binelui.

     Pentru ridicarea moralului, soldaţilor li se trimiteau pe front pachete cu îmbrăcăminte călduroasă, alimente, băuturi, ţigări… In Ajunul Crăciunului, germanii au primit brăduleţi împodobiţi, în care erau agăţate lampioane de hârtie.

     Trupele germane şi cele franco-britanice erau aşezate faţă în faţă, în tranşee atât de apropiate, la numai două-trei sute de metri, încât îşi auzeau chiar vocile.

     Ajunul Crăciunului. Naşterea Domnului aducea ” Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământnpace, între oameni bunăvoire.” Şi pe terra noastră –  creştină! – război. Atunci, ce mai înseamnă Crăciunul? Ce înseamnă când universul vibrează la marea „lumină care luminează din întuneric şi întunericul n-a biruit-o”, cum scrie în Evanghelia lui Ioan? Ce înseamnă când, deloc întâmplător, la două zile după solstiţiu – moment cosmic în care soarele lasă loc nopţii celei mai lungi – creştinii se întorc spre lumina lor interioară, acolo unde pot să se redescopere pe ei înşişi, în zone ale sufletului conştientizate mai rar sau mai puţin­?

     Şi tocmai atunci, când Naşterea Domnului ia amploarea unui act cosmic, germanii au pus brazi împodobiţi pe deasupra  tranşeelor. Privindu-şi imitaţiile de podoabe din pom – simple lampioane de hârtie – soldaţii s-au simţit dintr-odată cuprinşi de febra Sărbatorii Păcii şi au început să cânte „Stille Nacht, Heilige Nacht”, „O Tannenbaum”. Uneori se desluşea câte o voce mai vajnică, transmiţând urarea de sărbători fericite părţii adverse.

     Şi acest proces tainic, prin care Dumnezeu îşi revarsă iubirea asupra tuturor fiilor săi, s-a transmis şi în tranşeele britano-franceze. Au prins a se auzi cântece de pe cealaltă parte a frontului, în alte limbi, dar în acelaşi spirit al păcii, al iertării, al împăcării, al armoniei de care toţi simţeau o firească nevoie. A urmat un moment absolut răvăşitor: câţiva soldaţi germani au ieşit neînarmaţi din adăposturile lor şi s-au îndreptat spre pozitiile inamice, cântând şi ducând cu ei crengi de brad cu ornamente de Crăciun. Tabăra, inamică până cu un minut înainte, acum era cuprinsă de aceeaşi sfioşenie a Sărbătorii Crăciunului şi tinerii soldaţi au răspuns întinzându-le mâinile, la început cu precauţie, dar apoi cu o călduroasă fraternitate. Un acord tacit:  armele să tacă, să se lase învinse de Lumina divină. Pentru câteva clipe, toţi au considerat că sunt făpturi cu aceleaşi valori şi că interesul niciunuia dintre ei nu era reprezentat prin acest război: îmbrăţişări, schimburi de ţigări, de ciocolată, de fotografii şi de adrese, promisiuni de  întâlniri după încheierea păcii… dacă vor mai fi în viaţă. Peste puţin timp erau împreună într-un aprins joc de fotbal, mult evocat după terminarea războiului. Mai mult incă, au căzut de acord să facă schimb de prizonieri şi, ca într-un gest de profundă umanitate,  au creat şi momente solemne, înmormântându-şi în comun morţii. Abia acolo, în bestiala violenţă a frontului,  am găsit superba manifestare a simbolului Crăciunului:  creaţie întru Bine.. Şi abia atunci creştinii din ambele tabere au redevenit creştini întru Cuvântul Domnului.

     Acel moment de pace şi de frăţietate britanico-germano-franceză, când armatele, trăindu-şi fiecare clipă gata să izbucnească o înfruntare, acum, prin reciprică înţelegere, deveniseră prietene, acel moment – spun – s-a sublimat într-o  solidaritate unică în istoria omenirii. Obligaţi să fie inamici într-un război absurd, omenescul din ei şi-a dat mâna de Crăciun, dovedind, de fapt, că ei, oamenii, nu îşi sunt duşmani. Creând un astfel de moment de cea mai profundă umanitate, ostaşii au fost mai nobili decât cei care au hotărât declanşarea războiului. Un armistiţiu tacit, depăşind toate barierele care  puneau ostaşii în slujba morţii, a devenit simbolul păcii într-o încleştare  devastatoare.

     Superiorii află de acest „Armistiţiu” tacit şi rămân încremeniţi. Generalii sunt nevoiţi să vină în prima linie şi să ordone deschiderea focului sub ameninţarea execuţiei pentru trădare. Inevitabil, ambele părţi au fost obligate să se întoarcă în tranşee. Mă întreb şi azi cu ce inimă mai puteau să tragă în cei pe care cu puţin timp înainte îi îmbrăţişaseră ca pe buni prieteni?

    „La 8.30 am tras trei gloanţe în aer şi am pus steagul pe care scria <Crăciun fericit> pe parapet. Un german a pus un steag pe care scria <Mulţumesc>. Ne-am salutat şi ne-am întors în tranşee. El a tras două gloanţe în aer şi războiul începuse„, îşi amintea căpitanul britanic Charles „Buffalo Bill” Stockwell.

     Superiorii au ţinut în secret această întâmplare, pentru a nu tulbura opinia publică, dar scrisorile şi fragmentele de jurnal ale soldaţilor au ajuns în mâinile presei şi vestea s-a răspândit, uluind lumea. Nici până astăzi  nu se vorbeşte în niciun manual de istorie  despre acest „Armistiţiu de Crăciun” de pe front. In logica îngustă a celor care au declanşat acest măcel,  fraternitatea  a fost privită ca o trădare şi nu ca un gest de mare încărcătură umană. Erich Maria Remarque, participant la ororile acestui război, l-a descris în excepţionalul roman Nimic nou pe frontul de Vest, roman  ecranizat magistral în 1930 şi, apoi, în 1979.

     S-au mai publicat, în ultimii ani, articole, comentarii, scrisori sau fragmente din jurnalele combatanţilor, oferind noi detalii despre acest „Armistitiu”. S-a scris şi despre decesul ultimului supravieţuitor al acelui moment, sgt. Alfred Anderson, petrecut în anul 2005, când fostul combatant avea 109 ani. Pe internet, acum, se găsesc descrieri cu multe detalii ale acestui memorabil fapt. Subiectul a fost reluat în filmul Crăciun fericit, regizat de Christian Carion în anul 2005, o coproducţie franco-germană-englezo-belgiano-română. E un film pe care oricine îl poate înţelege, chiar dacă nu ar fi titrat, prin  impactul puternic asupra publicului, impact care pune în lumină  lecţia de omenie şi de iubire creştină dată de bărbaţii Europei.

     Faptul s-a produs. S-au spus şi s-au comentat multe.

     Şi totuşi, mă întreb: dar dacă acea unică miraculoasă clipă ar fi oprit măcelul? Dar dacă forţele din tranşee – bărbaţi încă tineri şi nepervertiţi – s-ar fi unit în spiritul iubirii christice şi ar fi tălmăcit până la capăt ridicolul lumii în care nu se ucid între ele numai imperii sau credinţe diferite, ci şi fiii aceleiaşi cruci? Dar dacă scânteia de lumină iscată din mocirla tranşeelor ar fi învins atotputernicia Intunericului? Şi dacă timpul, clipa aceea în superbia ei s-ar fi mărit, Armistiţiul ar fi continuat nu numai pentru a nu strica simbolul Crăciunului, ci şi pentru a schimba rostul războiului – al tuturor războaielor –, pentru a reface, ca o unică şi definitivă lecţie de viaţă, destinul omenirii? Atunci, poate, „totul ar fi fost nou pe frontul de Vest”.

      Şi totul nou pe Terra…

      Intunericul nu poate fi atotputernic; atotputernic e sufletul omului când se lasă vrăjit de o idee măreaţă. Mi se poate răspunde cu ironie că ceea ce spun e ridicol şi imposibil. Numai că eu cred cu încăpătânare că atotputernic este doar omul înflăcărat care caută imposibilul.  

Elena Buică – Toronto

by

Referinţă Bibliografică

Elena Buică – Toronto: Nimic nou pe fronturile Terrei/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 decembrie 2015