Întâlnire cu Tudor Cicu și „poezia care i-a vindecat sufletul”

Mi-am asumat riscul de a fi „în echilibru pe sârmă” și să scriu câteva cuvinte inspirate din recenta carte a domnului Tudor Cicu: „Despre tine îmi vorbesc frunzele”. Pentru că în ultima perioadă „trag de cuvinte de dimineață până seara” cu speranța că „poveștile au mereu un final fericit”, însă am conștientizat că „e timpul” să mă aplec asupra acestui frumos volum, pentru că „mă trage vântul de haină” atrăgându-mi atenția asupra celor aproape 30 de volume publicate de scriitorul Tudor Cicu și cine știe „câte povești nescrise mai așteaptă” în sertarul inimii sale. Dar știu că „vine o vreme” când „cineva ne va da cheia”, iar noi vom beneficia, „într-o zi”, de o decodificare a multor „nedumeriri” din copilăria autorului, când mama îi „arăta uneori stelele la fereastră” și tata „se înțelegea cu ploaia și vântul pe câmpia lipsită de copaci și păsări”, sau când „vorbeau ursitoarele” despre „un prea lung coridor” care, odată străbătut, îți dezvăluia multe alte informații „despre tine” și „atunci” aflai că poți urca „sus în cer” să întâlnești „fata de pe dig” și să compui un „cântec pentru Inia Dinia”.

Chiar „dacă aș avea” parte de „peștișorul de aur și ultima dorință a poetului” Tudor Cicu, mi-ar fi destul de dificil să scriu măcar și un „cântec fără ecou”, că „aceste cuvinte vor veni prea târziu”, când voi constata că „nu se mai oprește ploaia” și „când și ceasurile au tăcut”, pentru a-mi asigura liniștea necesară, ca eu să pot citi „doar acest poem la discreția toamnei”, privind la „umbre pe pânza vremii”, pregătite cu mult „înainte de plecare”, când  „nici luna nu avea să știe”.

Oare o fi toamna „un anotimp viclean” în care „se zbârlește vremea” și „cineva abia mai ridică privirea” să constate că „în locul frunzei”, pe care fusese scris un „cântec pentru calul meu”, a rămas „un poem al nimănui” să reprezinte un „final de piesă”, ca o „cronică veche” care „nu va spune nimic”? Sau cuvintele, „cum par că erau scrise” de „când basmul” purta „spre alte țărmuri viața”, creau  o undă sonoră purtătoare de informație pe care autorul o ascultă „cum sună printre copacii desfrunziți”, ca într-un „ecou de toamnă” când culege roade ale unui „cântec de lume”, cu versuri  vindecătoare? Că „acum pot înțelege” de ce atunci „când la picioare ai cerul” orice informație reface structura ADN-ului „sub ochii noștri mirați”, chiar dacă  „ploaia-n fereastră tot toacă un cântec”, ca să adauge „nopții un licăr cu iz de basm”, că „e târziu să-ți mai scriu”. 

„O, cum aș vrea să fiu…” chiar și într-un vers „scris în grabă”, în poeziile publicate în volumul „Despre tine îmi vorbesc frunzele” și să creez, o undă sonoră, ca o „albă pânză în larg”, care să acționeze asupra sufletului, acolo „unde eu visam în rime”, așa cum creează Tudor Cicu! Chiar dacă „trec și eu ca tu să dăinui”, reușind să schimb structura ADN, conform informației ce plutea „peste mine și gânduri”, atunci „când eu visam cuvinte”, „pe când soarele cobora după deal”, tot mai „caut să aflu” dacă suntem nemuritori și „aș vrea” să știu „cât gol e acum în mine”, că doar așa pot asculta un „cântec în ploaie” cu care să rezoneze melodia fiecăruia dintre noi și să răsune în câmpul informațional, dătător de viață. Că fiecare își alege singur melodia, alegând să uite sau să se ferească de orice fel de „cântec din tranșee”, că mai aproape de suflet și mai benefic era atunci când „țârâiau prin ierburi greieri în ceair” și puteai asculta, „din balansoar”, valurile ce se loveau de țărm. Câteodată chiar și valurile îți perturbă gândurile, că  informațiile, prea dure, primite printr-o „scrisoare întârziată de pe front”, tulbură apele, vuietul lor determinându-te să folosești „glonțul final”, „de argint” și să strigi: „potolește-ți mare adâncurile!”

Oare, „în bezna acestor zile”, atitudinea față de moarte, pe care autorul o vede ca pe o trecere dintr-o formă de existență în alta, poate transforma melodia unui „cântec de pierzanie” sau a unui „cântec pe eșafod” într-un imn de slavă, care să-ți lumineze calea pentru a vedea că „pe tine te zidește cerul”? Că doar atunci ai curajul să declari: „cred, Doamne!… și tare-i trist” că „ne-am scris o vreme sub ghilotina ploilor”, iar „după aceea s-a lăsat ticăloasa tăcere”. „Să fi primit vestea la timp”, măcar „după ce tata își scrisese scrisoarea”, pentru ca informația despre el să rămână pentru totdeauna, „umbra lui Poe în Corbul” – „atotcuprinzătoare” – și „epistola de pe munte” – o poartă în vers, deschisă, pentru a lăsa „pădurii-al ei mister” – ar fi fost motive serioase pentru a-i dedica o „scrisoare domnului Eminescu”, „născut cu iarna mult încercată vieții”.

Pot și eu să spun ca autorul că „aș fi vrut” să „scriu alor mei, dar cuvintele sunt șterse de ploaie” și că picăturile de apă au preluat informația și au transmis-o norului, pentru o reprogramare directă a codului genetic prin undă sonoră, parcă spunându-ne: „nu căutați prea departe!”? Pentru că „Sunt zile când toamna” cântă prin apa din noi, „până când niște ploi” trag „cortina poveștilor” și lasă lumina condensată în picurii de ploaie să îmbrățișeze, cu iubire, cuvintele cu dor.

Oare iubirea, despre care îi vorbesc frunzele lui Tudor Cicu, stă la „pândă în zori”, să o întâlnească în „gara pustie”, „deși ploua”, iar ea sosea „cu ultimul tren”? „Rămăsese să-ți răspund”, dar „uite, au trecut anii” și, „imaginează-ți” că, „în ultimul act al piesei”, fiind „vindecați de tristețe” și „dansând în ploaie” „până ce se face seară”, iubirea a reușit să adune amintirile „într-o poză ca de nuntă”, chiar dacă prea mult timp au fost „singuri în cuprinsul mării”. Dacă „acum e târziu” și „tu spui că e timpul” pentru o „boemă de toamnă” ca, „prins în roi de gânduri”, să simt cum timpul s-a extins într-un câmp energetic și, „așa cum erai uitată în poveste”, să influențez viitorul, „ca să fie iarnă”, pot să-mi amintesc și de tine, mamă, că „mai erai și tu în vis” când, privind pe fereastră, „mă vedeam la noi acasă”, că doar „aici vorbeam eu cu duzii” și vedeam cum „lumânarea din palma ta aprinde stelele”. Acum, „iată, îți scriu” că „la acest poem am visat”. „Ei, și? – îmi zâmbești”, amintindu-mi de „un pod salvator”. „Dar nici tu” nu le-ai spus ursitoarelor despre „nava mea din gând”,  iar atunci când doream să încep o viață nouă, „poate unde eram încă tineri”, podul „care să treacă prin gândurile noastre” și să se ridice, fiind „însăși viața”, a rămas în visul de noapte. „Spune-mi, ce noapte e asta?…” Că încă aud imnul vieții în interior, fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare emoție scriind codul personal.

Vuietul mării, picurii de ploaie, poemele scrise și gândurile ce-i „dau ghes” sunt înregistrate în memoria frunzelor al căror foșnet îi vorbesc autorului despre cei dragi, că și frunzele vorbesc despre codul personal. „Despre tine vorbesc frunzele” conține un un cod, o cheie, o notă personală, cu trimitere la mari scriitori sau pictori, personalități din cultura universală, strecurați printre rime, spre aducere aminte.

„Despre tine vorbesc frunzele” – Editura Editgraph, 2025,

ISBN 978-630-318-223-0

Elena Căpățînă

by

Referinţă Bibliografică

Elena Căpățînă: Întâlnire cu Tudor Cicu și „poezia care i-a vindecat sufletul”/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 26 februarie 2026