Tudor Arghezi (21 mai 1880-14 iulie 1967), pseudonim al lui Ion N. Teodorescu, se impune conștiinței publice ca un mare artist al cuvântului, poet, prozator și dramaturg, supranumit „placa turnanta a liricii romanești noi” (Ov. Crohmalniceanu). Scriitor prolific, în 1962 îi apare primul volum al ediției de Scrieri , ajungand în 1999 la al 42-lea volum.
Amintim volumele de versuri : Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Cărticica de seară (1935), Mărțișoare (1936), Hore (1939), Una sută poeme (1947), 1907-Peisaje (1955), Cântare omului, (1956), Stihuri pestrițe (1957), Frunze (1961), Poeme noi (1963), Cadențe (1964), Silabe (1965), Ritmuri,(1966), Noaptea (1967).

Ne propunem să punem în relief elemente arhetipale ale umbrei și luminii , cu reprezentări în imaginarul poetic arghezian, în volumul Cuvinte potrivite.  Exemple de arhetipuri se găsesc în lume, fie în discursul nostru, în credințele noastre, în psihologia, arta și chiar visele noastre. Arhetipurile sunt universale, ele apar în toate culturile și religiile. Carl Jung a susținut că multe dintre aceste idei persistă în mod inerent și provin din „inconștientul nostru colectiv”, care a fost preluat din experiențele umane timpurii de către umanitate. Ipoteza lui Jung este similară cu teoria formelor lui Platon, care susține că în sufletele noastre există forme sau idei și creăm lucruri în viață pentru a copia formele care există deja în sufletele noastre nemuritoare.
În literatură, arhetipurile apar adesea sub formă de simboluri sau motive. Poetul, Artistul, Scriitorul reprezintă făptura mitologică pe care o deducem din substanța poeziei sale, un Arghezi scris (cu o jertfă, temei al construcției), nu cel trăit. Lumini și umbre în poezia sa configurează o lume a dualului și a îndoielii, a incertitudinii. „Viața îngropată” în tenebrele inconștientului (unde a fost refulată) reprezintă starea de jertfă a vieții trăite întru animarea celei scrise, metamorfozată în „duh” mitic, conform unei confesiuni a poetului: „M-am eliminat sută la sută din mine, lăsând să se vadă numai părticica lui Dumnezeu”, precum în Marină, unde cerul se reflectă în lac, cu o notă de umor: Și-i silit și lacul sur/ Să-l îmbrace cu  lumină /Și să lingă împrejur/ Frumusețea lui meschină.  Sacrificarea sinelui, ruptura de tot și de toate nu este la Arghezi în sens mistic, ascetic, nu este un instrument spiritual pe calea purificării și a contemplației, ci el își relevă propriul eu artistic prin „cuvinte potrivite” ieșite din „ramura  obscură”, tenebroasă a existenței și așezate în carte, în „scrieri”, cum le numește poetul, ieșite „la lumină din pădure” (Testament). Este o lumină a lumii, ea însăși ivită din pădure, rod al evoluției, dar și lumina minții artistului. În lirica argheziană orientată spre avatarurile existenței, poezie a ontologicului, se desprinde un nucleu ordonator tematic și structural: cuvântul, eul, casa, neamul și țara.
     Cuvântul e scânteia de divinitate a poeticii argheziene, pentru Arghezi cuvântul e lumina, Logosul lui Dumnezeu. Esența alcătuirii lui este ceva sacru, el fiind totodată taină și miracol. Descoperind că în miezul verbului palpită divinul, poetul năzuiește la o nouă geneză. Asemeni lucrătorului ogorului, artistul, prin meștesugul cuvântului, e capabil să fecundeze materia amorfă, recreând-o în imaginație și înzestrând-o cu atributele sacralității. Poetica argheziană se bazează pe întrepătrunderea „slovei de foc” și a „slovei făurite”, pe o sinteză de inspirație și meștesug. Înțeleasă ca „ucenicie și mucenicie continuă”, facerea poeziei reprezintă, pentru Arghezi, altoirea imanentului cu transcendentul, un act sacramental, ascuns și inexprimabil precum Dumnezeu însuși.
      Eul poetic. Pentru Eul poetic, imaginile sunt obsesive, cu ezitare ontică și pendulare între ființă și neființă, existența fiind nebuloasă în beznă cu scântei : Mă scald în gheață și mă culc pe stei / Unde dă beznă eu frământ scântei. / Unde-i tăcere scutur cătușa, / Dobor cu lanțurile ușa. / Când mă gândesc în pisc / Primejdia o caut și o isc, / Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec, / Ducând în cârcă muntele întreg.(Psalm) Eul, în ipostaza sa luminoasă este o ființă creatoare de frumos, cartea, căreia îi conferă viață și pe care își așază numele, transfigurând estetic urâtul în frumos : Un om de sânge ia din pisc noroi / Și zămislește marea lui fantomă / De reverie,  umbră și aromă / Și o pogoară vie printre noi. (Ex libris)
     Din figurația neantului, în raport cu existența, rezultă avatarurile sufletului:  o ambiguitate asumată, fără un centru recognoscibil, o fugă de sine în Altul, o criză a identității, un negativism care subminează orice poziție univocă în poezia argheziană. Structura dialogală își proiectează un interlocutor imaginar.
Dualitatea sufletului faustic. Există în poezia argheziană o caracteristică a nucleului: paradoxul sufletului ambivalent: „sufletele mele-s două” spune poetul, un Zweispalt (Nicolae Balotă), o sciziune a insului care interogând se interoghează și se proiectează mereu îndoit, o îndoială ontologică.  Compromisurile poetului cu lumea pentru care dorește să rămână impenetrabil, nu ni-l prezintă ca fiind ermetic. El și-a multiplicat măștile, cu bună știință, simulând și disimulând în ceea ce se numește „imediatul” său și, după cum Pascal își purta prăpastia cu sine, tot astfel Arghezi, își purta hăul ființei care își descoperă în sinea lui neființa. El nu se află într-un abis cosmic, un hău al universului care amețește, ci are o conștiință a golului. Poate de aceea, artistul trăiește ispite, cum ar fi propria proiecție idealizată în trecut sau viitor. Acestea sunt phantasiai pe care poetul trebuie să le repudieze, amintirile se pierd, a le evoca „este deșărtăciune și vânare de vânt”. Refuzul rememorării are ceva din tonul Ecleziastului. Dacă trăitul este identic cu neantul, atunci el trebuie predat neantului. Pentru că Arghezi refuză destăinuirea, având această percepție a golului. Astfel,  însuși soarele, ivindu-se domol este interpelat, neașteptând vreun răspuns:
      Au, soare, tu, ivindu-te domol, / Nu îți alungi, tu, fulgerile lungi, /Nu-ți verși lumina toată-n gol, / Nepăsător pe cine îl ajungi ? (Din drum) Este aici o încercare de a demitiza arhetipul vital al luminii, în ipostaza de „fulgere” aruncate în golul existențial.
În imaginarul poetic arghezian, omul este dublu. Dualitatea antropologică, de factură baudelairiană, a insului răsucit în el însuși, omul victimă și tiran, este  proiectat într-un neant specific :
      Sunt umbra ta, de-a pururi de om nedespărțită,/ Cu linia schițată aceeași de contur, /Pe pulberea fierbinteși-n cremenea tocită, /Ca un păianjen negru ce-ți umblă împrejur.// Sunt petecul de noapte, dar ție din născare,/ Și ies și intru-n tine în zori și în amurg./ Din mine vii și-n mine te întorci, în bezna mare/ Firimițată-n oameni și-n zilele ce curg” (Umbra)
      Umbra interioară, în sensul dat de Carl Jung, a ceea ce este ascuns și întunecat în om, dublul său de întuneric și neant, este pururi prezentă la Arghezi, este sursa spaimelor sufletului, identificată uneori cu Dumnezeul-neant (și acesta o umbră mare). Umbra este imaginea neființei asediind ființa, ea participă la figurația tuturor parabolelor omului îndoit. Ea este imaginea însăși a celor doi , întrucât însoțește ființa ca un dublu al ei și își împrumută substanța incertă între două extreme identic deșarte, ca două neguri.
Parcă-aș trăi și parc-aș fi murit/ Parc-aș fi și parc-aș fi fost.- spune poetul în Între două nopți, noaptea lăuntrică, a odăii săpate „departe supt pământ” și întunericul de afară. În plan simbolic, întunericul este noaptea obscură a sufletului, iar noaptea lumii, sau noaptea mundană este alta, a transcendenței. Sensul parabolei este dubla neantizare a oricărui efort uman. Gestul sisific și eșecul configurează o interdicție misterioasă. Golul interior neantizează gesturile omului. Această dedublare a ființei va fi întotdeauna însoțită de semnele golului, uneori ale morții: Ce goluri și prăpăstii îți leagă o zi de alta ? (Nu spune)
Impasul întunericului semnifică o constrângere a condiției umane. Transcenderea este tulburată prin neputința de a fi și de a cunoaște. Există o pendulare ontică, un sentiment de pierdere a propriei identități. Spovedania religioasă ca și cea lirică îi repugnă. În acest refuz recunoaștem un nod central al crizelor sale religios-spirituale, ca și al poeticii sale. Orice confesiune, ca o revelare a eului ascuns are o finalitate cathartică. Revolta, negativismul arghezian conduc spre imprecații. Este aici mitul celui Ales ce nu se acceptă pe sine și prin refuzul darului, ca o fugă de sine, o repudiere modernă a eului preapersonal. (Dintr-un foișor) Conștiința poetului modern impune separarea eului liric de eul psihic. Actul liric al mărturisirii, ca și spovedania nu conferă autenticitate, ci subiectivitate: „Să trăiești de două ori un lucru trăit o dată cu adevărat e afară din cale de mult”. Omul, ca ființă proteică, trebuie să se părăsească pe sine „în sute și mii de fantome transpartente, schimbându-și umbra necontenit”. Neantizarea este, de fapt, refugiul în imaginar. Îl vedem pe Arghezi, la toate vârstele, tulburat de perspectivele revelării unei identități profunde. Este o permanentă criză a identității, ca arhetip, ca un fenomen originar al conștiinței: Tânjesc ca pasărea ciripitoare / Să se oprească-n drum, / Să cânte-n mine și să zboare / Prin umbra mea de fum.(Psalm)
Ezitarea sa între ființă și neființă determină scurgerea ființei în neființă, între a fi și a nu fi, nemaiexistând distanță. Ezitarea ontică este vizibilă în retrospecția iluzorie a unui fapt trăit: „Nici atunci când l-ai trăit n-ai știut că-l trăiești”, spunea poetul, după cum „nu ești adevărat, nici când ești adevătat”. Identitatea îi evocă lui Arghezi o rană existențială, un fel de stigmă originară. Ca temei ontologic, principiul identității îi este așadar străin.
      Imposibilitatea cunoașterii divinității este o sursă de angoasă profundă, construită pe alternanța verbelor a fi și a nu fi, balans cu reflexii de lumină ca pe o apă imaginară. Piesele ce cuprind ficțiunea mitopoetică a acestui destin al îndoielii omenești nu ne transmit un mesaj filozofic, cu teze și sentințe, ci o meditație, o reflecție pe marginea lor. Dumnezeul creștin rămâne necunoscut, neatins, o făptură ce poartă în sine deșărtăciunea cenușei, semnul morții, al evanescenței.
     Te caut dârz și fără de folos. / Ești visul meu, din toate cel frumos / Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.// Ca-n oglindirea unui drum de apă, / Pari când a fi, pari când că nu mai ești. (Psalm)
     Răstignit pe îndoiala sa, omul este închipuit pradă unui păianjen negru, o imagine terifiantă a condiției umane, a umbrei ce-l înconjoară și, coborând din bezna mare, îl pătrunde și îl posedă.
Omul arghezian este prins în plasa țesută din goluri și plinuri ale unor întrebări fără răspuns, ale unor alternanțe fără sfârșit ale tenebrelor cu lumina. Marcel Proust exprima o axiomă a criticii moderne, Eul „real” al poetului este o ficțiune a noastră, de aceea avem nevoie de explorarea celor scrise, de prezența unui subiect al facerii– eul poetic, un dublu mitic al poetului uman. În Înscripție pe un pahar, autoportretul liric este realizat oximoronic, cu metafora „cristal” pe o „umbră de velur” și sintagma simbolică „țurțuri de lumină”, poetul recunoscându-și harul în imagini antinomice „buza scânteietoare”/ „buzele (…)umbrite”: Cristal rotund, pe-o umbră de velur, / Cu inima de-a pururea senină, / M-am născocit din ape de azur, / Am înghețat sub țurțuri de lumină. // Și nencetat, ca pietrele de rouă, / Par a renaște-n locu-mi tot virgin, / Cu-o licărire-n fundul meu mai nouă;/ Pe cât mi-i încăputul de puțin. (Inscripție pe un pahar)
      Condiția umană pare a fi determinată, în situația ei cosmică, de aceste figuri duale ce o pătrund. Dublul metafizic în ontologia poetică argheziană se proiectează în viziunile separării de sine a ființei. Aceeași umbră pe care am văzut-o dublând insul poate să-l absoarbă cu totul , să-l preschimbe în umbră,  în straniul coșmar al existenței. Ființa însoțită de umbra ei se dematerializează devenind una cu umbra. Cât privește moartea, poetul se percepe bucuros, pentru că moartea îi este naturală, când „șesul cu mătasă” devine „palid așternut naturii, dar și omului. Desfrunzind, copacii își scutură „foile-n azur”, transformând plopii în metaforice torțe aprinse: Cine vrea să plângă, cine să jelească/ Vie să asculte-ndemnul ne-nțeles, /Și cu ochii-n facla plopilor cerească/ Să-și îngroape umbra-n umbra lor, în șes. (Niciodată toamna)
      Chiar și iubirea, în poezia argheziană, este conturată în lumini și umbre, păstrând ceva din esențele  cuplului arhetipal, portretul feminin fiind luminos, dar prezența ei în toate este ca o umbra a Ființei,  un dublu exterior, pe lângă cel interior. „Apropiată mie și totuși depărtată” este aceea pe care o numește „logodnică de-a pururi, soție niciodată”: M-am apărat zadarnic și mă strecor  din luptă /  În umbra lunii albe, cu lancea naltă ruptă. / Pusei pământ și ape, zăgaze între noi, / Și suntem, pretutindeni, alături, amândoi. Te întâlnesc pe toată poteca-n așteptare, Necontenita  mută a mea însoțitoare. … Voind să bei cu mine scânteia lui deodată. / Amestecată-n totul, ca umbra și ca gândul, Te poartă-n ea lumina și te-a crescut pământul. (Cântare)
Neamul. Ivirea neamului este ca o ieșire metaforică la lumină a unui popor de sub „biciul răbdat”, precum ramura ce înmugurește : E-ndreptățirea ramurei obscure / Ieșită la lumină din pădure / Și dând în vârf , ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi. (Testament) Istoria neamului este reprezentată arhetipal în imaginarul poetic arghezian ca umbră dureroasă a luptei pentru libertate:
Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară / Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit, Să ne privim trecutul în față, liniștit, / Când urma lui de umbră începe să ne doară.”… „O zi mărunți, o noapte aprinși cu foc de aștri, / Când răstigniți, când slobozi și mari și-adesea mici, / Păstori de crizanteme, profeți pentru furnici, / De-asupră-ne vulturii pluteau în cer albaștri.” ( Poate că este ceasul) Strămoșii neamului rămân vii în conștiința noastră, spune poetul: Ce noapte groasă, ce noapte grea! / … e cineva sau, poate, mi se pare. / Cine umblă fără lumină, / Fără lună, fără lumânare / Și s-a lovit de pomii din grădină? / … S-ar putea să fie Cine-știe-Cine…/ Care n-a mai fost și care vine / Și se uită prin întuneric la mine / Și-mi vede cugetele toate.(Duhovnicească)
Țara este văzută în lumini și umbre ale diverselor anotimpuri: Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,  / Întunecat în adâncimi un lac e-ntins, / Și sângele, din vii și din castani, / Pe fața ruginie a undelor s-a prins. (Târziu de toamnă);  Și-i silit și lacul sur / Să-l îmbrace cu lumină. / Și să lingă împrejur / Frumusețea lui meschină. (Marină)
      Țara este când în umbra lui Dumnezeu, când în lumina lui Iisus, ea este o lume a oamenilor din toate straturile societății, cu munca lor sisifică, dar țara este și a feluritelor animale, până la cele mai mărunte viețuitoare, cum ar fi albina, văzută metaforic, o lumină: Voind să duci tezaurul de ceară, / Te prăbușiși din drumul cel înalt. / Cine-o să vie, trupul tău de-afară / Să-l caute și-n jur să sufle cald ? (Lumină lină) ;
Este aici exemplul sacrificiului suprem în plan real și transfigurat al luminii creatoare, al vieții îngropate în temeliile creației: O, te iubesc, frumoasă mea albină,/ Că sarcina chemării te-a ucis! (Lumină lină)
Dincolo de orice egotism sau cenzură mortificatoare, este vorba de o neputință, un hiat în identitate, o lipsă, un neant care provoacă ceața ontică în care plutește întreaga sa existență.
Din plopul negru, răzimat în aer, /Noaptea, pe șesuri, se desface lină, / La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caier, / Urzit cu fire de lumină.// E o tăcere de-nceput de leat. / Tu nu-ți întorci privirile-napoi. / Căci Dumnezeu, pășind apropiat /Îi vezi lăsată umbra printre boi.(Belșug)
Mergând pe linia acelorași elemente arhetipale de lumini și umbre, țara este acolo unde Copacii-ntorși spre cer/ Par corăbii negre încărcate cu mister. (Agate negre) și unde  Dorm în umbre legănate lebezile-n puf de undă (Caligula) ; sau acolo unde Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar/florile răsar cu vechile lumini, un cer spoit cu lapte, se naște prin tulpini (Restituiri) ; unde  Soarele apune zilnic și răsare/ Într-ale sale patru buzunare. / Văzduhu-i face parte din avut / Cu-al zalelor de stele așternut. / Luând și lumina-n țarcul lui de zestre, / O potcovi și-o puse în căpestre.  (Psalm)
      Variante ale elementelor arhetipale umbră și lumină sunt, în poezia argheziană, multiple: noapte-zi, apus-răsărit, întuneric, a întuneca, fum, orb, a orbi, spini, noroi, – foc, faclă, scânteie, a scânteia, oglindă, a oglindi, rubin etc., adevărate miteme….
Poetul are victorii asupra neantului și prin emergența pozitivului în fața negativului, va stăpâni vidul care-l bântuie, printr-un  lirism asupra carențelor eului liric.Tatăl este eliminat din ordinea creației, și poetul se refuză pe sine în ipostaza unui Creator întemeiată pe criza absenței identității. Și aceasta nu în sensul moral al unei smerenii de monah, virtute la care a visat, dar nu a cunoscut-o; într-o ficțiune mitică, poetul își reprezintă creația literară pură, sub semnul unei nașteri miraculoase din fecioară nenuntită. Privindu-se în oglinda universului, a celor de sus și a celor de jos, el se evită pe sine. El poartă un dialog cu sufletul său, „glasuri mă strigă”, spune el, dar apelurile vin din noaptea obscură, identitatea se spulberă înainte de a se configura.
Mereu altul și mereu egal cu sine însuși, Arghezi si-a conceput opera ca pe un ansamblu plurivalent, al cărui principiu ordonator e, paradoxal, cel al contradicției. La originea acestei alcătuiri atât de complexe se află o structură scindată a eului poetic, pe care Arghezi însuși o va recunoaște: Sunt înger, sunt și diavol și/ iară și-alte-asemeni I Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug” (Portret). Era firesc ca receptarea operei să fie anevoioasă, însă toți criticii au putut constata dualismul structural al poetului.   (Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi). Primul care a exprimat aceasta realitate sufleteasca a fost E. Lovinescu, în 1923, teoreticianul modernismului îl descria pe Arghezi ca pe un „suflet faustian, în care nu sălășluiesc numai «două suflete», ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern” (Istoria literaturii romane moderne). Revendicat deopotrivă de traditionaliști și de moderniști, contestat de câteva personalități ale vremii, Arghezi se impune ca unul din cei mai importanți poeți ai literaturii române. „Poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie, ca adâncime de sensibilitate, ca organică viziune de lirism, să ocupe versantul liber in fața lui Eminescu” (Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi).
Elena-Paula Pățan                                  

by

Referinţă Bibliografică

 ELENA PAULA PĂȚAN : Umbra și lumina, elemente arhetipale și reprezentări în imaginarul poetic arghezian/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 februarie 2021