Elisabeta Bogățan

Jurnalul ca poiesis la Eugen Dorcescu

Ochiul obișnuit să vadă prin vălul Mayei latentele, ascunsele esențe, a căror întrezărire se condensa în minunate, uimitoare poeme, sau se încifra în feerice basme pentru cei mici și cei mari, nu a rămas străin de zbaterile umanului în Samsara. Anume aceste zbateri sunt reflectate în recentul jurnal, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998), Editura Mirton, Timişoara, 2020, Ediţie îngrijită, Selecţie de texte, Prefaţă şi Note de Mirela‐Ioana Dorcescu, Redactor de carte: Mirela‐Ioana Dorcescu.
În Prefața: Opera totală, Mirela-Ioana Dorcescu subliniază : „Îngerul Adâncului (2020), împreună cu Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015) constituie opera totală, cea la care a râvnit Eugen Dorcescu: „exhaustivă, rotundă, impenetrabilă pentru comentarii, definitivă”. Validându-i calitatea de operă literară, ea notează: „În ceea ce privește realizarea artistică: niciun loc comun. Nici semantic, nici stilistic, nici semiotic. Dimpotrivă: bogăţie sinonimică, varietate lexicală, polisemie subliminală, subtilităţi simbolice memorabile”. Validare importantă, în contextul amplelor discuții despre valoarea literară a jurnalului intim.
În ampla sa lucrare dedicată jurnalului intim, ( Ficțiunea jurnalului intim, 1. Există o poetică a jurnalului, 2. Intimismul european , 3. Diarismul românesc), Eugen Simion considera jurnalul intim „un semn de maturitate a culturii, şi mai mult decât atât […] gradul de dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei personalităţii umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi irepetabil al persoanei sale”. (apud L.L.Ciucă, Eugen Simion între teorie, trăire şi mărturisire, „Philologica Jassyensia”, An X, Nr. 1 (19), 2014, Supliment, p. 193‒202). De asemenea, L.L.Ciucă remarcă: „O altă idee importantă pe care Eugen Simion o aduce în discuţie constă în existenţa în scriitura intimă a celui de-al «doilea glas», termen preluat de la diaristul polonez Gombrowicz. Astfel, dacă jurnalul intim ar putea fi definit drept un «gen al sinelui în care eul profund şi eul biografic se suprapun perfect», al «doilea glas» ar fi eul critic ce comentează celălalt eu, adică «eul aflat în expansiune» (Gombrowicz)” (idem, p. 194). Astfel apare ceea ce Eugen Simion a numit „ficțiunea nonficțiunii”, prin intervenția în curgerea neselectivă a realității. Or, în momentul afirmării ficțiunii intrăm pe teritoriul artei.

Se evidențiază deci faptul că acest jurnal apare într-un context european favorabil literaturii memorialistice. Mai mult, redactorul cărții, Mirela-Ioana Dorcescu, a precizat în Prefață drept criteriu de selecție din materialul vast „Cel de natură estetică. Am observat că paginile cel mai bine scrise tratează și temele cele mai grave. Am sentimentul că va fi o capodoperă a genului. E un veritabil Jurnal de scriitor. În mod sigur, acesta va fi capodopera ta în proză”. De asemenea, tot ea face referiri la titlu: „Cartea avea să se cheme Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991‐1998). Titlul i‐a fost sugerat autorului de arhitema Jurnalului său: nimicirea. Un titlu bun, puternic. Romantic. Ca și personajul central: antitetic”.
Poemul Templierul, pus ca motto al Jurnalului , dă o grilă de lectură : trimis într-o lume haotică, dezechilibrată și dezechilibrantă, poetul își asumă ca misiune apărarea dreptei credințe întru Hristos. Această grilă este necesară și pentru decodarea corectă a titlului volumului : Îngerul Adâncului. Numirea Îngerul Adâncului, Abaddon, are decodări polare. Astfel, în „Apocalipsa după Ioan” , Abaddon este un înger pustiitor din adâncuri. Și în Cartea Revelației 9.11 Îngerul adâncului, Abaddon, este descris ca „Distrugătorul ”, Îngerul morții. Dar, apare aici un detaliu semnificativ: el îi străpunge și-i umple de venin pe cei care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunte. Această înclinare a balanței către Dumnezeu este și mai puternică în alte credințe, de exemplu Martorii lui Iehova îl consideră pe Abaddon un înger care are cheile abisului, fiind un reprezentant al lui Dumnezeu. Mai mult, consideră că ar fi un alt nume al lui Iisus, după învierea Sa din morți.
Când și când, în cuprinsul Jurnalului, autorul mai face câte-o referire la Abaddon : „De aceea, poate, chiar lumina mi se pare sumbră, de aceea insanitatea mediului (uman, urbanistic) mi se pare și mai atroce. Sunt reziduurile lumii vechi, pe care Îngerul nimicitor, Îngerul Adâncului le împinge spre neant ” (p. 290-291).
Cartea este structurată în trei părți, cu denumirile date în ebraica veche : 1. Moth Tamuth, (în ebraică) : „Murind, vei muri”; 2. Abaddon, (în ebraică) : „Îngerul Adâncului” și 3. Havel Havalim, (în ebraică) : „Deșertăciunea deșertăciunilor”.
Moth Tamuth începe cu un citat din 2 Regi, 14.14 : „Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ, care nu se mai poate aduna. Dumnezeu însă nu voieşte să piardă sufletul…” (p. 23). Iarăși se impune grila de lectură dată de poemul-motto, Templierul : Acest templier fiind revelat ca un avatar al poetului, luptând în „armata lui Hristos” cu mult timp în urmă, avem afirmată o perenitate a sufletului, trimis pe pământ sub diferite reîntrupări, dar cu aceeași misiune : de a apăra credința în Dumnezeu, în Iisus Hristos, misiune pe care, implicit, poetul și-o asumă ca actuală. Căci, indiferent ce trăiri interioare sau fapte de viață consemnează, autorul raportează totul la năzuința necesară a omului către divinitate, către Autorul lumii. Iar sursa răului din om și din lume este văzută în îndepărtarea de divinitate, ceea ce accentuează și suferința.
Această puternică propensiune spirituală constituie nota distinctivă a Jurnalului lui Eugen Dorcescu și ea își subsumează întregul material, din care izvorăște intensitatea trăirii faptelor interioare și exterioare. Intensitatea acestei trăiri reprezintă o adevărată coordonată lirică, poetică, a jurnalului.
Validarea Jurnalului ca lucrare literară este susținută și de numeroasele și sugestivele portretizări, prin intermediul cărora autorul își transmite sentimentele generate de raportarea sa la lume, de viețuirea sa în lume. Procedeele de portretizare sunt cele clasice. Între aceste portretizări întâlnim autoportretizările, portretizări ale persoanelor din mediul social ambiant, portrete colective. Specificăm aici că, dacă portretizările persoanelor din mediul social ambiant au caracter conjunctural, fiind izvorâte din relații sociale întâmplătoare, autoportretizările și portretele colective au și valoare de document socio-cultural.
Aceste portretizări introduc în scenă, ca o scriere în proză, adevărate personaje, principale sau episodice. Și tot ca într-un anumit tip de proză, eul auctorial, identificat fiind cu eul-personaj, este omniscient.
1. Autoportretizările, rezultat al unei fine introspecții, oglindesc mereu raportarea sinelui la mediul socio-cultural, raportare izvorâtoare de tensiuni interioare care explică și ajustează manifestarea sinelui. Dar, într-un plan mai profund, această raportare este în principal eludată, căci scriitorul se simte, în fapt, raportat numai la esență, la divinitate. Acest joc de planuri este izvorâtor de tensiune și se înscrie în tragismul condiției umane.
Scriitorul își autoconturează personalitatea de om între oameni ca fiind structurată pe două coordonate majore: iubirea și poezia, scrisul. Orice altceva este aleatoriu, insignifiant.
Întâlnim scurte reflecții ale lui Eugen Dorcescu asupra sa ca poet : „Sâmbătă, 12 martie 1994. Cum spuneam și la Casa Studenţilor, spre a limpezi confuzia atotstăpânitoare, repet: Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puţin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat. Și, deasupra tuturor distincţiilor, pentru a defini, cât de cât clar, fondul Cronicii, nu sunt poet religios” (p. 253). Sau asupra unor perioade de creație : „Cândva (prin 1986, până prin 1988‐1989), remediul la drama existenţială au fost basmul și povestirile feerice. Epistolele au întărit, liric, zbaterile lăuntrice” (p. 254). Și : „Psalmii în versuri și Cronică m‐au ajutat să comunic cu mine însumi. O umbră sunt, o himeră, o algă în genunea mării, o incertitudine, sub singura certitudine: Yah Elohim” (p. 254). Autorul face o succintă caracterizare a acestor volume, cu ocazia premierii lor: „Luni, 25 iulie 1994. Azi, comisia desemnată să delibereze și să decerneze premiile pe 1993 ale Filialei a premiat (la poezie) Psalmii în versuri – cartea fericirii mele în laudă și umilinţă, cartea Paradisului meu; și Cronică – volum al fericirii mele în disperare și suferinţă, carte a Infernului meu” (p. 310). Alteori întâlnim considerații mai generale: „poezia românească a fost dominată, mereu, de o tendinţă idilizantă, mămoasă, sau de una moralizatoare. În câteva cazuri, s‐a recurs la viziuni filosofice (cosmogonice), dar perspectiva metafizică asupra fiinţei umane e foarte rară… Or, exact în această perspectivă metafizică se edifică poezia mea, asemănătoare, în acest punct (cum s‐a observat), cu cea a lui Baudelaire. Știu, simt, că felul meu de a gândi și a scrie diferă de al celorlalţi. (…) Nu știu dacă sunt sau nu un poet important. Știu însă că exprim maturitatea poeziei române (inclusiv în ceea ce înseamnă propria‐i conștiinţă de sine și eliberarea de prejudecăţile umanismului dulceag și păgubos)” (p. 386). Scriitorul își analizează minuțios structura de literat: „eu nu sunt calofil, pe mine viaţa și moartea mă obsedează, trupul și duhul, lumea și Dumnezeu. Ce‐mi pasă mie de clasicism și de modernism? Pentru mine scrisul, poemul sunt un mod de a fi (de a supravieţui), nu unul de comunicare. Tema mea este fiinţa, nu literatura” (p. 387).
Sau câteva referiri la propria poezie: „Știu și eu că, în felul lor, sunt texte crude, mizantrope chiar (lucru pe care poate îl și regret), dar eu (potrivit harului ce mi s‐a dat) zugrăvesc lumea Răului, spre a îndemna, indirect, la Bine. N‐o fac deliberat, ci firesc, natural, spontan, după cum îmi dictează talentul. Căci lumea aceasta e dominată de Cel Rău” (p. 255-256).
Uneori întâlnim interesante analize ale procesului interior de creație: „Iată cum se înfăptuiește individuaţia. Eul îmi era tulburat și neliniștit. Inserţia în existenţă ameninţată. Brusc Sinele (Ça) a intrat în acţiune, trezind în Eu dorinţa de a scrie, formulând proiectul (deocamdată vag) al unui text pe care să‐l concep în concediu. Din acea clipă, absurditatea vieţii a dispărut. Personalitatea s‐a reintegrat, lumea a redevenit suportabilă. E vorba de Ça? Doar de Ça?” (p. 284). Sau : „Scriu când nu eu, ci harul vorbește. Scriu inspirat! Am mai spus, am mai spus‐o și în public: eu sunt, da, un poeta doctus, dar, în primul rând, poeta genuinus, abia apoi, poeta doctus și, eventual, poeta faber. Elaborarea e lăuntrică, lentă, într‐un anume fel anterioară scrierii propriu‐zise. Când momentul expresiei a sosit, scriu, scriu mult, zilnic, chiar 2‐3 texte pe zi, scriu o vreme – o lună, două, trei –, până simt că izvorul secătuiește, că îmi vin în minte nu «peisaje» noi, ci poemele așternute pe hârtie cu o zi‐două înainte. Atunci mă opresc. Și, după un timp, selectez, din mulţimea poemelor, câteva, cele mai izbutite, faţă de care celelalte sunt un fel de variante. Urmează cizelarea, definitivarea poeziilor reţinute și publicarea lor. Apoi – așteptarea unui nou moment creator” (p. 297). Și, făcând o retrospectivă, la un moment dat: „Mă bucur că Dumnezeu mi‐a dat har și putere să stihuiesc Psalmii (Tehillim), Ecclesiastul (Qoheleth) și Pildele (Mishle). Mi‐am împlinit, astfel, rostul și i‐am dat vieţii mele sens, zbor, ţel, lumină, spiritualitate, conţinut. Dumnezeu‐Tatăl (Iahve), Fiul (Jeshua Hanozri Wumelech Haiehudim) și Duhul (Ruah, Pneuma), Fiinţa Supremă, unică, în trei ipostasuri, să vegheze cu bunăvoinţă asupra noastră, acum și de acum înainte!” (p. 511). Și : „Psalmii în versuri sunt cartea Paradisului meu lăuntric. Cronică și Abaddon – cărţile Infernului meu interior. Ecclesiastul în versuri e concluzia existenţial‐artistică la care am ajuns. Dar Pildele în versuri ce reprezintă? (…) Ele sunt dreptarul meu în această vale, în acest provizorat, acceptabil adesea, frumos uneori, insuportabil mai totdeauna” (p. 511).
Observăm că, în autoportretizările prin care se raportează la scris, la poezie, Eugen Dorcescu împletește mereu elemente de artă poetică.
Dar, de fapt, drumul său prin lume e cel interior: În portretizarea sa interioară, poetul se străduiește nu atât să-și precizeze determinările, cât comuniunea sa cu marele tot: „Mă simt întreg, nerisipit, încercând o comunicare cu esenţa. O, Doamne, Tu ești prezent oricând și oriunde, dar noi te descoperim numai atunci când ne dăruiești pacea. Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă. Cea mai mare fericire a zilei, a vieţii, aceasta trebuie să fie: comuniunea cu totul. Singurătatea omului metafizic e comuniunea cu Divinitatea. Solitudinea lui e, de fapt, libertate” (p. 26). De asemenea: „Și am rămas singur. Singur și neclintit pe convingerea mea dintotdeauna: primatul Duhului asupra tuturor și a toate” (p. 310).
Multiple revelații îi întăresc convingerea că numai acesta poate fi Drumul: „E drept, ceea ce s‐a întâmplat acum trei luni și mai bine, boala lui Oli, m‐a zdrobit. Dar vindecarea ei, prin miraculosul Cuvânt al lui Dumnezeu, m‐a ridicat, treptat, de la pământ și mi‐a întărit gleznele. A fost, este, o experienţă, o încercare crucială, care mi‐a relevat, odată cu infinita putere și îndurare, tema, unică de‐acum, a scrierilor mele: relaţia individului uman cu Creatorul său. O, de‐aș putea‐o trata așa cum se cuvine!” (p. 161). Mai mult, afirmă scriitorul cu convingere, „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic” (p. 391).
În acest context autorul face unele precizări: „Am încercat, la o întâlnire de la Universitate, să fac distincţia dintre poezia religioasă și cea mistică. Prima prelucrează prozodico‐stilistic teme și motive scripturistice. Cealaltă asimilează existenţial mesajul Duhului. Eu cred că valoarea oricărei poezii e în funcţie de altitudinea trăirii mistice. Astfel, va absorbi și structurile realului (acest miraj senzorial‐imagistic) și se va înălţa, simultan, spre absolut. (…) Valoarea unei opere de artă (literatură, artă plastică, muzică) e dată de cantitatea de fiinţă pe care acea operă o conţine; fiinţă ce‐a conștientizat că aparţine Fiinţei” (p. 413-414).
Scriitorul arată că drumul său către Civitas Dei a început prin „refuzul realităţii imediate. Acest refuz s‐a rezolvat în mai multe feluri de‐a lungul timpului: refugiul în fantasma clasicizantă (Pax Magna), în cea medievală, în spaţii libere, metafizicizate (marea, codrul), în alterităţi totemice, eterate, simbolice (lupul, cavalerul, trubadurul), în sentimente ireale, imposibile (proiecţii an‐istorice ale iubirii) etc. Așadar, o poezie a unei aspiraţii nedeslușite, aspiraţie exprimată însă foarte plastic, foarte convingător, cred, din punct de vedere senzorial. Introspecţia, explorarea abisalităţii interioare… A urmat fixarea obiectivului, descoperirea, revelaţia. Ceea ce căutam era, într‐adevăr, Civitas Dei” (p. 399).
Portretul interior al autorului ne relevă sursa unor interesante motive poetice personale, precum totemismul lupului: „Corespondentul meu (într‐un himeric paralelism totemic) e lupul. Singuratic, unicul animal ce nu poate fi dresat, unicul animal sălbatic ce nu atacă omul «decât dacă e turbat sau rănit» (Vitali Bianchi). Admiţând că o atare corespondenţă (poetică, desigur) ascunde, în sine, cât de cât adevăr, atunci nu cumva lupul din mine este cel care simte primăvara (un dram de primăvară) și tresare acolo, în solitudinea lui, suficientă sieși?” (p. 398).
2. Portretele colective sunt, în general, în tușe negative. De exemplu, autorul prezintă, oripilat, un portret colectiv al oamenilor implicați în mișcarea teatrală postrevoluționară: „Am fost aseară la Teatru, la O noapte furtunoasă. Ce batjocură! Un adevărat scandal! Am plecat la pauză. Numai obscenităţi. Nu mă mir de regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s‐au găsit actori care să accepte o asemenea rușine” (p. 43). Și: „Oricum ai privi lucrurile, e un sabotaj. Poate inconştient, poate neintenţionat, poate doar pervers, poate generat de prostie sau de tembelism, dar, ca efecte, tot sabotaj rămâne” (p. 44). Autorul jurnalului, urmărind reacțiile din sală, va fi, mai apoi, dezgustat de ecoul mediatic al piesei: „Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O interpretare genito‐urinară și fecaloidă. O infamie, exact în selectul, aristocraticul Teatru timișorean… Iar azi‐dimineaţă aud la Radio Timișoara că a fost un mare succes! Bravo nouă! Așa ne trebuie, bată‐ne norocul de faliţi!” (p. 44).
Sau tabloul social postrevoluționar, care i se pare dezolant: „ Evenimentele din 1989 au dat deoparte, fără menajamente, cortina, au smuls măștile. Și iată: scena e plină de chipuri hidoase. Fiinţele umane s‐au esenţializat, s‐au stilizat: X figurează sperjurul, Y lăcomia, Z ura, A paranoia, B prostia crasă ș.a.m.d. Bun moment pentru moraliști” (p.54) ; „Vacarm, certuri, înjurături, negoţ, haimanale peste tot…” (p. 29) ; „Interminabilele agitaţii din stradă, neorânduiala, haosul ne pot târî iar spre un regim autoritar (sau chiar totalitar)” (p. 31) ; „Şi iată, tuturor le iese, acum, pe chip, imaginea șobolanului lăuntric. De altfel, oraşul întreg, pieţele, parcurile, ca să nu mai vorbim de subsoluri, foşgăie de şobolani. O lume demenţială, rapace, nemernică, hoaţă, bârfitoare, nulă. Ce va rămâne după noi?” (p. 32) ; „Se instalează, pare‐se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de dughene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes” (p. 33) ; Și : „Lume oribilă, lipsită de orice omenie, de orice farmec. Numai ură. Cine trăiește în ură… trăiește în Infern. Infernul, ca și Paradisul (Nirvana) sunt stări de spirit. Acum, stăpânește Infernul… Adică, o exacerbare a Samsarei. Conștiinţa samsarică în ebuliţie” (p. 118).
Epoca post-decembristă este conturată, iar și iar, prin numeroase portrete colective: „Depresia e cvasi‐generală, mai ales în rândul oamenilor de bun simţ. Ticăloșii, agresivii, parveniţii s‐au îngrășat, le priește, prosperă. Cei care au suferit înainte suferă și acum, căci răutatea omenească nu are vindecare. Eu îmi dau seama care e drama lui Oli: ea nu poate înţelege minciuna, lipsa de principii” (p. 40). Și iarăși, din alt unghi : „Privesc în jur, cu durere, cum cetatea alunecă de la nevroză la psihoză. Treptat, în psihologia colectivă, se instalează, autarhic, o seamă de alternative maligne la realitate: delirul politicianist, mania persecuţiei, thanatofobia. Aceasta din urmă e potenţată acum imens de cutremurele ce‐au avut loc” (p. 59).
Mai mult, scriitorul face chiar un portret de suflet al orașului său drag, Timișoara, ca topos în care se regăsește: „Timișoara mea frumoasă, Timișoara mea minunată, Timișoara mea, atât de veche, atât de nouă, atât de fără seamăn!…” (p. 291). Și : „ Frumos oraș, oraș ambiguu, oraș tragic, oraș iubit cu disperare (și greaţă, uneori), oraș din care vrei să fugi, oraș din care nu ești în stare să fugi. Ce mult am iubit cetatea aceasta! Ce mult o iubesc! Trăiesc aici din 1961, unde să mai plec, ce‐aș mai căuta și ce‐aș mai găsi în altă parte?” (p. 301). Mai mult, pentru el Timișoara înseamnă și imnul românesc: „Ascult imnul românesc. Nu are egal imnul românesc! E cel mai impresionant dintre toate, interzis cum a fost, exprimându‐ne, timp de decenii, atât de bine. Imnul nostru eroic și tragic” (p. 292).
Caracterul profund meditativ al Jurnalului reprezintă una din liniile sale de forță. Motivele panta rhei, vanitas vanitatum sunt cvasi omniprezente: „Condiţia tragică a omului de lut (ha’adham), deteriorarea lui fizică și psihică, palma teribilă ce ne apasă, forţa care ne ţine legaţi de ţărână, otgonul gravitaţiei cum să le ignori?” (p. 461). Uneori li se alătură și motivul viața ca vis: „Ceea ce se numește, în general, realitate nu are nicio realitate. Ne închipuim doar că ar avea. Este o simplă ameţeală, un vertij, o iluzie, un vis” (p. 460-461).
Observăm, deci, că Jurnalul lui Eugen Dorcescu se înalță mult deasupra unei consemnări periodice a evenimentelor, prin arta scrierii, prin caracterul meditativ, prin lirismul trăirii, integrabil unei adevărate poetici. Prin faptul că, pentru a relua cuvintele autorului, e multă ființă în această scriere. Calități care vor așeza, cu siguranță, acest Jurnal între scrierile durabile ale acestui loc și ale acestor vremuri. Cu ecou larg în spațiu și timp.

by

Referinţă Bibliografică

Elisabeta Bogăţan, Jurnalul ca poiesis la Eugen Dorcescu/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 16 iunie 2020