… Treburile familiei Breazu se derulau ritmic, bine orânduite, în fiecare anotimp al anului. Orice eveniment era bine planificat şi organizat în amănunt. Şi poate că aşa s-ar fi întâmplat mult timp, dacă în viaţa lor nu s-ar fi manifestat, într-un anumit fel, urmările evenimentelor din finalul acelui decembrie ’89, în care Naşterea Domnului Iisus Hristos a fost sărbătorită de majoritatea românilor prin căderea şi executarea cuplului Ceauşescu. Puţini au fost cei care au susţinut, public, că executarea lor a fost o crimă. Dar şi mai puţini au fost cei care au avut curaj să discute acest aspect. Pentru că, în acele zile, pe care fiecare membru al familiei Breazu le-a invocat ori de câte ori o nouă cotitură a destinului şi-a pus amprenta pe firul vieţii lor, naţiunea română trăia în teroare. O teroare cât se poate de bine gândită înspre a crea un haos legislativ prelungit, sub umbrela căruia majoritatea să rămână cu bucuria de moment şi speranţe deşarte, în timp ce o anume minoritate să profite din plin, pentru a se ridica la vârf pe noua scară socială şi pentru înavuţire rapidă.

Vasile s-a semeţit mai mult ca oricând în acele zile şi în perioada imediat următoare. „Ne-a venit rândul, f…e mama lor de comunişti. Gata şi cu câinele lor de pază!” striga el în gura mare, la cârciumă, pentru oricine dorea să-l asculte. „Acu să aflu eu cine m-a turnat pe mine. Să-i arăt eu lui cum se bate, ca să mă ţină minte tot neamu’ lui de turnători şi de năpârci! Băi, gata cu recoltele record şi cu toate minciunile, ascultaţi la mine! O să ne luăm pământurile înapoi şi o să vedeţi voi recolte. Că atunci fiecare munceşte bine, că deh, e pământul lui şi toată recolta e a lui… Ce, bă, nu vă convine? Vreţi să fiţi mereu slugi la CAP? se îndrepta el cu aceste întrebări spre cei ce stăteau rezemaţi pe mesele de la perete şi-l priveau încruntaţi. „Aha! N-aţi avut pământ şi nu aveţi ce lua. Asta e, nu? Lasă, bă, că o să munciţi la noi, ăştia care o să-l avem! De mână de lucru va fi nevoie, oameni buni… Dar, să ţineţi minte, bă sărăntocilor! Eu angajez din ăia ştiuţi de mine că muncesc bine. Să nu-mi bată la poartă puturoşii, că-i cunosc eu bine pe ăia… Băi, Chirilă, mai pune, bă, o sticlă de ţuică pe masă pentru amărâţii ăştia! Nu vezi cum se uită la mine? Plătesc eu, bă!”. Şi a plătit de câteva ori Vasile, dar nu a realizat câţi duşmani şi-a făcut prin gesturile sale filantropice.

Cei cu adevărat nevoiaşi, care au avut cândva un pogon-două de pământ ori nu au avut nimic, erau lipsiţi de perspectivă. Sărăcia lor de ieri trecea prin timp la fel de-ntunecată precum erau şi feţele lor întunecate de dezgust şi grija zilei de mâine. Îl priveau chiorâş pe Vasile, până mai ieri „om de treabă, vrednic, gospodar priceput la toate şi cu minte sănătoasă”. Îl înjurau în gând, plini de invidie şi chiar de ură. S-au răzbunat pe el şi pe alţii ca el, defrişând, pe ascuns ori chiar la lumina zilei, tot ce le-a căzut în mână. De la cărămizile ori bârnele din grajdurile sau puierniţele bine făcute şi întreţinute până mai ieri, până la dalele de pe fundul şi pereţii canalelor de irigaţii, nimic nu le-a scăpat. Miliţienii şi câţiva oameni cu minte sănătoasă şi grijă de avuţia cooperatorilor, care au încercat să stăvilească vandalismul, au fost alungaţi cu pietre, bâte, huiduieli şi instigări gen lozinci: „moarte comuniştilor!”, „huo, tâlharilor, ceauşiştilor!”, „securiştilor, v-a trecut vremea, nenorociţilor!”, „moarte pungaşilor de ieri şi de azi!”, „huo, teroriştilor!”…

Zilele s-au scurs cu repeziciune şi nu au adus nimic care să bucure mulţimea ce intra cu un entuziasm orb în democraţia despre care cunoşteau atât de puţin. Visele se spulberau încet, dar sigur, mai ales după ce primele reglementări cu privire la constituirea şi reconstituirea dreptului de proprietate au intrat în vigoare şi s-au aplicat după principiul „cine poate, oase roade”.

Vasile a răscolit, împreună cu tatăl său, Dumitru Breazu, toate hârtiile ce le mai păstraseră, de dragul amintirilor. Nu au mai crezut de mult timp că vor avea vreodată valoare. Bătrânul se înviorase, căpătase puteri nebănuite şi punea pe hârtie nume, locuri şi desene, destul de stângaci făcute, pentru a arăta fiecare suprafaţă de teren arabil ori împădurit, pe care l-a avut familia pe vremuri. Adunase peste 20 de hectare de pământ din circuitul agricol, masate în vreo două-trei locuri şi alte câteva creionate prin vatra comunei. Căuta oameni în viaţă care să mărturisească, la nevoie, despre averea lui fărâmiţată de comunişti. Unii, puţini la număr, trăiau şi au fost de bună credinţă. Alţii, care munciseră cu ziua şi au fost trataţi, cândva, ca servitori, s-au retras, au înjurat şi chiar s-au ciorovăit cu moş Dumitru, refuzându-i orice susţinere şi alungându-l de la poarta lor cu huiduieli. Libertatea cuvântului şi egalitatea în drepturi, aşa cum au perceput-o ei de la radio şi televizor, îi înfierbânta, îi încuraja şi îi îndemna la fapte greu de justificat, legal, la o adică.

Gabriel, „băiat cu şcoală şi ştiutor”, după cum îl prezenta oriunde bunicul său, a fost atras în aceste acţiuni de „dezgropare” a averii şi de repunere în drepturi. Până şi Vasile, cel care hotărâse într-un anumit fel viitorul fiului său, l-a îndemnat să se implice.

– Bă, Gabriele, am zis noi atunci…, îţi aminteşti tu bine, dar uite cum s-au întors toate cu curu-n sus, băiatul tatii! Noi avem mult pământ. Trebuie să-l luăm înapoi şi vom fi bogaţi… La ce să mai baţi tu drumurile la facultate? Cu averea asta, io zic că nu ar mai fi nevoie. Hai să ne gândim bine şi să ne muncim pământu’ băiatule! Nici nu facem faţă noi la tot ce vom avea şi…

– Bine, dar nu strică să am diplomă! Voi munci şi ca inginer, nu mă dau înapoi, tată! Ştii bine, matale, că eu…

– Nu-ţi mai trebuie diploma aia, băiatu’ tatei! Ai avere destulă, ca să se uite muierile după tine şi să te vrea! Ce, io am avut diplomă? De aia crezi tu că nu ştiu cum să-mi muncesc pământu’? Hai, spune!

– … Nu zic, Doamne fereşte! Toată lumea te apreciază pe matale… Dar… cu ce-l muncim, tată? Pluguri nu mai avem, grapă şi rariţă, nici atât… N-avem car şi nici căruţă…, nu mai avem boii de care ne-ai povestit matale şi nici caii lui tataie… Avem uneltele astea de care ne folosim în grădină. Câteva sape şi cazmale şi o coasă… Atât! Cu ce muncim pământul pe care-l vom primi?

– … Ha! De aia te vaieţi tu, muierce ce eşti! Avem braţe, băi fiule. Eu cu tata, tu cu ăl mic, cu mă-ta… şi mai plătim oameni le recoltat…

– Iartă-mă, tată! Nu arăm cu braţele, cât am fi noi de vânjoşi… Iar tataie…, tataie nu mai e bun de muncă. Are o vârstă…

– Lasă, că vezi tu! Luăm pământu’ înapoi şi toate cele pe care ni le-a luat colectivu’. Luăm şi maşina de treierat…

– Maşinile de treierat nu mai există de mult timp… Au fost duse la fier vechi! Sunt combine acum şi deja o parte nu mai există, tată… Le-au luat pe degeaba unii, le-au furat alţii… Mai sunt câteva, sigilate…

– Ce-ai zis, bă?! Să ni le dea! Îi dăm în judecată. Nu mă interesează… Aud că se învârt ingineraşii ăia să facă asociaţii. Eu zic că familia noastră face mai mult decât asociaţia lor… Ce? Fac asociaţii cum a fost şi cooperativa aia nenorocită? Noi avem pământ! E pământu’ nostru, din tată-n fiu. Şi e destul.

– …Tată, te rog să mă ierţi că…

– Hai, spune! Nu mă supăr dacă spui ce te doare. Poate gândeşti mai bine… Nu zic ăştia la televizor că tineretu-i viitoru’ ţării? Hai să te aud!

– Tată, poate vom primi pământul, dar să ştii că nu va fi acela, mult, la care se gândeşte tataie acum şi matale nu…

– Ha, ha, ha! Adică…, ce vrei să spui, băiete? Avem vreo 25 de hectare de luat. N-ai ştiut? N-ai ştiut că am fost şi iar vom fi bogaţi, băiete? l-a întrerupt Vasile, bine dispus, bătându-şi genunchii cu palmele, râzând – Să mă ierţi, tată, dar noi, toată familia, vom primi doar 10 hectare. Cel mai mult cu putinţă, după lege… Pe bunici, pentru că sunt în întreţinerea voastră, îi socoteşte ca membri ai familiei. Nu le dă lor separat şi nouă, ca la altă familie, separat, alte 10 hectare…

Vasile l-a oprit pe Gabriel să mai vorbească, ridicând brusc braţul drept cu pumnul strâns de i se albiseră degetele. Şi-a manifestat nemulţumirea şi supărarea, cu bătaia piciorului în pământ şi cu privirea cruntă ce l-a săgetat pe băiat până-n măduva oaselor. Mai auzise el la crâşmă ceva asemănător, dar nu a crezut. Acolo a ţipat să-l audă lumea toată până departe pe uliţă: „Bă! Mor cu ei de gât şi tot iau pământu’ tatii şi al bunicului înapoi. Am acte, bă! Le arăt eu lor, f…e mama lor de bandiţi!”…

Timpul i-a demonstrat că a bătut degeaba cu pumnul în masă. Au primit mai puţin de zece hectare de pământ arabil, risipit în patru locuri şi acelea, tocmai la hotarul comunei. În plus, vreo două-trei hectare erau cu pământ galben, cleios, pe care cultura nu se dezvolta aproape deloc. Era găurit tot, plin de râpe şi gropi făcute de ploi şi de oamenii comunei care săpau să-şi facă chirpici şi cărămizi ori să-l ducă în bătătură ca să-şi spoiască grajdurile şi casele.

A făcut contestaţii şi plângeri. Au venit la faţa locului oameni din Comisia judeţeană care se ocupa cu rezolvarea cererilor de împroprietărire. Primarul şi cei care salvaseră o parte din actele Cooperativei Agricole de Producţie de focul pus într-o noapte de persoane necunoscute, care devastaseră birourile, au consultat registrul agricol şi puţinele evidenţe ale Cooperativei. A fost necesar să se aducă martori care să confirme cele susţinute de Dumitru şi Vasile Breazu. Se adevereau multe, dar, unele suprafeţe ce le aparţinuseră cândva, nu mai făceau parte din terenul agricol. Erau construcţii pe ele: o şcoală generală, o grădiniţă, un magazin alimentar…

După alţi trei ani de petiţii, contestaţii şi procese în primă instanţă, care au secătuit bugetul, liniştea şi speranţele familiei, Vasile a mai primit act de proprietate pe o bucată de pământ de un pogon şi câţiva ari, lângă şcoala generală construită pe pământurile ce au aparţinut cândva neamului Breazu. Pe acea suprafaţă era o mică livadă întreţinută de elevi şi cadrele didactice care, fără alte obligaţii, beneficiau de recolta de fructe şi de posibilitatea de a desfăşura unele ore de Ştiinţe ale naturii în aer liber, acolo, în acea grădină. Cu această livadă şi cu suprafaţa pe care se găsea casa construită, la care se adăuga curtea şi grădina, despre care Comisia a descoperit că depăşeau limita permisă de vechea lege, se însumau, cu chiu cu vai, cele 10 hectare de teren. Cu asta i-a astupat gura, să nu mai aibă alte pretenţii.

Vasile şi ai lui nu au mai simţit nicio bucurie. Cu doi ani în urmă, supărat peste măsură că nu-şi poate recupera averea, după o ceartă urâtă cu primarul şi cu cei de la „cadastru”, Dumitru Breazu a făcut infarct pe scările primăriei. Refuzul nejustificat de a i se restitui două hectare de păşune împădurită, l-a trimis în lumea drepţilor. Şi nu se construise nimic pe acele terenuri. Acolo păşteau vitele cooperativei, împreună cu altele despre care puţini oameni ştiau că aparţin mai marilor comunei din vremurile comunismului. Doar vegetaţia era mai săracă şi mulţi arbori seculari dispăruseră fără urmă…

… După mai puţin de două luni, pe Dumitru l-a urmat soţia sa, Maria Breazu, în lumea veşniciei. Bunica părea că nu este bolnavă. A murit subit, la miezul nopţii, singură, fără martori şi fără lumânare. În schimb, avea candela aprinsă. Poate că a ştiut, biata femeie, că se duce la Domnul în noaptea aceea… Lumea a vorbit mult despre moartea bătrânilor. Se spunea că s-au luat din dragoste şi s-au iubit mult. Nimeni nu i-a văzut vreodată certându-se şi la orice petrecere de nuntă sau botez, la târg sau la biserică, la câmp ori pe banca de la poarta casei, au fost numai împreună. Or fi avut şi ei neînţelegeri la viaţa lor, că nu există relaţie perfectă, dar le-au rezolvat în linişte, departe de ochii lumii şi de urechile bârfitoarelor de profesie.

Cel mai mult i-a plâns Gabriel şi Ioana. Copilul a fost răsfăţatul lor până s-a născut Gavrilă şi s-au ocupat mult de creşterea şi educaţia lui. Iar el i-a răsplătit prin dragoste şi permanent respect. Ioana nu s-a plâns niciodată de socrii ei. Au îndrăgit-o din ziua în care Vasile a adus-o în casă şi nu au jignit-o niciodată cu vorba ori cu gestul. Au tratat-o toată viaţa ca pe propria lor fiică şi se înţelegeau foarte bine. Vasile a fot mohorât foarte mult timp. Nu a mai zâmbit şi nu a mai râs în nicio împrejurare. Nimeni nu putea ghici ce se petrece în sufletul său. Nu a plâns şi nu s-a văietat nimănui. Inima lui era împietrită. Nu a mărturisit niciodată, dar şi-a respectat tatăl necondiţionat şi şi-a iubit mama mai mult decât se iubea pe sine, poate mai mult decât îşi iubea copiii şi nevasta.

Gavrilă a fost aproape indiferent. Atât atunci când a murit bunicul, cât şi când a decedat bunica. De fapt, el nu iubea pe nimeni. Făcea pe drăgăstosul şi cumintele faţă de oricine de la care dorea să obţină ceva. Putea plânge în orice moment, dacă era nevoie, chiar şi atunci când râdea în sine. Putea trece de la o stare la alta în orice situaţie, funcţie de interesul pe care-l avea, fie acasă sau la şcoală, fie la joacă ori la muncile câmpului. Nimeni nu-l cunoştea cu adevărat la cei 15 ani pe care-i împlinise imediat după moartea bunicii…

După atâtea încercări în aş redobândi pământul şi după două înmormântări costisitoare, Vasile a constatat că ajunsese la fundul pungii. Cu toate strădaniile lui, nu a reuşit să lucreze toate suprafeţele de teren obţinute. A fost nevoit să se înscrie, cu o parte din tot ce avea, în asociaţie. Nu lua mare lucru de acolo pentru că trebuia să achite lucrările agricole, iar bani să plătească nu mai avea. Regreta multe, dar se încrâncena să nu se plângă şi să nu ceară părerea ori sprijinul nimănui. Vorbea puţin şi în casă, cu ai lui. Devenise ursuz şi relaţia cu copiii se deteriorase. Regreta amarnic că-l convinsese pe Gabriel să nu meargă la facultate, orbit de o perspectivă care-l adusese în pragul sărăciei. A plâns pe ascuns, atunci când a venit ordinul de încorporare. Plutonierul Marin Viorel nu a mai putut interveni…

– Nea Vasile, sincer, îmi pare rău că nu te mai pot ajuta. Nu că n-ai mai putea da ceva, dar nu mai am cum… Nu mai am pile, omule! Au înlocuit şefii de la Comisariat. Au adus cadre noi…

– Şi ăştia…, ăştia noi, nu pot trece cu vederea…, nu pot aranja şi ei…

– Ei aplică legea… Nu cunosc pe nimeni. Eh! Până simt şi ei gustul, după ce încep să se orienteze. Ce părere ai, că s-au născut incoruptibili, aşa cum zic ăi mari de la Bucureşti?

– Până simt ei gustul…, amarul din mine o să mă omoare… Deci, va pleca. Nu sunt şanse…”Ce prost am fost că nu l-am dat la facultate imediat după liceu! Uite, mai avea un an şi era inginer… Mă mir cum de se mai uită fata aia la el. Ea o fi la facultate? Despre asta nu l-am întrebat… A avut dreptate şi cu pământurile. Nu l-am înţeles ori nu l-am crezut. Bun băiat am… Eu sunt vinovat că i-am stricat viitorul. Să fie asta soarta lui? I-am schimbat-o eu, Doamne? Iartă-mă, dacă asta am făcut şi lasă-l pe el să-şi împlinească ce-i este scris!”

Gabriel a executat stagiul militar într-o unitate ce aparţinea Ministerului de Interne. A învăţat multe lucruri bune acolo, iar programul de instrucţie specifică l-a fortificat, i-a dat multă forţă şi vioiciune. Singurul aspect care-l supăra, era felul câinos pe care unii ofiţeri şi subofiţeri îl aveau faţă de militarii în termen. Proveneau din fostele trupe de securitate şi se comportau potrivit vechii mentalităţi. Erau duri şi lacomi. Înjoseau militarul prin vocabular şi gestică, prin ordine şi dispoziţii ce depăşeau sensul şi raţiunea prevederilor regulamentare în vigoare. Învoirile, fie ele şi de două sau trei ore, se obţineau greu, numai contra unor sume de bani ori a unor câştiguri materiale. Ţigările şi băutura erau pe primul loc. Mai apoi a venit rândul cafelei, a pieselor de maşină, a telefoanelor mobile ori a unor aparate electrocasnice. Pedepsele înjositoare, care nu se regăseau în regulamentele militare, erau la ordinea zilei. Pe de altă parte, porţiile de mâncare erau mult diminuate. Multe afaceri se presupune că se făceau la blocul alimentar. Şi nu de către militarii în termen, ci de către cadre…

Gabriel vedea multe. Gândea mult şi tăcea şi mai mult. Spre binele lui. A fost pedepsit disciplinar de câteva ori, fără să fie vinovat. Dar, nici un militar nu-şi termina stagiul fără astfel de pedepse! Nu a solicitat permisii sau învoiri, chiar dacă ar fi dorit mult să plece, într-o duminică, s-o întâlnească pe Dana. Venea ea la unitate, duminica, în fiecare lună. Şi au socotit că este suficient. În rest, se mulţumea cu faptul că vedea oraşul zilnic, vedea forfota oamenilor, magazinele şi maşinile de lux ce se înmulţeau de la o lună la alta. Misiunile permanente au fost pentru el perioada cea mai uşoară din tot stagiul efectuat ca militar în termen. De perioada de instrucţie de la început nici nu vrea să-şi amintească.

Cât timp Gabriel era cătană, Gavrilă a devenit mâna dreaptă a lui Vasile. A intrat cu greu la liceul agricol, mai mult prin intervenţiile şefului de post decât prin pregătirea sa pentru examenul de admitere. În scurt timp a devenit cunoscut: cel mai slab la învăţătură şi cel mai indisciplinat! Era cel mai cuminte doar când tatăl său era pe aproape, când lucra la câmp ori în grădină, dar sub supravegherea lui.

La sfârşitul anului, cu toate eforturile profesorilor, la care bietul Vasile apelase cu vorba ori cu găina sau damigeana, fiul său înregistra corijenţe la jumătate din materii. Era cât se poate de evident că nu poate face faţă mai departe. Au fost tot mai dese discuţiile serioase în familie, cu certuri şi planuri de tot felul, dar Gavrilă era impasibil. Nu ştia să zică decât „da tată, aşa fac!” şi „da mamă, eu fac ce ziceţi voi!” Au hotărât să-l înscrie la Şcoala profesională auto din Piteşti.

– Ce să-i facem, femeie? Acolo o fi mai puţină carte. Meseria s-o prinde mai uşor de el… Că, uite, nu seamănă deloc ca ăl mare…

– Da, omule, dar nu mai avem bani ca să-l ţinem la şcoală… Trebuie să plătim căminu’ şi…

– O să vindem o bucată de pământ, Ioană. Din acela unde se fac cărămizi şi chirpici, că nu ne-au primit cu el în asociaţie, a găsit Vasile soluţia, deşi nu se gândise până în acel moment să renunţe la pământ.

– … Păi, ce să zic şi eu, omule…? Acolo am putea face noi cărămidă şi s-o vindem. Nu vezi că merge treaba acum? a zis Ioana cu o jumătate de voce. Se caută, că…

– Io să fac cărămizi? Te-ai prostit de tot, femeie! Ce-am fost eu la viaţa mea şi ce vrei tu să ajung acum! Cărămizaru’ satului! Ha, ha, ha! Vindem de lângă terenu’ acela, că şi aşa nu-i bun de nimic. Curg şuvoaiele, cu lut cu tot, când vine toamna…

…În toamna anului 1994, până să se prezinte la şcoală, Gavrilă a avut, absolut întâmplător, prima sa aventură cu o femeie. Împlinise de curând 16 ani.

Ziua era pe sfârşite şi o parte din rândurile de porumb, lungi de vreo sute de metri, erau deja recoltate. Odată ajunşi la capătul tarlalei, oamenii terminau lucrul, îşi luau bocceluţele şi plecau acasă. Vasile l-a trimis pe Gavrilă la loturile cu floarea soarelui.

– Ia sacul acela de acolo, i-a arătat el cu degetul. Mergi de culege frunze. Să fie mai verzi… să mănânce orătăniile alea că ne-au mâncat sufletul cu foamea lor. Să-l umpli, că frunzele sunt uşoare şi vii acasă. Oi merge pe urmă să-ţi întâlneşti prietenii.

– Da tată, le aleg eu pe ălea bune… Mă laşi să merg la discotecă pe urmă? N-am fost niciodată… A făcut-o unul, zis „patronu’”… unde a fost căminu’ cultural… Să văd şi eu cum e acolo, ştii…

– Am zis o dată. Aduci frunzele şi pleci unde vrei, băiatule…

Gavrilă a plecat bucuros şi a mers, trăgând sacul după el prin ţărâna adunată în timp la marginea mejdinei, cale de câteva sute de paşi. Era pustiu. Nici ţipenie de om în jur, când a intrat printre rândurile de floarea soarelui. Când abia începuse să rupă fără nicio noimă frunze, a auzit o voce de femeie. O femeie care fredona, în asfinţitul soarelui, „Marie şi Marioară”, în timp ce aduna iarbă şi frunze. S-a apropiat tiptil să o vadă. Cânta frumos. Dar mai frumoasă era ea, aplecată, cu sânii apăsând ameninţător în bluza subţire şi cu fusta ridicată într-o parte şi prinsă cu poalele la brâu.

Băiatul a rămas cu privirile aţintite pe pulpele puternice şi frumoase, bronzate şi fără de cusur, dezgolite până sus, uitând să mai clipească. Nu mai văzuse aşa picioare de femeie şi nici sâni legănându-se sălbatic la fiecare ridicare şi coborâre a trupului ori a braţelor. A rămas încremenit în acea poziţie când femeia, simţind că este privită, a întors brusc capul şi l-a descoperit cu privirea. S-a apropiat încet de el, încetând cântatul, vorbindu-i încet, prietenoasă.

– Ce bine că ai venit şi tu după frunze… Îmi era urât de una singură, că uite, soarele pleacă la culcare… Cum te cheamă pe tine, flăcăule? l-a întrebat când a ajuns la un pas de el şi l-a privit zâmbindu-i provocator.

– … Pe mine…, pe mine mă cheamă Gavrilă. Gavrilă a lu’ Breazu, a răspuns el ruşinat, cu voce sugrumată de emoţie şi cu ochii pironiţi pe sânii ce-şi arătau pe jumătate farmecul şi prospeţimea prin decolteul bluzei largi. Atunci şi-a adus aminte cine este femeia. O văzuse de câteva ori pe la câmp şi ştia, de la băieţii mai mari, că e nemăritată, că are aproape 25 de ani şi că-i plac bărbaţii.

– Aha! Tu eşti ăl mic al lu’ nea Vasile… Hai, frumosule! Hai să culegem, că ne apucă noaptea în câmp! l-a îndemnat ea şi l-a luat de mână. De ce te uiţi aşa la mine? N-ai mai văzut piept de femeie?

– … Păi, am mai văzut, dar… nu ştiu…

– Aha, hoţomanule! Ai mai văzut, dar nu de aproape… Hai, vino şi uită-te! l-a îndemnat ea trăgându-l de mână până aproape că l-a lipit de trupul ei. Pune mâna, că nu te mănâncă! i-a zis ea râzând şi, în aceeaşi clipă, a aruncat traista din cealaltă mână pentru a-şi trage bluza mai jos, dezvelindu-şi complet sânii.

Gavrilă a rămas cu ochii holbaţi la mameloanele proeminente şi catifelate, aproape maronii în comparaţie cu pielea albă din jurul lor. Pentru moment, când palma ei a ridicat uşor sânii spre el, i s-a părut că-l împung. A ridicat mâna instinctiv şi ea i-a prins-o şi a apăsat-o pe piept râzând ştrengăreşte.

– Hai, flăcăule, că nu te mănâncă! Poţi să iei o ţâţă-n mână ca să te convingi… Aşa, vezi?… Pune gura s-o guşti, că eşti bărbat! l-a îndemnat ea imediat şi i-a prins ceafa cu mâna ce-l ţinuse pe el de braţ şi i-a apăsat gura, prefăcându-se că ţipă. Au! Hai, da’ să nu mă muşti tare, că mă doare, da? Pun pariu că nu te-ai întins cu o femeie. Este aşa sau ba?

– … Păi… ce să zic… Eu nu…

– Aha! Te-am înţeles… Stai jos, ici, să-ţi povestesc eu. Hai, vrei?

– Păi… aş vrea…. Dar eu…

Femeia s-a aşezat pe sacul lui de frunze după ce l-a potrivit pe pământul înălţat la săpatul plantelor şi l-a tras peste ea, prinzându-l în braţe. A început să-l sărute pe gură şi să-l pipăie cu mâinile peste tot, oprindu-se la pantaloni. I-a desfăcut cu îndemânare cureaua, din ce în ce mai grăbită, după care i-a tras până la genunchi. El era ca un robot. Făcea întocmai ce i se spunea.

I-a cerut să o sărute peste tot, de la gât în jos şi el s-a conformat. I-a plăcut mult pe sâni şi gura i s-a umezit peste măsură când a prins, pe rând, sfârcurile. Ea i-a împins capul şi gura lui a pornit în jos, din ce în ce mai în jos, a trecut de mijlocul peste care se înfăşurase fusta ridicată, până a dat de părul cârlionţat ce mirosea a transpiraţie şi trup de femeie. Simţea că moare de ruşine, dar curiozitatea şi dorinţa pe care a început să o simtă pe măsură ce fierbinţeala ei îl pătrundea, a învins şi l-a relaxat total. A vrut să vadă cum este acolo, dar nu i-a dat timp. I-a apăsat capul mai jos şi, când el a simţit în gură cum carnea ei fierbe şi musteşte, l-a tras peste ea cu putere şi i-a scos penisul din izmene, introducându-l cu îndemânare şi mare grabă…

El s-a descărcat instantaneu, după câteva mişcări de du-te-vino pe care le-a făcut din instinct şi condus de mâinile ei puternice, în timp ce strângea cu putere umerii rotunzi ai femeii şi frământa în neştire un mamelon între buze. Ea a icnit puternic şi a încercat să-l păstreze în mişcare, apăsându-l ritmic, în timp ce-şi mişca bazinul cu repeziciune în jurul acelei bucăţi de carne ce se împuţina din ce în ce mai repede. A continuat aşa, nescăpându-l, frecându-se tot mai strâns, cu degetele înfipte adânc în fesele lui, strângându-l cu putere, până a început să ţipe înfundat, gâfâind. Apoi, a rămas în acea poziţie preţ de câteva secunde lungi, respirând sacadat, în timp ce el o privea năuc, speriat, neştiind ce să facă.

– Dă-te jos, prostule! i-a strigat ea, după ce şi-a liniştit respiraţia. Ţi-ai dat drumu’ repede, nătăfleţule! Ce, nu puteai să te mai mişti puţin şi tu?

– Ba… eu, nu ştiu…, că m-a luat aşa…

– Te-a luat gaia repede, nu? Nu aşa se face, prostule! Trebuie să aştepţi să termine femeia… Hai, valea! La frunze, prostănacule! Dacă aud că povesteşti cuiva ceva, te bat măr, auzi tu? l-a repezit ea, ridicându-se şi trăgându-şi fusta în jos. Şi te fac de râs în tot satul că nu eşti bun de nimic. E clar?

– …Da’… a doua oară nu mai…

– A doua oară n-o mai pupi tu la mine. Nu-mi faci faţă, nătăfleţule! Caută-ţi alta, pe măsura ta! i-a răspuns femeia, râzând în hohote, în timp ce-şi căuta traista.

L-a lăsat acolo, încremenit şi speriat la auzul vorbelor ei. Când şi-a revenit, Gavrilă s-a repezit mânios la primele tulpini de floarea soarelui şi a jumulit toate frunzele de pe ele, înghesuindu-le în sac. „Te prind eu pe tine altădată! Ţi-arăt eu ţie cine este prost, f…i curu’ mă-tii! Dacă nu te-oi sătura eu, să nu-mi zici pe nume. Şi mai dă-le dracu’ de păsări! Le ajunge atâta, că s-a lăsat întunericu’ de tot. Nici nu se mai vede cărarea spre casă”, s-a răcorit Gavrilă şi a plecat cu sacul umplut doar pe jumătate.

A ajuns acasă obosit şi supărat. A scăpat de câteva de la taică-său numai la intervenţia Ioanei:

– Lasă, mă’ Vasile, că păsările s-au culcat. Mâine le-oi da eu şi altele să se sature… E şi el obosit după atâta muncă şi drumu-i lung… Hai să mănânci, băiatule, că noi am mâncat… Prea ai întârziat mult…

– …M-am întâlnit cu băieţii… şi…, şi am mai vorbit… şi… mă aşteaptă, mamă, a răspuns Gavrilă nedumeririi exprimată pe ocolite de mama sa şi privirilor mânioase ale lui Vasile.

– Aha! Acolo nu mai este obosit băiatu’ mamii! Da! Să mergi de-acu, că am promis să te las, băiete. Să mănânci mai întâi. Să ai putere să dansezi, a ţinut Vasile să adauge, zâmbind pe ascuns spre femeia lui, cu subînţeles.

Gavrilă s-a spălat puţin, după cum îi era obiceiul şi a mâncat şi mai puţin, grăbit. Şi-a tras pe picioare blugii făcuţi cadou de Gabriel cu un an în urmă şi a fugit la întâlnirea cu Petre şi George, prietenii lui din şcoala generală. La discotecă, l-a asurzit muzica şi întunericul de acolo. Privea în jur şi nu reuşea să înţeleagă unde este cel ce vorbea despre interpreţi şi cântece, de spărgea difuzoarele. Era un începător DJ undeva, la un fel de pupitru… N-avea bani, dar a plătit George pentru toţi. El era băiat de funcţionar public, cu salariu bun pe acea vreme, iar mama sa lucra la brutărie şi nu cheltuia pe pâinea adusă acasă pentru familie şi păsări.

Nu ştiau să danseze şi se uitau cu jind la mişcarea adolescenţilor şi tinerilor de acolo. „Hai, bă, să dansăm şi noi!” l-a îndemnat Petre după un timp. „Hai, că toţi se bâţâie! Nu ştiu nici ăia să danseze, dar dau din mâini şi din picioare. Nu ne vede nimeni…”. Şi au mers toţi trei, hotărâţi, unde era înghesuiala mai mare.

După câteva mişcări, Gabriel a văzut-o pe Floarea, femeia din lanul de floarea-soarelui. Îmbrăcată frumos, cu fustă de piele scurtă, care nu depăşea o palmă de la fund şi cu bluză decoltată până la jumătatea sânilor bogaţi, fata îşi unduia provocator şoldurile în faţa unui tânăr copt, îmbrăcat într-un costum ce imita pielea, cu aere de vedetă, în ritmul melodiei. A încremenit când privirea ei s-a oprit asupra lui şi i-a zâmbit batjocoritor. După câteva clipe, s-a întors cu tot trupul, cu privirea în podea, încruntat şi, fără să spună ceva prietenilor săi, a ieşit din sală, precipitat, lovindu-se de cuplurile de dansatori care, oricum, nu i-au dat nicio atenţie…

… Atent şi conştiincios în toate activităţile, Gabriel a terminat serviciul militar cu gradul de „caporal” şi era mândru de tresele purtate, deşi nu-i plăcea uniforma de jandarm. Gradul i-a prins bine în viaţă. Pentru că, după ce s-a însurat cu Daniela, a fost selecţionat de şeful postului de poliţie să urmeze cursurile unei şcoli, nou înfiinţate, de jandarmi. Atâta doar că, în cartea vieţii lui, nu a stat scris să lucreze în această profesie.

Atât Vasile cât şi Filip Munteanu, socrul lui Gabriel, au avut câte ceva de împărţit, mai de demult ori mai aproape de acele zile, cu oamenii legii îmbrăcaţi în uniforma de miliţieni-poliţişti şi jandarmi. Făceau alergie numai când auzeau de ei. Chiar dacă printre aceştia erau şi oameni de treabă, cinstiţi şi modeşti, ei îi băgau în aceeaşi oală şi se împotriveau oricărei apropieri de instituţiile în cauză. Bietul Gabriel, care încerca doar să-şi facă un viitor, fără să iubească ori să fie atras de acea meserie în sine, ascultând mai mult de sfaturile proaspetei soţii, a renunţat. A acceptat să se ocupe de aprovizionarea şi organizarea magazinului alimentar din comuna C… Magazinul era patronat de Dana, ajutată de tatăl său, cât timp Gabriel a fost în armată şi până la căsătorie. Se afla în casa pe care Dana o primise ca zestre de la părinţii ei.

Afacerea mergea ca pe roate. Aveau profit anual peste aşteptări şi au început să uite că nu au reuşit să-şi realizeze visele din adolescenţă. Gabriel se deplasa destul de des în capitală şi alte oraşe şi cunoştea bine pulsul vieţii de acolo, dar şi din satele ce ţineau de comună şi din care, destul de des, veneau săteni la cumpărături. Ştia ce se cere şi reuşea o bună aprovizionare, în funcţie de fiecare anotimp. Îşi făcea timp să meargă în vizită la părinţi, împreună cu nevasta, să le mai dea o mână de ajutor, chiar dacă aceştia refuzau să o ceară. Nu depăşiseră supărarea provocată de faptul că fiul lor a acceptat să meargă după nevastă şi nu a pus piciorul în prag să o aducă în comuna lor. Vasile începuse să toarnă beton la temelia viitoarei case a tinerilor, încă pe vremea în care băiatul se afla în armată, pe pământul de lângă şcoala generală la care spera ca Dana să vină, cândva, învăţătoare.

După anii 1997-1998, parcă un anume ceva s-a stricat. Mecanismul cunoscut nu a mai funcţionat normal. În primul rând, apăruseră mai multe magazine. Concurenţa era dură şi nu ţinea seama nici de legi şi nici de bunul simţ. Apoi, schimbarea guvernelor şi trecerea puterii locale de la o culoare politică la alta, au generat schimbări majore în mentalitatea şi conduita oamenilor. S-au născut rivalităţi şi tot felul de conflicte. Au apărut presiuni cu privire la susţinerea materială a unor anumite persoane publice. Refuzul ducea de la sine la suspendarea ori anularea autorizaţiei de funcţionare.

Colac peste pupăză, furturile, prin acte ori direct din mărfuri, au lăsat goluri greu de acoperit. Zecile de controale, fie de la garda financiară, poliţia sanitară, pompieri şi poliţia economică, fie de la altele mai mult ori mai puţin cunoscute, se lăsau cu amenzi usturătoare şi, mai ales, cu atenţii costisitoare. La toate astea se adăugau şi impozitele mărite, preţurile oscilante şi crescute peste noapte şi scăderea permanentă a puterii de cumpărare. Oamenii deveneau din ce în ce mai săraci.

Trăiau mai bine cei care aveau în străinătate câte un membru al familiei care, muncind acolo, câştiga bine şi îi ajuta pe cei de acasă. Şi s-au înmulţit aceştia, în timp. Au apărut case noi, mari şi spaţioase, s-au ridicat câteva vile împrejmuite cu gard de beton după care se tolăneau buldogi şi alte rase de câini mari şi răi, au apărut turisme străine, elegante şi scumpe, care treceau în mare viteză pe uliţa principală, lăsând în urmă frânturi de manele din boxele deschise la maxim. Magazinele erau ticsite de mărfuri diverse, de la dulciuri pentru copii până la centrale termice de apartament, de la articole de îmbrăcăminte second hand până la aparatură electronică de ultimă generaţie. Din nefericire, cumpărătorii se împuţinau pe zi ce trece.

O aşa stare de fapt, l-a determinat pe Gabriel să hotărască a-şi căuta un loc de muncă stabil, cu salariu constant şi cu carte de muncă. „Nu vezi tu, draga mea, că se prosteşte treaba? Aproape peste tot se lucrează la negru. Până şi noi am ţinut fata aia, tot aşa, până mai ieri… Fără carte de muncă şi ani de vechime înscrişi în ea, ce speranţă ai mâine-poimâine de pensie? Trebuie să ne gândim şi mai departe… Că vom avea copii de crescut, nu? Ce zici, Dănuţa?” Dănuţa tăcea. Era conştientă că soţul ei are dreptate, dar ştia prea bine că, cel puţin pe plan local, nu va găsi de lucru. Nu-i convenea ca el să plece, să lucreze la oraş, dar a acceptat până la urmă.

Gabriel a ales capitala. Era cel mai aproape oraş şi oferea cele mai multe posibilităţi, comparativ cu alte oraşe. Aproape două săptămâni a căutat de lucru. A citit toate anunţurile din ziare şi a dat interviuri în multe locuri. Lipsa calificării şi a vechimii în muncă, îi blocau toate uşile. Descurajat şi dezorientat, a hotărât să se întoarcă acasă. Avea în gând să se apuce de agricultură, să încerce a obţine un post de tractorist la una din asociaţiile înfiinţate în C…, ca să rămână cu Dana, să o poată ajuta la magazinul care nu prea mai oferea beneficii de la o bună bucată de vreme.

Întâmplarea a făcut să întâlnească un fost coleg de liceu care i-a deschis o neaşteptată perspectivă.

– Nu am reuşit nici eu mare lucru. La facultate de stat nu am putut intra… Îmi mai trebuiau câteva sutimi. La cele particulare, regret, taxele se măresc în fiecare an, iar ai mei nu au cum să le plătească… M-am angajat aici. Am carte de muncă, echipament gratuit şi, după doi ani, m-am înscris la facultate… La Sociologie şi asistenţă socială. Sunt în ultimul an, i-a povestit acesta pe scurt.

– Bine, bine, dar cum se procedează? a întrebat Gabriel, interesat pe dată. Examen sau pile?

– Niciuna din astea două. Dacă ai armata făcută şi au ei locuri libere, te angajează… La început te bagă mai mult noaptea, să capeţi experienţă, zic ei. Dacă văd că eşti serios te bagă şi la specializare, la şcoală…

– La şcoală? Ce şcoală?… Şi aia…, tot cu taxe ca la facultate? s-a precipitat el înciudat.

– Nu amice! O şcoală de trei luni la care poţi veni şi în timpul serviciului. Aranjează ei turele să nu cazi de serviciu când ai ore…. Plăteşti lunar, câteva luni. Opresc ei din salariu în rate. E ca lumea, ascultă ce-ţi spun eu!

… A doua zi, fără să mai consulte nevasta ori părinţii, Gabriel a semnat deja contractul de angajare. I-a fost de mare folos executarea serviciului militar la trupele de jandarmi. Avea suficiente cunoştinţe teoretice şi practice necesare în activitatea de agent pază şi ordine.

A avut multă înţelegere din partea conducerii firmei, dispusă să-i ofere trei zile pentru a merge acasă să-şi rezolve problemele şi după aceea să se prezinte pentru a-şi lua postul în primire. După ce a strâmbat puţin din nas şi a lăsat câteva lacrimi să-i sublinieze nemulţumirea, Dana a fost de acord. I-a pus condiţia ca după un an, cel mult doi, să intre la facultate, precum a înţeles că a procedat colegul lui.

Vasile a făcut puţin scandal, nemulţumit de hotărârea băiatului. El era şi aşa supărat că a plecat de acasă şi nu face faţă să lucreze tot pământul doar cu familia.

– Adică… eşti un fel de paznic, f…i mama mă-sii de treabă! Asta ai ajuns. Paznic la privatizaţi! Că n-aveam destul pământ să scoatem din el atâta cât să trăim bine… Nu te-ai făcut jandarm, dar te faci paznic. Adică, „să trăiţi”, „am înţeles”, cu ploconeli la un amărât de patron, nu? Şi şcoala aia…, ai timp s-o faci sau aştepţi să te dea prostu’ ăla de patron afară?

– Am tot timpul din lume, tată. Este sigură treaba sta, pentru că este în interesul conducerii firmei să aibă oameni pregătiţi în domeniu. În plus, după un an cu salariu, am bani să merg şi la facultate….

– Când te-oi vedea tu cu bani, uiţi de asta, că aşa se…

– Ba de loc, tată? Iartă-mă că-ţi amintesc, dar… nu am avut salariu de tractorist? Mi-am bătut joc de bani? Nu am câştigat la magazinul Danei aproape mereu? Am aruncat banii pe fereastră? l-a întrerupt Gabriel destul de iritat şi nemulţumit de lipsa de înţelegere manifestată de tatăl său.

– Eu nu zic că nu… dar, ce? Tu mă tragi acu’ pe mine la răspundere, băiete? Iote-te la el, cum s-a obrăznicit, Ioană!

– … Nu s-a obrăznicit, măi omule! Băiatul a fost mereu cuminte. Ţi-a amintit că nu şi-a bătut joc de bani. Aia ţi-a spus… E şi el însurat, lasă-l în pace să ia hotărâri cu muierea lui, nu cu tine, că este…

– Aha! Ţi-a intrat şi ţie democraţia-n cap, muiere! s-a răstit el la biata femeie care a băgat ochii în pământ, deşi fierbea de supărare.

– Da, mi-a intrat, află! Are familia lui acum, nu înţelegi asta? Şi nu moare de foame acolo, la ei…

– Vă rog frumos! a intervenit Gabriel. Vă rog să nu vă certaţi din cauza mea, tată!

– Nu ne certăm, băiete… Facem şi noi schimb de opinii, cum se spune la televizor! Io ştiu ce să mai zic? … Dacă tu ai chibzuit că este bine, du-te acolo! Urmează-ţi drumu’ tău, băiete! Dumnezeu să te binecuvânteze! Când ai timp, să mai treci pe la noi… Să vii şi cu muierea, să n-o înstrăinezi de noi! a încuviinţat Vasile, trist, gol pe dinăuntru, făcând semnul crucii pe fruntea băiatului.

– Da, tată, am să vin! Să-l văd şi pe Gavrilă… Să-i mai dai şi lui voie să vină pe la noi… Şi veniţi şi voi într-o duminică. Doar nu munciţi acum şi duminica…

A plecat mulţumit. Avea conştiinţa curată, iar încuviinţarea părinţilor era foarte importantă pentru el. Hotărârea sa era luată, angajarea era reală, nu mai putea da înapoi şi nici nu avea în vedere acest aspect, dar a simţit nevoia să le spună, să le ceară sfatul şi, mai ales, să-i lase liniştiţi cu privirea la viitorul său, la viaţa sa…

EPISODUL 10, CAP. III, NOAPTEA FRĂMÂNTĂRILOR, DIN CHEMAREA DESTINULUI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 iulie 2015