EUGEN DORCESCU – 80 SAU DESPRE TINEREȚEA SPIRITUALĂ
(Interviu realizat de Cîra Anișoara-Violeta)

CAV: Anul 2022 este cel în care prin numeroase evenimente literare și artistice se omagiază în Timișoara maestrul Eugen Dorcescu, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Chiar de aniversarea Domniei Voastre, în 18 martie 2022, la Biserica din Piața Dacia, trei personalități din lumea Bisericii – Preot Prof. dr. Ioan Bude, Preot dr. Ionel Popescu, Vicar eparhial, și Protopopul paroh Zaharia Pereș – au înălțat Domnului o slujbă de mulțumire și o rugăciune pentru Dumneavoastră și familie, urmată de lansări de cărți care v-au fost dedicate și de o agapă sărbătorească, în care apropiații și discipolii v-au regăsit după doi ani de pandemie. Vă rugăm să ne spuneți ce a însemnat pentru Dumneavoastră această sărbătoare în spațiul sacru, drag, al Bisericii, sărbătoare care a deschis șirul unor memorabile evenimente de celebrare a Poetului și a omului Eugen Dorcescu.

ED:
A fost cea mai amplă, mai densă, mai intensă, mai elevată și mai tulburătoare, sub raport intelectual, afectiv și, mai cu seamă, spiritual, cea mai înălțătoare sărbătorire de care am avut parte vreodată. Alături de ea se situează lansarea din octombrie 2015, în Aula Universității de Vest din Timișoara, a ediției ne-varietur „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie” și lansarea din mai 2017, în incinta casei rustice din Carani, unde au fost concepute și, parțial, scrise, a „Elegiilor de la Carani”.

CAV: De fapt, aceasta a fost prima sărbătorire publică. Ea a fost precedată de o ceremonie discretă, dar foarte emoționantă, desfășurată online, în cadrul Școlii de literatură EUGEN DORCESCU 80. Prelegerile Domniei Voastre, îndrumarea competentă a Doamnei Mirela-Ioana Dorcescu, susținerea necondiționată a celor dornici de interpretare de text literar, de hermeneutică sau eseistică s-au concretizat deja în trei volume publicate în 2022 de cursanți: Silvia Gabriela Almăjan v-a dedicat o carte, intitulată „Eugen Dorcescu – un écrivain pas comme les autres”, Mariana Pâșlea a scris „Lectio profana – confesiuni literare”, iar tânărul Marian-Cătălin Ciobanu a debutat cu un volum de eseistică literară „Et in Arcadia ego”. Școlii noastre i s-a alăturat și Monica M. Condan, care a îngrijit ediția omagială, de colecție, a revistei „Coloana infinitului” și a scris o carte de critică literară, pe care ați avut bunăvoința de a o prefața: „În orizontul aporiei. Sens trăit – sens receptat”. Știu că și alte proiecte sunt pe cale de a se finaliza. Ce așteptări, ce planuri aveți cu această școală? V-ați gândit cumva și la un manifest?

ED:
Mi-e dragă această Școală, inițiată, temeluită de soția mea, și-mi sunt dragi, în literatură, duh și adevăr, toți colegii cursanți. În această Școală literară, nu există taxe, nu există invidii, concurențe sterile și posomorâte, nu există comeraj, ipocrizie, aere de superioritate. Nu! Fiecare cursant este „primus inter pares”. Doar emulație senină, doar frățietate, doar respect, doar întâlnire în spirit. O singură constrângere: a valorii. Un singur țel: bucuria realizării de sine: a realizării proprii și a realizării celorlați. De aceea am numit eu această erudită și mirifică Escuela literaria „La Isla de los Afortunados”.

CAV: Ați mărturisit, de curând, la Sediul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor și al revistei „Orizont”, că „între Domnia Voastră și posteritate” s-a așezat Mirela-Ioana Dorcescu, Mirela-Ioana Borchin, înainte de căsătoria cu Dumneavoastră. Ați ajutat-o să pășească alături de Dumneavoastră „în marea literatură”, iar, prin analizele sale, prin edițiile critice, la rândul ei, distinsa Doamnă Profesoară v-a sprijinit să fiți cât mai cunoscut și cât mai apreciat în „marea literatură”. În plan profesional, dar și personal, bucuria acestei întâlniri decisive s-a pliat pe învățăturile suferinței ce v-a unit. Cum priviți împreună viitorul, ce vă doriți să realizați de acum încolo?

ED:
Suferința este o mare șansă. Este unul dintre cele mai subtile și mai miraculoase daruri divine. Suferința te distruge până în temelii și te reclădesște din temelii. Cea mai sigură cale către cunoaștere e suferința. Cea mai sigură cale întru primenirea și accederea la excelență a personalității este tot suferința. Ea aduce cu sine discernământul, arată vidul slavei deșarte, alungă teama, thanatofobia, instaurează bucuria superioară, face loc, în suflet, păcii lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere (așa spune „Scriptura”). Suferința este chezășia tinereții spirituale. Da, între personalitatea și opera mea (așa cum este aceasta și atât cât este aceasta), pe de o parte, și posteritate, pe de altă parte, soția mea se află, prin profesionalism, obiectivitate și stăruință, în linia întâi, vârf de lance al receptării și promovării… Cum vom trăi, de acum înainte, soția mea și cu mine? Cum am trăit de când ne-am întâlnit și până acum. În credință, nădejde și dragoste. Slujind, după puteri, lui Dumnezeu și Literaturii române.

CAV: Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara, de aproape 50 de ani. În ultimii 7 ani, v-am audiat discursurile de prezentare de cărți și personalități și v-am admirat la unison cu toți cei prezenți. Discursurile Dumneavoastră sunt de mare competență, încântătoare și par exhaustive. De pildă, nu credeam că se mai poate adăuga ceva la magistralul discurs pe care l-ați susținut în Biserica din Piața Dacia. Dar, la sărbătorirea de la „Orizont”, din 17 iunie 2022, ați fost exemplar, cu un alt discurs uluitor. Retorica Dumneavoastră impecabilă presupune, inevitabil, talent, dar și o muncă de pregătire considerabilă. Ce sfaturi ați da tinerilor dornici să vorbească în public precum Eugen Dorcescu?

ED:
Eu nu dau sfaturi. Cel mult, sugestii. În fine… Ați spus, pe bună dreptate, că e nevoie de un talent anume. Adaug, numaidecât, că, spre a fi pus în lucrare și în valoare, talentul se cere educat, cultivat, hrănit, rafinat. Ca urmare, se impune, înainte de orice altceva, cunoașterea simpatetică, prin studiu asiduu și pasionat, a limbii române, a expresivității, mlădierii, suculenței, bogăției, savoarei, energiei, blândeții, forței, nemărginirii ei. Limba română este aidoma unei păduri bătrâne, fermecate, necuprinse, pline de mister și de lumină. Concomitent, lecturi esențiale: „Scriptura”, cărți de retorică, moderne sau clasice, marile opere ale literaturii naționale și universale; audierea (sau lecturarea) marilor retori. Ca un corolar: iubirea dezinteresată, luminoasă, agapaică, pentru semenii ce ascultă. Și altele încă.

CAV: Ați scris enorm și v-ați afirmat la mare altitudine în poezie. Dacă ar fi să alegeți o poezie sau un psalm care să vă reprezinte, care ar fi acela/aceea?

ED:
Nu pot alege o poezie sau un psalm care să mă reprezinte. Pot spune, însă, că, dacă cineva ar dori să mă cunoască, ar trebui să citească, dintre cărțile de poezie, „Biblice”, „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, „Elegiile de la Carani” și „Aproapele”. Iar din proză, cele două volume de Jurnal: „Îngerul Adâncului” și „Adam”.

CAV: Toată lumea este impresionată de relația Domniei Voastre cu Dumnezeu, de modul în care o mărturisiți în scrierile și în discursurile orale. V-ați simțit vreodată abandonat de Dumnezeu? Sau pedepsit? Nu mă refer la viața personală, ci la cea literară. Ați simțit teama de a nu mai putea scrie ori de a nu mai scrie la fel de bine?

ED:
Nu m-am simțit niciodată abandonat de Dumnezeu, nici în viața personală, nici în cea de scriitor. Pedepsit, da, m-am simțit, în viața personală. Am perceput, însă, admonestarea și pedeapsa divină, în existența mea personală, ca manifestări ale nepătrunsei Sale pedagogii, ca semne teribile ale iubirii Sale.

CAV: Cunoaștem din cele două volume de jurnal ce a însemnat pentru Domnia Voastră Timișoara, apartamentul de pe Str. Liviu Rebreanu, în care v-ați scris opera, locul copilăriei, Stroieștiul, toate persoanele dragi ce v-au însoțit și pe care le-am perceput ca personaje literare de excepție. V-ați gândit să vă continuați activitatea diaristică? Am vrea să știm ce înseamnă în viața Dumneavoastră cartierul din Dacia, în care locuiți împreună cu Mirela-Ioana de 5 ani.

ED:
Nu știu dacă voi mai ține sau nu un jurnal. Probabil că nu. Fiecare făptuire omenească are timpul său, ne învață „Ecclesiastul”. În cei 5 ani de când locuiesc aici, în Piața Dacia din Timișoara, am scris câteva dintre cele mai apreciate poeme din întreaga mea operă („Templierul”, „Montségur”, „Pavilionul”, „Zefirul”, „Ermitaj”, „Salcâmii sacri”, „Visul sacru” ș. a.). Odată cu volumul „Elegiile de la Carani” (2017), odată cu ivirea, la orizontul sufletului meu, a Mirelei-Ioana (Lumina ochilor mei), odată cu mutarea mea, alături de ea, în acest cartier, Dumnezeu mi-a dăruit, la propriu, deloc metaforic, o nouă viață. Cartierul timișorean Dacia, cu Biserică lui minunată, cu parcul, unde am conceput poemele „Zefirul” și „Pavilionul”, cu oamenii, edificiile, străzile și aleile lui, cu cerul lui albastru sau înnorat, cu pământul lui înverzit și înflorit, este spațiul concret în care îmi trăiesc, în care îmi port, zilnic, beatitudinea lucidă a noii mele vieți.

CAV: În 2021, ați colaborat, în condiții de pandemie, cu pictorul Emil Grama. Proiectul Dumneavoastră a fost dus la bun sfârșit. La vernisajul expoziției din 14 iunie 2022, a fost lansat și albumul „Synaisthesis”. Cum a decurs dialogul dintre Poet și Pictor, dintre Poezie și Pictură? Ce amintire s-a încrustat în inima Dumneavoastră cu prilejul acestui eveniment literar-artistic?

ED:
Declar, cu tărie, că experimentul „Synaisthesis” este original, incitant și valoros, atât sub raport estetic, precum și din unghi semiotic și de filosofie a creației artistice. Anume, Emil Grama (pictor și poet talentat și inteligent) s-a străduit (și a izbutit) să realizeze o plastică meta-artistică, elaborând, pentru 58 dintre poemele mele, imagini care nu ilustrează, ci își propun să echivaleze, hermeneutic, interpretativ, textul liric. Zona de interferență a celor două arte ar fi, cred eu, substanța semantică profundă, abisală, exprimabilă, dar încă neexprimată, substanță ce coagulează un sem comun artei plastice și poeziei, i-aș zice estem, pe suportul căruia se clădește echivalentul plastic al mesajului poetic. Totul, elaborare, colaborare, eveniment artistic complex la vernisajul-lansare din 14 iunie, totul a fost unic, miraculos și perfect încadrabil în duhul evoluat, tolerant, îndrăzneț al Timișoarei, cetatea mea preaiubită.

CAV: Ați dat, de-a lungul vremii, multe interviuri. De curând, a fost lansat la Timișoara volumul „Taina scrisului” de George Roca. Acest volum, publicat în Australia, începe cu interviul Domniei Voastre. George Roca a venit de la Sydney la Timișoara, ca să vă îmbrățișeze la 80 de ani. A făcut pe drum 52 de ore! Mai aveți asemenea prieteni? Ce ne puteți spune despre prietenii lui Eugen Dorcescu, între care am bucuria și onoarea să mă număr?

ED:
Am afirmat, de mai multe ori, inclusiv în public, că eu nu accept orice și nu sunt prieten cu oricine. Fiindcă eu înțeleg prietenia potrivit cu accepțiunea nobilă pe care o dezvoltă vgr. „philia”. Toți prietenii mei (nu mulți) sunt profesioniști desăvârșiți, în domeniul lor de activitate, sunt instruiți, educați și ireproșabili în ce privește caracterul. Prietenul meu? „Homo spiritualis”.

CAV: Nu sunteți doar un scriitor complex – Poet, prozator, traducător, eseist, specialist în stilistică, poetică și semiotică – ci și un editor foarte apreciat în țară. La Domnia Voastră a apelat și Înaltul Bartolomeu Anania pentru editarea monumentalei „Biblii” din 2001. Înalt Preasfinției Sale i-ați dedicat, „in memoriam”, cel mai recent volum de versuri, intitulat „Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme”, publicat la Editura Eurostampa din Timișoara în 2022. Cum vedeți, după 20 de ani, întâlnirea mirabilă dintre Bartolomeu (Valeriu) Anania și Eugen Dorcescu?

ED:
A fost o întâlnire providențială. Una dintre răspântiile filocalice, harice ale existenței mele empirice și artistice. Pronia a rânduit-o. Precum a rânduit, în 2015, întâlnirea cu Doamna Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin. Precum a rânduit, după buna socotință a voii Sale, și alte întâlniri ziditoare, de-a lungul vieții mele: cu Alexandru A. Philippide, cu Ștefan Bănulescu, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Virgil Nemoianu, G. I. Tohăneanu, cu Marian Popa, Zenovie Cârlugea, Andrés Sánchez Robayna, Coriolano González Montañez, Luis León Barreto, Zenovie Cârlugea, Livius Petru Bercea, Iulian Chivu, Constantin Stancu, Adriana Iliescu, Elisabeta Bogățan și mulți alții. Precum a rânduit, cu doi an în urmă, (re)întâlnirea mea cu scriitorul și jurnalistul Petru Vasile Tomoiagă, Redactor-șef al „Timișoarei”, care a găzduit, timp de doi ani, săptămână de săptămână, texte exegetice dedicate trudei mele scriitoricești. Precum a rânduit, acum, de curând, întâlnirea mea cu tinerii confrați din „La Isla Afortunada”. Așadar: „El m-a rănit. Tot El m-a vindecat!” Este ultimul vers, concluziv, din poemul meu „Visul sacru”, cu trimitere la „Deuteronomul”, 32, 39.

Facebooktwitterby feather