EUGEN DORCESCU

POEZIA AGNOZEI

Lectura noului volum de poeme al domnului Viorel Surdoiu, intitulat cu un nume de agent, creație personală, ATRACTOR (de la „a atrage la sine”, „a-și apropria”), desemnând (potrivit autorului) statutul și rostul eului artistic, în conjuncție cu geamănul său empiric, îmi oferă prilejul de a relua și aprofunda o seamă de idei, pe care le-am formulat în recenta mea carte „Hic sunt leones. Exegeze”, Editura Waldpress, Timișoara, 2023. În orizontul acelor disocieri, „Atractor” ilustrează, deliberat sau nu, exact relația dintre eul creator și o lume despiritualizată, căreia i s-a retras harul, care a pierdut simțământul (certitudinea) Centrului și, în consecință, rătăcește în propria derută:
„sunt un atractor straniu
care își găsește echilibrul
în toamna târzie” (ATRACTOR)
Sociologia literaturii, disciplină relativ tânără și deloc lipsită de merite (dimpotrivă), a ignorat, totuși, tripartiția spiritual-existențială a societății umane, a publicului cititor, a publicului în general, precum și a efectivului de creatori, ignorare de înțeles, poate, în vremurile noastre moderne, incapabile de vocație metafizică, ignorare ce a limitat și subminat, însă, adevărul și anvergura concluziilor ultime ale cercetărilor specifice. Fiindcă societatea umană nu este, duhovnicește, omogenă. Oricine privește cu atenție în jur și are deprinderea de a medita descoperă numaidecât că o comunitate cuprinde trei categorii de indivizi, amestecați aleatoriu, dar configurând trei lumi total diferite, între care funcționează o comunicare strict convențională, nicidecum una vitală: inșii religioși, ce trăiesc într-o lume unde Dumnezeu există; ateii, a căror lume este străină de Dumnezeu (în atotputernicia Sa, Dumnezeu poate decide și făptui orice, inclusiv să nu existe, pentru unii, existând, firește, în mod absolut); agnosticii, populând o foarte extinsă lume asemantică, redusă la aparență, o lume fără adâncime și fără perspectivă. Lumea credincioșilor este intensă, are profunzimea, abisalitatea Sensului (ale Adevărului și încredințării); lumea ateilor, intensă și ea, are profunzimea Nonsensului (a neantului, a angoasei și a disperării); lumea agnosticilor are platitudinea asemiei (a sărăciei sufletești și a unei covârșitoare anxietăți latente).
Individul credincios este, în felul meu de a gândi, „ființă întru mântuire”; ateul este „ființă întru moarte” (Martin Heidegger); agnosticul mi se pare a fi „ființă întru ființare”. Și atât. Nehotărârea, duplicitatea acestuia din urmă mă duc cu gândul la pasajul din „Apocalipsa 3,14-16”, referitor la Biserica din Laodiceea: „Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Cel ce este Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea”.
Acest univers plat și inert poate fi, și chiar este, problematic, tocmai prin cele trei căi ce i se deschid, clipă de clipă, spre a ieși (sau nu) din lațurile prostrației: revelația (ce îl va conduce la Adevăr), intuiția (prăbușindu-l în neant și deznădejde), agnoza, refuzul oricărei căutări (ce-i pecetluiește nulitatea existențială, eșecul). Ca urmare, vastul teritoriu al agnozei poate fi un atrăgător obiect de studiu pentru gânditorii laici, pentru teologi, dar, totodată, și un spațiu privilegiat al abordării literar-estetice.
Un asemenea periplu artistic întreprinde poetul Viorel Surdoiu în volumul său. De pe platforma, discret, dar ferm, declarată a propriului statut duhovnicesc, animat de marea și cuprinzătoarea energie a cunoașterii sensibile pe care o deține, ca ATRACTOR, poetul contemplă, mai întâi, evenimentele și entitățile agnozei:
„de ceață să mă leg?
de pânzele inundate de stele
agățate de frunze sau frunzele de ele
de tăcere?
bună dimineața i-am spus paznicului de sus
și ceața a răspuns tremură

eram terțul inclus
în căutarea Celui Ascuns”
De acum înainte, el va zugrăvi și va analiza, în tușe precise și cu luciditate, tabloul contingenței, chipul tern, inexpresiv al veacului:
„e o lume pustie
singură
fără drumuri fără urme de pași
fără gări și batiste
în clipa în care am plecat
totul s-a oprit
o lume pustie
într-o lume plină de mișcare
neastâmpăr grabă haos
indiferență

fără penitență
….
libertatea de a nu mai fi om
ne ridică la alt nivel
al pustiului
prin care se zbat turbioane de praf
devenim Catedrale de Vânt”
De reținut această „libertate de a nu mai fi om”, precum și, în altă parte, referirea decisă la „necredință”:
„vin apele
apele
care iau cu ele
cuiele și lemnul înflorit de necredință”
Peisajul social, peisajul natural, peisajul lăuntric se înscriu în aceeași tristă aglomerare pe orizontală, ca într-un cosmic happening, aglutinare contrazisă, sfâșiată, când și când, de mântuitoarea „cruce” („sfânta ta cruce/ sfânta ta cruce a răscumpărat lumea”) sau de enigmaticele „Catedrale de vânt”, apariții ambigue, antropo-cosmice (am definit, cândva simbolul drept „expresia lingvistică a unei realități antropo-cosmice”), știut fiind că ebraicul „ruah” și grecul „pneuma” înseamnă, deopotrivă, „vânt” și „duh”.
Sterilitatea lăuntrică afectează puternic rostirea, iar tăcerea, nemaifiind mistică, rămâne doar amprenta mută a fostului cuvânt:
„câteodată e secetă
ploile pline de praf îngheață în trupul desfrunzit al gândului
cuvintele sunt nisip nu mai numesc nimic
nu mai sunt râuri care să-mi inunde privirea
în interior izvoarele sunt fresce într-o catedrală pustie
evangheliile sufletului nu mai anunță mântuiri
litania tăcerii”
Cu destinul său abandonat sau mereu amânat, omul agnostic distruge misterul, anulează farmecul, savoarea, frumusețea făpturii. Bucuria dispare, se instaurează teama. (Să ne amintim cele două axiale îndemnuri-porunci din „Scriptură”: „Nu vă temeți!” și „Bucurați-vă!”):
„orașul se trezește cu greutatea nopții palpitând încă sub pleoape
trandafirii au înflorit gardurile
privirea mea care se întinde peste strada pustie
toate formele altfel nebăgate în seamă parcă prind viață
prezența lor este aceeași cu prezența mea
fragment de istorie repetată ca o răsfoire
albumul cu fotograme
cine oare s-a chinuit să deseneze toată povestea și de ce?
în vârful degetului meu stau literele
așa cum talpa își scrie traseul peste care se așază
măsoară și mănâncă distanțe
cândva era nevoie de trei degete
care strângeau un creion și cuvintele se scurgeau
peste foaia de hârtie
închinare adunând energiile din cele patru zări ale corpului
dialogul cu cel care stă undeva în toate și ascultă
doar ascultă și nu știu de ce doar ascultă
acum litera nu mai are o istorie a ei
cuvântul nu se mai naște din linie
omul nu-și mai povestește drumul doar îl parcurge cu ochiul
se informează

azi orașul se odihnește
trandafirii și vrăbiile nu
povestea lor e alta azi
a omului e mâine”
În diverse locuri din textele pe care, de-a lungul anilor, m-am învrednicit a le scrie, am afirmat că valoarea unei creații artistice constă în cantitatea de ființă pe care o conține. Poezia de factură reflexivă a lui Viorel Surdoiu, explorând, de pe poziția plină de relief a ființei întru mântuire, orizontalitatea mohorâtă și anostă a ființei întru ființare, îmi justifică opinia.
Iată un poem memorabil, hrănit de imboldul vizionar și de inteligența emoțională ale poetului:
„vasele se adunau în port
pentru că marea începuse să sece
oceanele deveniseră cearcăne
înconjurând ochii obosiți ai pământului
vii doar când luna le revenea ca un iris bolnav
tu așteptai uscată pe o piatră uscată crăpată
rădăcini încremenite ca un cârd de pantere în săritură

‘rien ne va plus, les jeux sont faits!’
oricum nimeni nu mai juca nimic
sorții de izbândă pluteau acum către găuri negre
crupierul și ultima aruncare a planetei
în roata distopică a fractalilor
deșertul peste care pluteau
oamenii ca niște păpădii
păpădiile ca niște oameni

tu așteptai
eu cu un pas neterminat
o mână întinsă care te striga
ecou rătăcit
valuri de vânt de tăcere”
(VALURI DE VÂNT DE TĂCERE)

Aici, problematizările tac, ideile se preschimbă în elan liric, verbul dobândește înțelesul zborului și al nemărginirii. De la un capăt la celălalt al cărții, poetul izbutește să armonizeze densitatea fondului, gravitatea mesajului cu virtuțile unui limbaj artistic caracterizat de adecvare, exuberanță stilistică și eleganță.

Timișoara, 5 ianuarie 2024.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, POEZIA AGNOZEI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 ianuarie 2024