Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MIHAIL EMINESCU – ÎNTRUPAREA LUI CEA MAI FRUMOASĂ

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: MIHAIL EMINESCU – ÎNTRUPAREA LUI CEA MAI FRUMOASĂ

      „Noblețea Înaintașilor e noblețea noastră!

      Apărându-le memoria ne apărăm pe noi.

      Noi suntem prelungirea lor în istorie, așa

      cum urmașii vor fi prelungirea noastră!”

                    (Artur Gabriel Silvestri)

 

   MIHAIL EMINESCU e Strălucirea lucirilor sale naționalist-creștine, astralo-sonore, jurnalistice, metafizico-mistice, filocalico-profetice ce s-a pogorât peste Dacia Mare și nemuritoare!

Din bogatul caier al Memoriei noastre nemuritoare, desprindem prin rugăciune de foc un fir lung de gând alb, îl răsucim într-o cromatică verde, apoi sub aprinderea luminii harului pogorâtor, țesem Icoana Frumuseții Poetului – nepereche, din care se reflectă frumusețea lirică a Dorului său, în lucirile astrale, sonore, metafizice, mistice, filocalice, profetice.

Poetul Nicolae Dabija, un izvor de adevăr și frumos,  ne-a prelins un mirific iconostas.

EMINESCU

   „Cînd mă gîndesc cît de mult ne iubise izvoarele,/ Și codrii, și doinele ce au fost a-L cunoaște -/ îmi vine să cred că poeții mari își aleg popoarele/ în mijlocul cărora au a se naște.” (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu – Eseuri, Ed. Hyperion, Chișinău-1990)

Este adevărat că marii Poeți își aleg popoarele, dar la rândul lor, popoarele mari sunt alese de Mântuitorul Hristos – POETUL absolut al Cosmosului, pentru a li se naște Geniile lor lirice!

   După ce Dumnezeu a săvârșit Creația Sa, prin Fiul-LOGOS, a așezat în seminția Sa, pelasgă, peste Cuvântul ziditor, acoperământul divin al MUZICII, ca să înflorească și să rodească, astfel toată Tracia – Geto-Dacia, ca PATRIE a Profeților, a Poeților, a Filosofilor, mustind o Filosofie a Muzicii și o Muzică a Filosofiei, iar împreună un TĂRÂM serafic al POEZIEI mistico-religioase.

Atunci spre Acum, Acolo spre Aici, în toată TRACIA Mare s-au născut, renăscut Marii Poeți ai omenirii (pe care grecii-traci și i-a asumat smerit în pantheonul lor n.a.): Orfeu, Musaios, Homer, Empedokles, Eschil, Esop, Euripides, Sophokles, Hristos, Pavel, Cotis I, Sapho ș.a.

Liricul francez Charles Baudelaire are o viziune mai realistă privind conturarea poetului:

   „Le poete est semblable au prince des nuees/ Qui hante la tempete et se rit de l-archer;/ Exile sur le sol au milieu des huees,/ Les ailes de geant l-empechent de marcher.” În traducerea poetului nostru Al. Philippide, sună astfel:

Poetul e asemeni cu prințul vastei zări,/ Ce-și râde de săgeată și prin furtuni aleargă;/ Jos pe pământ și printre batjocuri și ocări/ Aripile-i imense l-mpiedică să meargă.”

   Lumina CĂRȚII ziditoare

Steaua Pruncului Mihail, care a venit în peștera de la Ipotești a fost Cuvântul din CUVÂNT. Ea i-a țesut scutecele luminoase. Ea i-a brodat cântecele de leagăn ale mamei Raluca. Ea i-a prelins surâsul în zâmbet. Ea i-a prins literele ca niște roiuri de albine, în mierea horei. Ea i-a intonat sunetul cuvintelor în vraja copilăriei, cu muzica ei angelică, peste care se presărau florile de salcâm Primăvara, stropii heleșteielor de la scăldat ori fulgii de nea ce-i acoperea urmele dalbe.

Toate îl bucurau pe copilul Mihail, ocrotit de Arhanghelul său ceresc: căsuța bătrânească, bisericuța scundă, tufele de liliac, florile, joaca de-a ascunselea, poveștile, dar cel mai mult CĂRȚILE, cele legate în piele, tomuri groase, grele pentru subțirimea lui curioasă și ispititoare.

Copilul frumos, cu ochii mari în care se privea smerit cerul, cu plete lungi de salcie plângătoare, alerga la izvor mângâindu-l cu privirea, asculta foșnetul pădurii ca pe o muzică psaltică, savura farmecul lunii, apoi își îmbrățișa ca un îndrăgostit, cu amor de foc, CARTEA.

Citea cu nesaț tot ce-i cădea în mâinile lui catifelate cu degetele lungi de pianist. Citea acasă în taină, ca să nu fie deranjat de frați. Citea în măr sub frunzișul des până seara târziu, când Luna îi mângâia îmbujorată pletele lungi. Citea pe acoperișul casei. Citea în bancă pe ascuns de colegi și de învățător, apoi de profesori. Citea în bibliotecă sau își lua cărți de împrumut acasă. Citea în căpița de fân, așa cum l-a găsit hâtrul Caragiale, recitânt tare dintr-o piesă a lui Schiller.

Când era elev la „Ober – Gymnazium” din Cernăuți, eruditul profesor Aron Pumnul, cântărindu-l în plinătatea devenirii lui geniale și admirându-l pentru istețimea ieșită din comun, l-a invitat să șeadă la el, oferindu-i un loc privilegiat chiar în biblioteca personală. Bucuria imensă l-a copleșit pe adolescentul în care se prefigura marele Luceafăr al NațiuniiNeamului.

   Mihail Diaconescu – alt dacoromân de geniu, iubitor de tradiție, de frumos și de adevăr, mărturisește că masivul Lepturariu românesc cules den scriptori rumâni”, realizat de Aron Pumnul în 4 tomuri mari apărute între 1862-1865, cuprinzând peste 100 de autori cu cele mai reprezentative texte despre toate provinciile noastre istorice, a fost una din cărțile de căpătâi ale lui Mihai Eminescu.” (Mihail Diaconescu, Istorie și Valori, Ed. M.I., București-1994, p.307)

Cu bocceaua plină cu puține haine sărace, cu un scrin de lemn îndesat cu cărți vechi de-ale tatălui, cu buzunarele goale și rupte, cu somn puțin, dar cu visuri înalte, Mugurul de Luceafăr a savurat CARTEA, care i-a devenit o continuă Sărbătoare, precum un Praznic Împărătesc.

Toți marii valahi, Scriitori, Poeți, Profeți, Filosofi, Teologi, Ierarhi au fost Mari CĂRTURARI!

În mijlocul euforiei s-a așezat însă tristețea lui Mihail, „cel mai bun elev la literatură și istorie”, fiindcă profesorul drag lui era bolnav. Aron Pumnul a fost nevoit să-și rărească cursurile la școală. Mihail tocmai își amintea de Miron Prisăcaru, Moșul cu barbă de crai, care-l ținea pe genunchi depănându-i povești, după povești, când soția profesorului l-a rugat s-o însoțească la patul bolnavului. Era atât de copleșit că nu a văzut lumânarea pâlpâind, fumegând a doliu…

„- Mihai… – s-a auzit un glas stins…

-Sînt aici. Sînt aici, dom profesor…

Cu o ultimă sforțare profesorul și-a grăit testamentul pentru urmași și urmașii urmașilor lor.

-Mihai… Spune băieților… că numai CARTEA ne mai poate salva… pe toți … de pierzanie și disprețul strămoșilor și nepoților… Numai ea… Îi mulțumesc destinului… că mi te-a scos în cale… Unica lumină… Mihai… (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu…, op. cit., p. 274)

Peste trupul firav, peste inima mare a ucenicului s-a lăsat apăsarea grea de stâncă. Lacrimile au început să-i curgă în repezi șiroaie. În șuvoaie ca un firicel de râu. Era 12 Ianuarie 1866. Sufletul dascălului își părăsea elevii, ucenicul iubit, urcând la ceruri la Marele Învățător HRISTOS.

Noaptea de smoală l-a cuprins cu doliul ei cernit. Un fulger suav și serafic însă, s-a strecurat și a aprins inima și sufletul curat al lui Mihail, așternând pe hârtie prima poezie care a netezit apoi, Calea Luceafărului liric întru strălucirea sa profetică:

„La mormântul lui Aron Pumnul.”

   „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ți auroasă și senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!// Metalica, vibrânda a clopotelor jale/ Vuiește în cadență și sună întristat;/ Căci, ah! geniul mare al deșteptării tale/ Păși, se duse-acuma pe-a nemuririi cale/ Și-n urmă-i ne-a lăsat!// Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! Geniu nalt și mare,/ Colo unde te-așteaptă toți îngerii în cor,/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare/ Și-ți împletesc ghirlande, cununi mirositoare,/ Cununi de albe flori!// Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire și locul tău natal;/ Căci umbra ta măreață în falnica-i zburare/ O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare/ Ce-i simț național!// Urmează încă-n cale-ți și lacrima duioasă,/ Ce junii toți o varsă pe trist mormântul tău,/ Urmeze-ți ea prin zboru-ți în cânturi tânguioase,/ În cânturi răsunânde, suspine-armoioase,/ Colo, în Eliseu!…” (Eminescu, Opere, I. Poezii, coordonator, acad. Mihai Cimpoi, Ed. „Gunivas”, Chișinău, 2008)

Poezia lacrimilor sufletului său – Mugur de Luceafăr le-a citit-o colegilor și profesorilor în odaia în care zâmbea tainic profesorul lui drag. Asistența s-a cutremurat. Cuvintele păreau vâlvătaie de foc. Deodată totul s-a încălzit ca soarele la chindie. Slovele grave, limpezi de clopot băteau puternic în inimile tuturor. Atunci au înțeles cu toții minunea jertfei care s-a petrecut

În acea noapte neagră și albă a căzut o Stea de sus și s-a ridicat la cer un Luceafăr de jos!

   Profesorul Sbiera aflat în bibliotecă era copleșit de durere, dar și de bucurie, propunând să editeze o modestă broșură, omagiind pe ilustrul cărturar și patriot cu titlul: „Lăcrămioarele învățăceilor gimnaști din Cernăuți la mormântul preaiubitului lor profesor Aron Pumnul răpăusat într-a 12/ 14 zi din Ianuarie 1866”. Apoi, a continuat: Cred că poezia privatistului Mihai Eminovici e una care va face cinste cărțuliei…” (ibid., p. 276)

CARTEA prin excelență este numele BIBLIEI în străbuna limbă aramaico-traco-geto-dacă.

Cartea de căpătâi a Neamului dacoromân – BIBLIA de la București a fost de fapt tradusă din greacă în românește de Spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol.

BIBLIA de la București reprezintă PIATRA de TEMELIE a LIMBII LITERARE ROMÂNEȘTI!

Lumina Poetului nepereche – Luceafărul Emin, pogoară cu umbra-i albă peste farmecul naturii care ne fascinează prin verdele brazilor, stejarilor, fagilor, plopilor, ce îmbracă cu brocartul lor regal, nemuritorii Carpați, ce se oglindesc pe bolta nemărginită, așezată ca o cupolă peste Vatra străbună, princiaro-regală, picurând creația lui, ca o bucurie a nașterii peste muzica interioară, vibrând emoțional în sufletele Românilor ca o simfonie a lucirilor celeste.

Toate marile genii, toți marii profeți, marile personalități române și străine și-au adus ofranda lor de venerare Regelui Poeziei daco-române. Între ei, amintim pe Tudor Arghezi, care spunea bucuros că: În Eminescu e dragoste și durere de dragoste!; criticul Perpessicius, ne amintește că, Eminescu este și rămâne pentru noi un Everest al lirismului pe care generații după generații îl vor urca, fără ca vreodată să ajungă pînă la creștetul încununat de soare și de ninsori!”, iar Everestul Istoriei valahe, Nicolae Iorga, ne binevestea, că:Așa cum vorbea el în ritmuri de muzică îmbătătoare și trainică, oricine dintre cei umili putea să se mângâie și să se îndemne să fie mai bun…” (Mihai Ferăscu, Cine știe… răspunde!, Ed. Politică, București-1977)

Celor trei Români de mai sus le putem alătura o întreagă Legiune eminesciană: Mitropolitul Antonie Plămădeală, Socratele valah Petre Țuțea, savantul Mircea Eliade, filosoful Vasile Băncilă, filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, apologetul Mihail Diaconescu, Dumitru Murărașu, scriitorul Theodor Codreanu, istoricul Mircea Platon, poeții Al. Vlahuță, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Ion Alexandru, Nichita Stănescu, Nicolae Dabija, Mihai Codreanu și încă mulți alții.

Cine n-a descoperit filosofia citind versurile lui Eminescu? Cine n-a înțeles că poate fi și el poet și filosof și că fără poezie și fără filosofie nu se înțelege nimic din viață? Și cine nu se poate ruga Maicii Domnului pe inspiratele versuri ale lui Eminescu?… EU sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor!, a promis LOGOSUL. Logosul culturii românești, e și el cu noi până la sfârșitul veacurilor.” (Antonie Plămădeală,De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997)

Eminescianismul – conceptul filosofic al profetului Mihail Eminescu, raportat la virtuțiile creatoare ale poporului daco-român este considerat un precursor al existențialismului.

„Asemeni creației lirice, epice și dramatice, întreaga activitate de gazetar a lui Mihai Eminescu stă sub semnul unei înalte conștiințe istorice. Tezele politice, filozofice, economice, culturologice, sociologice, lingvistice, estetice, folcloristice, pedagogice susținute în cele aproximativ 300 de articole pe care le-a publicat au în aspectele semnificative ale trecutului nostru cele mai importante puncte de referință și de susținere.”(Mihail Diaconescu, ibid,p. 308)

În coloanele repezi și tumultoase ale „Timpului” – Pantheonul jurnalistului justițiar, Profetul Mihail Eminescu a statornicit pururea, VREMEA NAȚIONALISMULUI DACO-ROMÂN!

Eminescu nu a fost numai creatorul limbii române literare moderne și al mișcării eminesciene care a schimbat orientarea noii poezii în țara sa, dar a devenit și TEORETICIANUL prin excelență al NAȚIONALISMULUI român! (Mircea Eliade, Despre Eminescu și Hașdeu, Ed. Junimea, Iași 1987)

Autorul Luceafărului a fost cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc!” (D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, Ed. Atos, București-1999, p. 169)

Ca filosof al CETĂȚII, Eminescu a practicat o concepție istorist-organicistă a societății române.

Eminescu a întrupat arheul românității în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind deopotrivă, din filosofia tracă a lui Platon și Aristotel, din Johann Baptista van Helmont și Dimitrie Cantemir, dar și din imaginarul poporului român așa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.” (Theodor Codreanu, Basarabia eminesciană, Ed. Junimea-Iași, 2013, p. 8)

„Despre Eminescu s-a scris mult și spectaculos. Inspirat. Cu erudiție. Cu rafinament. Cu patimă… Ceea ce mă interesează e Mitul Eminescu… Dacă ne situăm pe o poziție tradiționalistă și apărăm ierarhia, atunci Eminescu nu poate fi coborât de pe soclu. Și nici nu va putea fi: pentru că e un părinte fondator, precum Homer, Dante, Shakespeare… În definitiv, Eminescu e alfabetul litaraturii române (căreia cronicarii îi sunt idiogramele).” (Mircea Platon, Ortodoxia pe Litere – îndreptar de fundamentalism literar, Ed. Christiana, București-2006, p. 297-300)

Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat și mai ninsCuvântul lui i-a sorbit nu numai trupul lui, ci a sorbit și înțelegerea noastră dornică de frumos și de puritateAtâta vreme cât noi suntem, EL este! (Nichita Stănescu, EL, cf. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 27)

„…Mă apucă regretul că nu m-am făcut astronom. Aș fi arat zi și noapte cosmosul cu lentilele măritoare ale telescoapelor, aș fi cernut cerul porțiune cu porțiune, până aș fi dat de acea planetă nedescoperită încă de nimeni.

   Și i-aș fi zis: planeta EMINESCU!” (Nicolae Dabija, op. cit., p. 255)

STATUII LUI EMINESCU

             Neridicată la un sfert de veac de la urcarea la ceruri

   „În sufletul român adânc răsună/ Cântarea ta măreață și duioasă;/ Ea-i diadema cea mai luminoasă,/ Ce neamul tău pe frunte va s-o pună.// …Și va-nfrunta a timpului furtună/ Și-n veacuri va străbate glorioasă, -/ Deci e-ntruparea ta cea mai frumoasă/ Și-ți este cea mai nobilă cunună.// Nu-ți trebuie statui nici osanale,/ Căci versul tău cel ferecat în zale/ Mai tare-i decât bronzul și granitul…/ El e statuia vie-a-ntregii nații/ Și marmora-i dura-va-n nesârșitul/ Atâtor viitoare generații!” (Mihai Codreanu, Sonete, Ed. de Stat pt. Literatură și Artă, 1957)

                     Imn Luceafărului nostru EMIN

Tu ești din marea înțelepciune a neamului pelasgo-geto-daco-român!

Tu ne aduci Dorul tău, al identității noastre pe aripile dăinuirii!

Tu ne înveți sufletul să trăiască frumusețea Frumosului geto-dac!

Tu ne aduci permanent în inimi cântarea străbună a Strămoșilor!

Prin Tine, cicoarea împrumută cerului, albastrul dimineții de vară!

Tu ne înveți legănarea undei albastre-verzui a Mării noastre Albastre!

Tu ne arăți arcuirea melodioasă a trupului mlădios al Femeii Românce!

Tu ne amintești de mireasma sacră, a Mamei dătătoare de viață!

Tu dai fluturilor zborul miraculos și florilor culoarea fiecărei vârste!

Tu ne afirmi trecutul, ca prin prezentul trăirii demne să ctitorim viitorul!

Tu ne tâlcuiești fiorul înțelegerii ființiale a neînțelesului veșnic ca taină!

 

Aleasă prețuire tuturor celor care ne unim gândurile și ne ridicăm sufletele să-l omagieze pe nemuritorul nostru LUCEAFĂR !

 

11 Ianuarie 2024

+ Sf. Cuv. Teodosie; Sf. Cuv. Vitalie

                                    GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

Facebooktwitterby feather