„Que cuando el amor no es locura, no es amor” –  (Pedro Calderón de la Barca)

Arhitema scrierilor în proză ale Doamnei Mirela-Ioana Borchin (romanele Punctul interior, 2010; Spre nicăieri, în colaborare, 2014; Apa, cartea de proză scurtă, atât de frumos, de simplu şi de misterios intitulată, apărută, recent, la Editura Mirton din Timişoara) este, după convingerea mea, Paradisul pierdut, mai degrabă reminiscenţa, eventual conştiinţa, poate nemărturisită, topită, implantată în orice abisală aducere-aminte, a pierderii Edenului, atunci, la începuturi, cu tot ce implică o asemenea teribilă dramă în orizontul existenţei individuale. Un Paradis nedefinit, însă, poate chiar inexistent, o stare de Idealitate, o Aspiraţie, o Proiecţie a eului, o sete, o dorinţă de Perfecţiune şi de Eternitate, în efemeritatea grosieră, funciar imperfectă, a lumii. Mai mult, nefiind vorba, neapărat, de viziunea biblică binecunoscută (care nu o preocupă decât, poate, cultural, şi episodic, nu şi existenţial, şi constant, pe autoare), nu e vorba nici de ratarea, odată pentru totdeauna, încă de la Geneză, a Paradisului, ci de dispariţia lui continuă, reiterată, de reconfirmarea eşecului, cu fiecare episod de viaţă, cât de cât luminos şi promiţător, în ceaţa şi în negura fără margini ale Samsarei (Şampania, Sfârşitul). Ceea ce sporeşte tensiunea şi configurează o particularitate puternic-distinctivă a textelor. Ca într-o perpetuă adeverire a lapidarului proverb românesc: „În zadar sunt toate,/ Dacă este moarte” (să se vadă Fotografia, ori Câinii învăţătorilor).

Conştiinţa alungării din Eden (consubstanţială memoriei filogenetice şi ontogenetice) generează, în mod fatal, simţământul nimicniciei, care, la rându-i, conduce, treptat, la sesizarea caracterului iluzoriu al contingenţei şi la intuiţia neantului, a vidului. Nu-mi este limpede dacă, pe calea meditaţiei artistice, autoarea accede, fără dubiu, şi la reprezentarea vacuităţii, adică a realităţii ultime – infinitudinea de posibilităţi latente, în metafizică aşteptare. Deşi, într-o replică fugară, ni se oferă o creionare credibilă a conceptului:

„Vacuitatea nu e neant, nu e vid. Este esenţa – de nedefinit – a fenomenelor învelite în materie. Spiritul”. (Aleea personalităţilor)

Nimicnicia, această esenţă a esenţelor, este abordată şi tratată, însă, cu o extraordinară artă a contemplării, dar şi a implicării. Cu o artă atât de subtilă, de înaltă, de elaborată, încât îşi disimulează integral mijloacele, procedeele, lăsând la vedere, şi în viguroasă acţiune, numai efectele. Ca urmare, la un prim contact cu textul, ceea ce frapează este referenţialitatea cvasi-absolută, netrucată, mai exact spus: exhibarea aparenţei – în fond, nălucirea ei („… realitatea cea mai ireală”, Avionul). Îi succedă încadrarea acesteia în convenţiile literaturii, apoi identificarea referinţei cu semnul, apoi subminarea şi disoluţia semnului, apoi întrezărirea iluziei, apoi nimicirea eului obiectiv şi a celui subiectiv, apoi revelaţia neantului şi (de ce nu?) a vacuităţii. Astfel, se instituie un continuum, o egalitate sui-generis între realitate, limbaj şi artă, totul fiind semn, volatil, existent şi, deopotrivă, inexistent, în dezolanta nulitate a spaţio – temporalităţii:

„– N-ai încredere în literatură? Poţi avea cea mai mare încredere în ea. E ştiinţa ştiinţelor. Esenţializează şi comunică mai mult decât orice altă ştiinţă. De ce e Biblia considerată ‘Cartea Cărţilor’? Pentru adevăr. Cunoşti o mai mare operă literară? Cu mai multe figuri, cu mai mult simbolism, cu mai multă… adeverire???… Oare cum ne-am privi noi în ochi?

– Pierduţi. Fără să clipim. Acolo sunt sufletele noastre, neatinse de timp. Ca… în literatură”. (Castanul)

Traseul e dureros, fiindcă presupune un fel de metanoia, o schimbare a deprinderilor aperceptive şi a unghiului analitic. Enunţul se derulează limpede, vertiginos, spre un final, deseori neprevăzut şi, mai totdeauna, copleşitor (exemple grăitoare: cele două, nu mă sfiesc a le numi astfel, mici capodopere, care încadrează volumul: Fuga, Sfârşitul):

„În secret, îmi doream să transform locul acela, de întâlnire cu lumea, într-un loc de întâlnire cu tine. Măcar în vis… (subl.n. – E. D.). Mai ales atunci când eram cu fetele. Eram cea mai ’năltuţă, cea mai răsărită dintre ele. Numai eu nu culegeam toporaşi. Îi lăsam acolo, unde le era locul. M-ai recunoscut după singurul meu palton gri, deasupra de genunchi, strâns pe talie cu un cordon (subl.n. – E. D.). De mică aveam prestanţă. Luam şi o carte cu mine. Citeam, până o învăţam pe de rost. Nu prea voia nimeni să mă asculte. Altele erau jocurile copiilor. Pentru mine era totul, încă de pe atunci, un joc de rol. Când am văzut că te apropii, am pus cartea deoparte. Am uitat tot ce ştiam. Nu-ţi vedeam chipul, dar îţi recunoşteam braţele. Delicateţea cu care m-ai luat de mână. M-am lăsat condusă de tine. Am auzit muzica aceea şi am dansat (subl.n. – E. D.). Cu cea mai mare seriozitate. O vară întreagă. Fără să ştie nimeni. Cred că nici prietenele mele nu au observat. Poate doar anumiţi ochi aţintiţi asupra noastră. Cu subînţelesuri ce-mi sunt, şi nu-mi sunt, străine. M-ai ascuns în braţele tale. Nici groase, nici subţiri. Un cordon între mine şi lume. A fost atât de cald, dar nici prin gând nu ţi-a trecut să-mi desfaci măcar un nasture. Nu ne-am privit în ochi. Nu ne-am zâmbit. Am ascultat muzica noastră. Şi am dansat o vară. Ca într-un film. Mă întorc în patul meu. Singură. Din când în când, mai aud râsetele unor perechi de demult. Şi mă-ntreb când a trecut viaţa. Parc-a fost ieri. Ay, ay, ay, cómo me duele… ” (Fuga)

Impulsul şi conştiinţa artistică interacţionează, aşadar, la unison, fără greş. Încât ambianţa imediată, fabula şi tipologia, se preschimbă în artă instantaneu, fiindcă autoarea, instinctiv, dar, probabil, şi programatic, nu priveşte concretul în sine şi pentru sine, ci îl proiectează pe vacuitate, pe propria-i absenţă.

Iată ce declară, la un moment dat, devoalându-şi, succint, poetica:

„Evenimentele, personajele sunt atât de reale, încât trebuie ‘ascunse’. Şi atunci, le povestesc şi devin fictive… Ele sunt ficţiune, fiindcă se înscriu în convenţiile literaturităţii”.

Demolarea artistică a realităţii, prin mecanisme lingvistico-estetice, concomitent cu edificarea unei opere cu totul noi şi cu totul proaspete, neamintind de nimic şi de nimeni, deşi asimilează tradiţie, ştiinţă a limbii  şi o dezinvoltă erudiţie – aceasta este proza Mirelei-Ioana Borchin. Spre exemplu:

„–Nu-mi place să-mi expun biografia.
– Cine ţi-a cerut asta? Puţin îmi pasă de biografia ta! Viaţa asta care devine artă mă fascinează. Partea nevăzută a lucrurilor”. (Aleea personalităţilor)

Sau:

„Realitate iluzorie? Irealitate? Ce mai contează? Mergem”. (Căderea)

Iar demolarea artistică a prozei (în înţelesul tradiţional, consacrat, de manual), fiindcă şi o atare componentă există în demersul scriitoarei, o realizează autodialogul – insolită inovaţie (care nu se confundă cu monologul interior, întrucât activează două voci distincte, două persoane separate: ea şi el), originală formă de introspecţie, de rememorare şi de analiză vie, dinamică, a existentului, specie literară, care, aparţinându-i, după cunoştinţa mea, şi terminologic, şi în fapt, îi poate asigura, ea singură, Mirelei-Ioana Borchin un loc în literatură:

„… ‘De când eram mică. Îmi vorbeam cu voce tare. Prin casă, prin grădină, pe stradă’. ‘Încă de atunci ţi-ai găsit eul profund’. ‘Poate, dar cred că am şi uitat multă vreme de mine. Abia după ce m-au <<eliberat>> copiii, am început să vreau să-mi descopăr şi eu depunerile de uitare’. ‘Dacă nu te-ai fi găsit nicicând, nu ai fi avut ce căuta acum. Ştii cum spune Blaise Pascal: <<Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit deja>>’. ‘Între timp, m-am pierdut. Trăiam clipa. Mecanic. În prezentul absolut. Nu voiam să-mi amintesc nimic, nu speram la nimic. Noaptea, dacă aveam insomnii, îmi aminteam cum au murit ai mei. Nu-mi făceam iluzii, nu visam la un viitor. Mă lăsam în voia Lui, fără nicio voinţă a mea. Tu m-ai dezmorţit. Tu mi-ai dat amintirile cele mai plăcute, cu care să-mi petrec insomniile. În aşteptarea ta, fac şi tot felul de scenarii. Am reactivat axa temporală’. ‘Înseamnă că asta e voia Lui’. ‘Chiar crezi?’ ‘Parafrazându-l pe Pascal: nu mi-ai fi pus această întrebare, dacă nu ţi-ai fi răspuns deja. Vorbeşti cu tine, fiindcă eşti faţă în faţă cu tine. E imposibil să fie altfel, la cât eşti de interiorizată’. ‘Niciodată n-am simţit nevoia de prieteni, niciodată nu m-am plictisit, mă întreţineam singură’. „Ţi-ai interpelat mereu eurile, prin această vorbire lăuntrică’. ‘Aşa mi-am trăit viaţa. Mai mult în autodialoguri’ (subl.n. – E. D.). ‘Am observat această glisare a ta spre autodialoguri. Am văzut cum te <<recuperezi>>. Cum te eliberezi. Cum te luminezi. Cum devii tot mai senină, mai liberă, mai fericită…’ ” (Autodialog IV)

Nimicnicia, construcţie artistică fiind, are, totuşi, în pofida asemiei şi impalpabilităţii sale, o arhitectură, un eşafodaj de rezistenţă. Trei coagulări, trei nuclee de sens şi de interes se conturează, aidoma unor piloni, în acest vacuum, în această cupolă a nimicului. Trei piloni, subordonaţi aplecării, constante şi dezinteresate, faţă de anumite instanţe din afara şi din lăuntrul Sinelui.

Mai întâi, familia: Bunicul (Pana de pescăruş, Bunul John, Cizmuliţele, Ultimul Pater familias), Bunica (Focul, Otrava; Deschide, Mămică!, Pana de pescăruş), Mama (Fuga; Deschide, Mămică!, Avionul), Tata (Revenirea, Focul, Directorii, Moşii), Fratele (Directorii, Fotografia, Dănuţ), Mătuşa Emilia (Pana de pescăruş, Împărtăşania, Mimi, Rugămintea), copiii (Fotografia, Moşii) etc.

Apoi, cariera, şcoala, profesorii, colegii, studenţii (Aleea personalităţilor, Tinerii, Beţia, Lansarea, Autodialog I, Tanti Lida, Unchiul Vanea, Doamna Profesoară, Mentorul meu nu are statuie, Magistrul, Domnul Marincaş, câteva autodialoguri).

În fine, şi mai presus de orice – o iubire ideală, fără fisuri, fără limite, fără oprelişti, fără pată, o ipostaziere a androginului. Iubirea (asimilată, abisal, unui oniric Dans; ce dezvoltări hermeneutice ar putea porni de aici!) este, indiscutabil, singurul suport valid al eului, singurul refugiu infailibil din faţa atrocităţilor şi a trivialităţilor, din faţa platitudii sufocante, ce ne asaltează, pretutindeni şi necontenit, ce ameninţă să ne aneantizeze.

„ ‘Cine mai trăieşte ca noi? <<Atât de puţin?>> s-ar întreba unii. <<Atât de mult?>>, alţii. Ne-am sudat foarte repede, ca două persoane într-un androgin’ ”. (Revenirea)

Astfel, Apa poate fi citită, ba chiar trebuie citită, ca o mare carte de dragoste, ca o Carte a Dragostei, în accepţiunea completă a termenului acestuia, axial în existenţa umană, accepţiune ce ne-o sugerează limba greacă a Noului Testament şi a scrierilor patristice, atât de disociativă şi de nuanţată: storghi (respectul, ataşamentul, tandreţea ce-i leagă pe aparţinătorii unei familii, ai unei comunităţi, mai ample sau mai restrânse, precum în Tinerii); philia (afecţiunea pentru semeni, prietenia, precum în Căderea); eros (iubirea pătimaşă, tragică, iraţională, ce pune stăpânire pe suflet şi-l subjugă, passim); agape (dragostea generoasă, jertfelnică, înduhovnicită, pomenită, spre exemplu, în Visul). Toţi aceşti lăstari ai Iubirii sunt prezenţi, sunt limpede şi convingător ilustraţi. Dar, ceea ce singularizează cartea, ceea ce o impune, cu deosebire, ceea ce o face memorabilă, inepuizabilă, sub raport ideatic, semantic, compoziţional şi stilistic, este statutul ei de autodialog erotico-agapaic. Apa evocă, prin această surprinzătoare sinteză, şi deliciul aşteptării, al dăruirii, şi beatitutinea, şi extazul contopirilor (în privire, în gând, în duh, în trup), şi magia desprinderii nirvanice de prozaica ambianţă, şi dezastrul incertitudinii şi al absenţei:

„ ‘Mă ajuţi să trăiesc’. ‘Şi tu mă ajuţi să trăiesc. Îţi dai seama câte milioane de trestii s-au dat la o parte, ca să ne facă loc unul lângă altul?’ ‘Trestii gânditoare’. ‘Miraculos! Ne-am ivit, fără nicio premeditare, ca trestiile în bătaia vântului, unul pentru celălalt’. <<Din adâncimi de întuneric>>… ‘Din memoria noastră, cu intuiţia noastră sublimă, ieşind din iluzia – efemeră, ca orice iluzie – a oricărei convenţii’. ‘Ca două fuioare de ceaţă, mai degrabă’. ‘Ce imagine! Asta e reprezentarea ta? Două fuioare de ceaţă răsărind dintr-un lac? Sau dintr-un râu? Cu trestii pe margine, în orice caz. Nu renunţ la melosul din trestii’. ‘E minunat, oricum. Ne avem unul pe altul’. ‘O minte pătrunzătoare, capabilă să descifreze nevăzutele fire ale pasiunii (subl.n. –  E. D.), precum Flaubert sau Tolstoi, s-ar bucura să ne vadă’. ‘Să ne revadă, poate…’ ”  (Autodialog I)

Iubirea se leagă, nemijlocit, fireşte, de locul, rolul şi rostul umanului, în acest univers, egal cu nimicnicia. Cercetând, cât am putut de atent, structura şi evoluţia personajelor, am conchis că nu izbutesc, în niciun chip, să le aplic o definiţie, pe care, cu toată smerenia mea, am cutezat a i-o da, cândva, făpturii de lut, ha’adham: „Omul este fiinţa care şi-a ratat şansa”. Nu izbutesc, întrucât omul prozelor Mirelei-Ioana Borchin nu a avut şi nu are nicio şansă. În afara acestei iubiri, care este, de fapt, spaima de-a o pierde. Ceea ce nu-l împiedică să fie frumos, chiar măreţ, în zădărnicia lui. Este generos, iubitor de semeni, e ataşat de fiinţa sensibilă, în general (se iubeşte chiar şi pe sine: „Mă iubesc mult. Îmi pasă de mine”, Autodialog I), este demn de a fi iubit, deşi le pretinde tuturor celor dragi (mai ales partenerului) o fidelitate, o exclusivitate nedezminţite (Celosa, Otrava, Căderea). De reţinut, apoi, spre a clarifica ontologia umanului din acest univers, că insul din prim-plan, cel canonic, cel emblematic, este, întotdeauna, femeie. Un alter-ego declarat al naratoarei (nu, desigur, al autoarei, în ciuda referenţialităţii nestăvilite, chiar ostentative, a relatărilor). Alte femei memorabile: Bunica Lucreţia, Mama, Emilia, Doamna Profesoară Comloşan, Tanti Lida, Ani, Crenguţa.

Vom observa, de asemenea, că, în alcătuirea şi în mentalitatea eroinei, cel puţin la prima ei tinereţe (altfel spus, exact invers decât ne-am aştepta), maternitatea prevalează net asupra feminităţii (Naşterea 1, Naşterea 2, Salvarea sufletului) (deşi, evident, maternitatea este şi ea, la drept vorbind, o componentă a feminităţii):

„La fel m-am uitat şi în oglinda din vis. Am văzut linii multe, curbe, cercuri. Şi n-am priceput ce-mi arătau. Se risipeau, ca pe oglinda unei ape, ultimele-mi spasme de feminitate? Mi se arăta ce se întâmplă, ce urmează sau ce am de făcut? Cum aş putea pune în cuvinte  acest mesaj? <<Dispari…>>, <<Vei dispărea.>> sau <<Dispari!>>?…” (Visul)

Ori:

„– Poate că dragostea este o experienţă existenţială care îmi lipseşte. Dar am trăit din plin maternitatea. Şi cariera.
– Ţi-ai ratat şansa. Ai tratat cu nesăbuinţă ceea ce era esenţial”. (Vârtejul)

Şi încă:

„ – La tine maternitatea era mai puternică decât feminitatea?

– Cred că da. Am început să mă gândesc la sufletul meu, numai după ce au crescut copiii şi s-au îndepărtat de mine. Atunci, nu. Aveam impresia că fac ceea ce trebuia făcut”. (Valurile)

Într-atât de categorică, măcar declarativ, şi măcar pentru un oarecare răstimp, e separarea maternitate – feminitate, încât ne putem întreba dacă nu cumva o atare disjungere este rezultatul, subconştient, al unei răni mai vechi, al unei frustrări. Autoarea sugerează, cu măiestrie, şi o asemenea direcţie de lectură („Eu nu am nostalgia vârstei de 20 de ani. E vârsta de care nu mi-aş aminti deloc, dacă aş putea. Dar eu nu pot să uit”.  –  Punctul;  cf. şi Vârtejul).  După cum, probabil, tot pe aceeaşi linie a unei traume iniţiale, s-ar putea înscrie şi foarte pragmatica, trista, funcţionala (deşi doar intuibila) divizare a masculinităţii: un bărbat poate fi tată (şi atât, după care devine un străin: Cadoul, Rutina), altul e vrednic de a fi iubit (Visul, Castanul, Liftul, Avionul, Revenirea, Apartenenţa, majoritatea autodialogurilor), un al treilea e menit să scrie cărţi, să sculpteze, ori să picteze, la nivelul excelenţei (Canapeaua, Aleea personalităţilor, Lansarea, Magistrul, Valurile, Autodialog IV), altul să fie dascăl (Bunicul, mai ales, dar şi profesorii Universităţii). În fine, un altul nu e bun de nimic (Punctul, Preafericitul, Pumnul). Confruntarea axiologică dintre femeie şi bărbat, în dezavantajul crunt al celui din urmă, o întâlnim în Extemporalul, dar, mai cu seamă, în proza obiectivă Omule!…, unde, în plus, este prezentă şi Dunărea, ca o coloană vertebrală, ca o strajă şi o sursă mitică ale peisajului, şi ale imaginarului, din care s-a ivit Apa.

Dintre cele cinci ipostasuri, Iubitul – abstract, cu o identitate marcată, dar difuză, supradeterminat moral, intelectual, dar şi fizic („ochi verzi”, „braţe nici groase, nici subţiri”, „degete subţiri şi osoase”, „picioare de înotător”), se arată întru totul privilegiat. Dar rămâne incert, tenebros. Să nu uităm: este anonim! Forţa lui estetică izvorăşte din intensitatea plăsmuirii, din elanul celei care-l invocă şi îl interpelează, din pregnanţa cuvintelor lui şi a gesticii sale stihinice. Cei doi îndrăgostiţi (care nu-şi deconspiră niciodată numele în dialogurile lor) se întrepătrund într-un cuplu pe cât de teluric, pe atât de astral, imposibil de cuprins într-o descripţie lineară, fiindcă ei aparţin, deopotrivă, genunii de negură şi celei de lumină. „Peste mai toate prozele mele pluteşte o boare de dragoste, precum ceaţa medievală”, declară autoarea. Şi i se adresează astfel Iubitului, în Autodialog I:

„Dai impresia că eşti din altă lume. Excentric. Atemporal”.

Sau:

„Tu erai un personaj fabulos. Cu o identitate misterioasă, cu o personalitate  puternică,  în stare de o iubire rarisimă. Te filam”. (Revenirea)

Iar Iubita este Femeia de acum, în care e prezentă, până la indisticţie, Fetiţa cu paltonaş gri din vis, cea care a dansat, cuminte, supusă, tăcută, cu Bărbatul ce-o alesese din grup şi o prinsese, cu delicateţe, în braţele sale:

„… ‘Da, Fetiţa mea cu paltonaş gri! Şi cu cordon, şi fără cordon. De fapt, de asta am venit. Voiam să ştiu dacă mai dansezi cu mine’. ‘Invită-mă! N-am mai dansat de mult…’ Îmi potrivesc paşii cu ai lui. Instinctiv. Cu duioşia cu care îi cânt în strună. Şi îi pufăi la ureche. Îi trec pe sub braţ. Mă înnebuneşte cu mirosul lui. ‘De cât de puţin avem nevoie pentru a fi fericiţi!…’ ” (Liftul)

Actanţii par a fi entităţi fictive, au o realitate pur estetică: „Nu există semnificant pentru orice semnificat. Nu are nume ceea ce trăiesc eu”. (Departe de lumea dezlănţuită). Citez două replici, revelatoare pentru realitatea (ori i-realitatea) lor empirică, pentru infra-, dar şi pentru supra-realitatea lor:

„– Tu eşti partea cea mai reală a viselor mele.
– Iar tu, partea cea mai ireală a realităţii mele”. (Superfluu)

Pe de altă parte, suferinţa subminează autarhia semnului, solicitând reazemul, fie şi închipuit, al unui referent:

„Trăim frumos. În literatură”. „Eu nu mă mulţumesc cu atât. O, nu… ” „De ce nu? Aici suntem priviţi cu calm, cu bunăvoinţă”. „Aici va crede lumea că am inventat totul”. „Nu ai inventat nimic. Exist. Te-am căutat. Te-am găsit. Nu mai plec. Sunt cu tine tot timpul. Chiar şi când nu mă vezi. Mai intens atunci, căci sufăr”. (Autodialog X )

În ciuda, sau poate tocmai datorită acestei situări a poveştii în reverie sau vis („Viaţa e un vis”, Aleea personalităţilor; Calderón de la Barca, La vida es sueño), textul musteşte, palpită de sevele vieţii. Rareori am întâlnit, în lecturile mele, harnice şi îndelungate, scene de dragoste mai răvăşitoare, mai sfâşietoare, mai concrete, mai pure decât în prozele acestui volum. Proze care instaurează un foarte coerent şi foarte structurat limbaj al iubirii. Menţionez, la întâmplare, Visul, Liftul, Revenirea, Apartenenţa, Autodialogul XII. Iată un scurt fragment:

„Azi ne-am despărţit politicoşi, sărutându-ne pe obraji. Am rămas în umbra Bakata Tisei, cu ochii pironiţi într-ai tăi. Parcă niciodată n-a fost atât de puternică lumina lor verde, fosforescentă, ca în soarele acestei după-amiezi de august. Îmi spuneai ceva ce încercam să desluşesc după felul cum îţi mişcai buzele. ‘Înţelegi?’ Am dat din cap că da. Distanţa între noi era mare. Nu mă auzeai. Aşa că îţi puteam spune ce simt. ‘A câta oară pleci de lângă mine? A câta oară nu îţi cer să rămâi? Sau să mă iei cu tine?’ ” (Apartenenţa).

La fel, această aproape tragică, această sublimă probă de feminitate, devoţiune, iubire, ieşite din spaţiu şi timp, necondiţionate:

„– Eu nu mai ies singură în lume.

Rămân să te aştept pe aici. Şi dacă vii, şi dacă nu vii, te aştept…” (Singură).

E drept că, mereu, asemenea împrejurări binecuvântate sunt otrăvite de perfida gelozie, motiv dominant şi trăsătură definitorie pentru firea eroinei. Dar şi gelozia, pusă, în text, ironic, pe seama unui Duende („spiriduş”, în spaniolă), se include în dinamica, în dialectica frenetică a iubirii acesteia unice:

„– Iar te îmboldeşte Duende? Chiar face cu tine ce vrea, Celosa?
– Eu nu-l văd, că l-aş alunga cu pietre!
– Eşti teribil de bănuitoare. Destinde-te! Dă la o parte stresul, că reduce orice apetit.
– Crezi că stresul e un pericol pentru relaţia noastră?
– Un mare pericol.
– Eu nu cred că pot scăpa de stres. Decât în acele momente când sunt cu tine, atunci numai la tine mă gândesc.
– Când ne prindem mâinile şi începem acel dans, ca în vis?
– Da…
– Eu cu Fetiţa mea din vis. Clipă de clipă, atâta timp cât realitatea se destramă şi uităm de tot, numai de noi, nu.
– Atunci te simt numai al meu. Cu gândul numai la mine.
– Al tău şi sunt.
– Fără nicio comparaţie?
– Fără. Cu gândul numai la tine. Te ador în acele momente”. (Celosa)

Pomeneam, anterior, de maternitatea care surclasează feminitatea. Naratoarea însăşi încearcă să ne convingă, şi să se convingă, de o asemenea presupoziţie. Dar se poate imagina, oare, o proză  mai feminină decât aceasta? Greu de crezut. Eu, cel puţin acum, nu descopăr niciuna. Eventual, la George Sand, autoarea renumitului roman Elle et lui, 1859 (urmat, în acelaşi an, de Lui et elle, al lui Paul de Musset şi de Lui al Louisei Colet, care nota: «Dans notre civilisation raffinée, l’amour complet est impossible entre deux êtres également intelligents, mais d’une organisation différente et possédant chacun les facultés de se combattre» –  chap. 20).

E fericită protagonista cu această soluţie de viaţă? Categoric, nu! Blazonul, atestatul ei de nobleţe, rămâne, orice s-ar întâmpla, suferinţa:

 „’Scrie, dacă simţi că te ajută. Dar tu nu de literatură ai nevoie!’ ‘Toţi văd în scrisul meu, în fantezia mea, un refugiu’. ‘Un refugiu? Din faţa cui?’ ‘A loviturilor vieţii’. ‘Dimpotrivă! Le deschizi larg poarta de intrare. Ai curajul să le primeşti, să le recunoşti, să le înfrunţi…’ ‘Ai văzut cum le sorb? Până la ultima picătură’. „<<Suferinţă tu, dureros de dulce>>”. (Autodialog I)

Suferinţa nu este doar îndurată, ci şi conştientizată, asumată, cu o tainică voluptate, cu o sfidare triumfală: „Ştiu că sufăr. Ştiu să sufăr” (Mimi).

Dăinuie, neclintiţi, de la un capăt la altul al straniei anecdotici, cei doi poli, care veghează, clipă de clipă, balansul sufletului, între o timidă nădejde şi o nevindecată şi, s-ar zice, nevindecabilă deznădejde (calmă, însă, deprinsă cu sine).

Pe de o parte, fericirea (iluzorie şi necruţător de instabilă – „… nu pot fi fericită” – Mai e mult până-n decembrie?):

„ – Ce demon destramă vraja aceasta? De ce redevenim prozaici după atâta poezie? De ce n-aş fi mereu Rusalca ta? Fără vârstă, fără început, fără sfârşit, fără teamă? De ce nu ne-am plimba de mână pe malul Begăi, încă plin de sălcii verzi, acum, când soarele apune şi Bega curge viguroasă spre Dunăre?” (Rusalca)

Pe de alta, certitudinea durerii şi perenitatea ei, fixate într-o secvenţă de-a dreptul antologică, ce încheie, în forţă, volumul, închid cercul periplului şi pecetluiesc destinul şi discursul:

„… Ca ţăranul din vechime, care purta cu sine, oriîncotro s-ar fi dus, o lumânare, ca să nu moară, subit, fără lumină, voi fi mereu cu gândul că, în orice împrejurare, se poate ivi ‘ultima clipă’. Cum să nu mă doară amintirea dansului nostru? Cum o să-mi aduc vreodată aminte cu plăcere de acei paşi cuminţi din urma alor tăi? De trupul tău de înotător, invadat de un suflet de poet, de braţele în care mă abandonasem cu ochii larg deschişi, ca să văd, în orice moment, şerpişorii zglobii din ochii tăi verzi?
Nu îmi voi aminti nimic.
Nu voi mai scrie nimic.
Nu ne-a ieşit povestea.
Ay, ay, ay, cómo me duele!…” (Sfârşitul)

Sfârşitul, într-adevăr. Dar al cui? Sfârşitul a ce? Şi până când? Până unde? Sfârşitul ce precedă Începutul, în ciclicitatea extenuantă a Samsarei. Fiindcă lectura este re-lansată, autopropulsată, de Autodialogul XII, amplasat, strategic, în poziţie ultimă.  Mă duce gândul la finalul enigmatic al romanului Punctul interior. După cum autodialogurile îmi reactualizează în memorie monumentalul roman (două volume, peste 1000 de pagini) Spre nicăieri, clădit integral pe dialog, descumpănind, presupun, din păcate, şi pe nedrept, chiar prin ineditul structurii, receptarea specializată. Dar timpul, bătrân şi viclean, are răbdare.  

În ambele cazuri, ca şi în această carte, dincolo de expunere, de replici, de rumoarea cuvintelor, câtă elocvenţă a tăcerii! Câtă putere de persuasiune a tuturor celor ce sunt (cum îmi place să spun deseori) şi rămân nerostite!

Doamna Mirela-Ioana Borchin evocă, în Apa, cu o precizie şi cu o fineţe demne de iluştrii analişti ai sufletului omenesc (pe Flaubert, pe Tolstoi îi aminteşte ea însăşi; îl adaug eu pe Stendhal), naşterea şi maturizarea sentimentului de dragoste  (conform, parcă, celebrei teorii a „cristalizării”), trecerea lui la o trăire mai complexă, mai evoluată – intimitatea – şi revărsarea acesteia, în cele din urmă, în tumultul şi în noaptea înstelată ale pasiunii.

Eu unul, în ignoranţa mea (relativă, totuşi), nu ştiu o carte de proză mai originală, mai complexă, mai problematizantă (în afara oricărei infatuări retorice), mai elegant şi mai convingător scrisă, mai novatoare, ca fond şi formă, în literatura română de astăzi.

EUGEN DORCESCU

Timişoara, la  7  decembrie 2015

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Dorcescu: Proza Mirelei-Ioana Borchin sau reminiscenţa Paradisului pierdut/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 27 ianuarie 2016