EUGEN DORCESCU

UN ROMAN DOCTRINAR

Cu mulți ani în urmă, citind Sfânta Scriptură, mi-au atras atenția, pentru extraordinara lor valoare de ghid existențial, două versete din Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. Iată-le:

„…fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul așa, altul într-alt fel”. (1 Corinteni 7, 7);

„Darurile sunt felurite, dar același Duh” (1 Corinteni 12, 4).

Am corelat aceste enunțuri cu pilda talanților din Evanghelii și mi-am zis că tot ce avem de făcut noi, muritorii, este să ne identificăm, cât mai curând, darul și să-l punem în lucrare, spre a împlini chemarea, vocația, sădită în noi de Creator.

În felul meu de a gândi, există trei forțe care guvernează și asigură desăvârșirea unei opere (din artele temporale: poezie, muzică; din artele spațiale: pictură, sculptură): talentul, meșteșugul și harul. Talentul și meșteșugul sunt omenești, țin de predispoziții și aptitudini, de inteligența emoțională, de inteligența lingvistică, de inteligența plastică, poate chiar, până la un punct, de inteligența spirituală. Harul, însă, este suprauman, este tainic, indefinibil, vine de Sus, de la Domnul, „după buna socotință a voii Sale”. (Efeseni 1, 5). Întâlnim, deseori, un text poetic, o melodie, un tablou, o sculptură întemeiate doar pe talent și meșteșug, ilustrând categoriile estetice de frumos, fermecător, chiar de urât (arta contemporană cultivă cu voluptate urâtul). Când, însă, mai rar, talentului și măiestriei li se alătură harul, opera atinge înălțimea sublimului. Încât, este o greșeală de neiertat și nimicitoare pentru eul inspirat să trateze cu ușurință, cu neglijență harul, să se abată de la Calea (blânda poruncă) divină, în favoarea unui drum lumesc, incert și dezamăgitor.

***

Acest extins cuvânt introductiv mi-a fost sugerat de un interesant și puternic roman existențial, intitulat „Renăscută prin muzică” (Editura Noua Speranță, Timișoara, 2024), roman clădit exact pe această doctrină biblică, eventual generat de ea, și aparținând Doamnei Liliana Gheorghe-Luca, prozatoare ce s-a făcut cunoscută prin încă trei cărți de factură asemănătoare: „Suferința vindecată prin iubire”, Editura Noua Speranță, Timișoara, 2023; „Trecutul transformat prin iubire”, Editura Noua Speranță, Timișoara, 2023; „Zdrobirea răscumpărată prin iubire”, Editura Noua Speranță, Timișoara, 2024.
De data aceasta, avem a face cu destinul unei cântărețe celebre de muzică creștină, Lia Thompson, atașată trup și suflet vocației sale: „Muzica devenise pentru mine acea sublimă rugăciune prin care îi vorbeam lui Dumnezeu și El îmi răspundea prin prezența Lui, prin acea conștientizare că îmi zâmbește și mă îmbrățișează. Totuși sufletul meu vedea și simțea acea îmbrățișare și acel zâmbet de mulțumire a Celui care mi-a așezat în mod voit muzica în inimă ca balsam al singurătății. Deci, lipsa părinților a fost înlocuită cu prezența lui Dumnezeu prin sunetele și armoniile muzicii”. (p. 65)

Și iată că, la un moment dat, ingenua Lia cade pradă unei ispite. Anume, stimulată și de accesul la o universitate, părăsește Los Angeles, abandonează formația îndrăgită, concertele, publicul și se mută la Londra, urmându-l pe Noah, artist de succes, care îi promisese că vor cânta împreună și de care Lia se îndrăgostește. Dar, vai, promisiunea nu este respectată, Noah se dovedește a fi egoist, infatuat, ușuratic, iar relația eșuează. Din pricina acestei rătăciri, Lia întrerupe timp de doi ani legăturile cu scena, cu vechea ei formație, în special cu Josh, prieten din copilărie, care o avertizase că greșește plecând la Londra. La capătul unei crize prelungite, Lia înțelege și acceptă, dureros, că s-a înșelat, că a făcut o alegere total eronată, că ar fi trebuit să nu-și primejduiască vocația, ci să-I slujească lui Dumnezeu după măsura harului, după măsura darului nemeritat. Revine la Los Angeles, este întâmpinată cu bucurie și dragoste de componenții formației, cu deosebire de Josh, vechiul și credinciosul prieten, care, în cele din urmă, renunțând la iubita sa infidelă, Olivia, care – surpriză – îl înșela, încă de mult, chiar cu Noah, îi devine soț. În curând, Dumnezeu îi fericește pe Lia și pe Josh cu doi gemeni. Lia concertează din nou cu preaiubiții săi colegi:

„Am articulat primele versuri și inima mea s-a liniștit pe loc…. Muzica m-a renăscut din cenușă, m-a făcut să respir din nou, să mă regăsesc și să înțeleg rostul meu în lume”. (p. 228)

Durerile trecutului, suferința, bolile sufletești sunt tămăduite de muzică și de iubirea adevărată, jertfelnică, pe care i-o poartă Josh. Aici, doctrina amintită se completează cu magnifica definiție a dragostei din 1 Corinteni 13, 13. Cu privire la măreția metafizică a muzicii este citat și Platon: „Platon avea perfectă dreptate când a spus că „muzica îi oferă un suflet Universului, aripi minții, zbor imaginației și viață oricui“. (p. 10). Muzica este principalul instrument al terapiei divine: „Am renăscut prin muzică! Prin ea, Dumnezeu m-a făcut să renasc din cenușa eșecurilor și a alegerilor mele greșite.“ (p. 247).

Scris la persoana întâi, ca o confesiune a Liei Thompson, presărat cu ample analize psihologice, cu meditațiile călăuzitoare ale unui artist bătrân, înregistrate și ascultate, la răstimpuri, de eroina-narator, romanul are o derulare previzibilă, iar finalul anihilează orice dramă și orice surpriză. Și totuși, textul nu este strict demonstrativ și tezist, ci doar doctrinar. Este meritul autoarei că a izbutit să salveze discursul de simplificări caracterologice și de schematism ideatic. Dimpotrivă, complexitatea trăirilor, imprevizibilul anecdoticii și misterul absolut al planului divin conferă narațiunii autenticitate și savoare: „Dumnezeu nu ne poartă pe drumuri întortocheate, ci îngăduie să ne rătăcim, rămânând lângă noi, ca să conștientizăm nevoia dependenței de El”. (p. 312).

Acuitatea observației, precizia intuiției și tenacitatea reflecției descoperă și sugerează că destinul individului este însăși revelarea Providenței într-o biografie.

Personajele sunt vii, credibile.

Acțiunea, mediul social și cel natural sunt, în genere, verosimile și necesare, în ciuda unor problematizări, uneori, excesive și a unei oarecari redundanțe stilistice. Să se vadă, pentru inserțiile de lirism în diegeză, scena cererii în căsătorie, derulată pe malul oceanului, în amurg: „Mi-am deschis ochii, păstrând în străfundul urechii muzica apelor care își purtau armonia în flux și reflux, i-am zâmbit lui Josh și el mi-a răspuns printr-o aplecare din cap, postându-se în dulcea plenitudine a câmpului meu vizual”. (p. 325).

Dialogul are o convingătoare naturalețe.

Așadar, un roman ce se citește cu plăcere și cu folos, într-o lume în care, și pentru care, Dumnezeul Atotputernic, Iubitor și Mântuitor există: „… una dintre manifestările vizibile ale lui Dumnezeu în viața ta este însăși muzica pe care o cânți”. (p. 341).

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN DORCESCU, UN ROMAN DOCTRINAR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 12 octombrie 2025