Oare cum Îl percepem noi, oamenii secolului XXI, pe Dumnezeu? Ce credem despre El în mintea noastră? Îl considerăm, oare, un Mare Binefăcător al nostru, al tuturor, sau, pur și simplu, Îl ignorăm, crezând că, în realitate, El nu dorește să fim fericiți?
În fiecare zi admirăm cerul, cu o culoare atât de frumoasă încât nu te mai saturi să o privești, apoi răsăritul și apusul soarelui, florile, pomii; iar faptul că suntem în viață, ne mișcăm, gândim, acționăm este datorită unui Dumnezeu plin de iubire, care Își revarsă binecuvântările Sale asupra noastră. Nu putem înțelege pe deplin și nici răspunde la întrebarea: de ce ne iubește El atât de mult?
„…căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.” (Matei 5:45)
Pe de altă parte, mulți oameni se întreabă: de ce atâta suferință pe planeta Pământ? Să nu uităm însă că, uneori, suferințele pot fi mari binecuvântări; suferința poate fi un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a ne transforma caracterul. Am să dau un exemplu: la Berlin discutam cu un om cu o cultură vastă despre literatura universală, iar la întrebarea mea—de ce literatura rusă este atât de dezvoltată, în mod deosebit în secolul al XIX-lea?—acel om mi-a răspuns: „Pentru că istoria lor este impregnată de suferință, ca și viețile marilor scriitori ruși; de aceea au creat mari opere literare, fiindcă, datorită suferinței, omul vede viața altfel.”
Nu am pretenția că, prin acest articol, voi putea răspunde la marile dileme pe care omul modern le are despre moarte, suferință și aparentul haos pe care uneori îl vedem pe marea scenă a lumii. De fapt, ne trăim viața în contextul marii controverse dintre Hristos și Satana. Cu toții dorim mai multe binecuvântări de la Dumnezeu și primim sănătate, case, terenuri—într-un cuvânt, bunăstare materială—însă, de multe ori, administrăm totul în mod egoist și ne distrugem singuri spiritual.
Din univers, de pe tronul Său, Dumnezeu ne privește și ne iubește, oferindu-ne cu generozitate viață și clipe de fericire, însoțite de multe alte binecuvântări; iar noi uităm să fim recunoscători pentru tot ce primim. Unul dintre semnele recunoștinței pe care Dumnezeu așteaptă să le primească de la noi este să-i iubim pe semenii noștri; însă, uneori, din cauza naturii noastre umane, este greu de realizat acest lucru, mai ales când e vorba de cei ce ne fac rău—sau cum să-i iubești pe cerșetori, drogați ori pe acești emigranți ce vin într-un marș al disperării în Europa „ca să ne islamizeze”, gândim noi. Cum să iubești acești oameni? Oare Iisus Hristos S-a jertfit pe crucea Calvarului doar pentru cei mai favorizați de pe această planetă? Oare nu pentru toți oamenii, indiferent de statutul lor social și religios?
S-a scris atât de mult despre dragostea agape, s-a predicat și mai mult și, totuși, nu reușim să înțelegem; la fel ca bieții farisei din vechime, deși erau plini de teologie, aveau mari probleme în a-L înțelege pe Hristos și, mai mult, nu puteau pricepe iubirea Sa pentru păgâni. După ce Dumnezeu a oferit binecuvântări felurite oamenilor, chiar și în contextul marii lupte dintre bine și rău, de câte ori, în viața fiecăruia dintre noi, nu se deschid, așa, dintr-odată, niște oaze de fericire în care te eliberezi pe loc de toată tensiunea și durerea acumulate în ultimul timp? Nu este întâmplare, ci, dimpotrivă, cred că providența divină așază în drumul vieții noastre și astfel de momente; altfel, nu am rezista sub asediul puterilor întunericului și sub izbiturile unei lumi ostile și pline de răutate.
A existat un moment în istoria omenirii când Dumnezeu a hotărât să vină pe pământ, prin întrupare, în persoana Fiului Său, Iisus; și ne-a arătat ce înseamnă viața, cum să trăim și, mai important decât orice, a dorit să ne învețe cum este Dumnezeu. A dorit să-L înțelegem ca pe un Mare Binefăcător al omenirii, care, în primul rând, este interesat ca noi să fim binecuvântați cu darul mântuirii. A suferit printre oameni și a plâns, însă i-a iubit până la capăt. Apoi oamenii L-au răstignit; nu puteau suporta întruparea iubirii printre ei—marea taină a evlaviei, greu de înțeles chiar și astăzi; deși avem teologi eminenți, pricepem doar în parte, după cum „Cartea Cărților” ne spune. L-au așezat pe Iisus în mormânt, însă a înviat, înălțându-Se spre cer. Oare cum au putut crede oamenii, inspirați de Satana, că vor putea ucide iubirea și bunătatea? Nu pot fi ucise, pentru că fac parte din caracterul lui Dumnezeu, care este nemuritor. Iar iubirea Sa, cu și mai multă forță, se revarsă și astăzi în cei care înțeleg câteva licăriri ale slavei Sale.
Avem nevoie, cu atitudinea unui copilaș, să-L căutăm pe Cel ce este Dumnezeu în mod deplin și om în mod deplin, rugându-L să ne învețe ce este viața, de ce ne-am născut în această lume ostilă, unde El ne înconjoară cu harul Său, și, mai mult decât orice, care este locul nostru în planul Său de mântuire a oamenilor. Dumnezeu este Marele Binefăcător al omenirii; eu abia încep să înțeleg acest mare adevăr, care ne poate revoluționa viața.
De fapt, cred că ceea ce i-a surprins cel mai mult pe contemporanii lui Iisus a fost că El gândea la un nivel atât de înalt și atât de diferit față de ei și de lumea lor. Așa se întâmplă și cu noi: când citim Biblia, descoperim că această Carte ne revelează gândurile lui Dumnezeu, atât de diferite de ale noastre. Meditând la înțelepciunea acestor gânduri, începem și noi să gândim altfel și, mai mult, să ne deschidem inimile pentru a primi iubirea agape, care poate revoluționa gândirea și viața noastră.
„Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, așa sunt căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” (Isaia 55:7–9)

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: MARELE BINEFĂCĂTOR/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 24 octombrie 2025