Mediul în care se născuse și trăise până la douăzeci și doi de ani Nichifor Preda fusese dur. Locuia într-un cartier periferic dintr-un oraș din România, cu tatăl său mama sa și ceilalți doi frați ai săi mai mici ce încă mai mergeau la școală. Nichifor lucra cu tatăl lui într-o echipă de zidari. Ceea ce el nu înțelegea pe deplin era toată acea lume în care crescuse, mereu își punea întrebarea: De ce mulți din oamenii în mijlocul cărora îmi trăiesc viața sunt atât de năpăstuiți de soartă? Îi vedea consumând mari cantități de alcool și apoi înjurând sau dezlănțuindu-se cu violență unii asupra altora. Cu scenele de violență verbală și fizică se obișnuise pentru că tatăl lui era un om violent. Apoi de mic copil văzuse în jurul său multă violență și auzise tot acel limbaj vulgar pe care băieții și fetele din cartierul său îl foloseau.
Dar în sufletul lui se cuibărise ideea că viața putea fi și altfel și că nu totul pe lume se rezuma doar la alcool și violență, ci era convins că trebuia să existe și ceva mai măreț, mai înălțător. Îi auzea pe colegii săi de muncă înjurându-i pe politicieni, înțelegea că cei din clasa politică erau niște șmecheri plini de tupeu ce ajunseseră la putere prin mijloace meschine și furau și dădeau legi prin care tot ei să fie protejați de pușcărie. Politicienii nu erau interesați de viața amărâtă a oamenilor de rând, era clar pentru Nichifor, și de aceea era hotărât să nu îl intereseze nimic din viața politică, convins fiind că ei ca oameni de jos nu puteau schimba nimic în România prin votul lor ci doar dădeau atunci când votau dreptul altor politicieni să jefuiască și mai mult țara ca cei dinaintea lor, iar pe ei votanții să-i nenorocească și mai tare. Așa că își întoarse fața cu dezgust de la politica românească. Știa că viața lor va fi mereu grea, și plină de incultură indiferent ce clasă politică ar conduce România. Năzuința unora că odată și odată la conducerea țării vor ajunge niște oameni de treabă datorită unui efort al maselor și totul în România se va schimba în bine, era pentru el o utopie.
Nichifor era foarte preocupat de faptul că oamenii din jurul său se înrăiau tot mai mult din cauza vieții de mizerie ce o duceau, și mai ales alcoolul, era factorul principal ce cauza prăbușirea celor din lumea lor. Vedea cum unii din colegii săi de muncă consumau alcool peste măsură numai ca să uite de tot greul vieții. Uneori ieșea seara, și se plimba prin cartier în noapte până târziu meditând la cât de nedreaptă era viața lor și la faptul că el nu dorea să ajungă ca toți ceilalți. Tatăl lui pe jumătate beat, atunci când îl vedea la orele serii ieșind din casă îi spunea uneori:
– Nichifor acum ești mare, și eu nu mă mai pot ocupa de tine ca atunci când erai mic. Știu că te duci la câte o fată, numai ai grijă de tine și nu pierde prea mult timp cu fetele, pentru că mâine avem de muncă și tu trebuie să muncești și să aduci bani acasă.
– Lasă-mă în pace, și vezi-ți de ale tale… îi răspundea Nichifor.
Cum ar fi putut să-i spună tatălui său că de fapt el nu mergea la nici o fată ci pur și simplu se plimba pe străzi meditând la viață și fiind profund nemulțumit de tot ceea ce vedea în jurul său. Cine l-ar fi putut înțelege, toți l-ar fi considerat nebun dacă iar fi descoperit adevăratele lui preocupări. Însă el era sigur că există și ceva mai înălțător în viață. Văzuse și oameni pătrunși de umanism ce aveau o bună educație, și își dădea seama că acei oameni aveau un comportament civilizat și trăiau atât de diferit de cei din lumea lui.
Într-o noapte de vară pe la orele douăzeci și trei pe când se întorcea acasă după ce își făcuse una din plimbările lui nocturne, mergea pe o stradă cufundată în noapte, pătruns fiind de propriile frământări încât nu era deloc atent la tot ce era în jurul său. La un moment dat când trecea prin dreptul unei case se auzi strigat:
– Nichifor ce faci?
Întoarse capul și o văzu la poarta acelei case modeste de oameni simpli pe Sanda pe care o cunoștea din copilărie, fuseseră la aceeași școală generală din cartier. Sanda era cu trei ani mai mare ca el, de mică fusese foarte fragilă și sensibilă. O privi și avu aceeași convingere pe care o mai avusese și altădată în privința ei și anume faptul că Sanda poseda o frumusețe interioară ce atunci când ea vorbea emana din interiorul ei spre exterior.
– Mă întorc spre casă… spuse Nichifor.
– Cum o mai duci, ce mai faci? Îți mai aduci aminte când eram copii ne jucam împreună, ce frumos era totul pe atunci și ce frumoasă a fost perioada copilăriei noastre și câtă inocență aveam cu toții pe atunci nu este așa Nichifor?
Nichifor rămase ca paralizat în fața ei, pentru că în toată acea lume a violenței și răutății, întâlni o ființă ce îi vorbea de inocența copilăriei deci de cu totul altceva decât vorbeau toți ceilalți și mai presus de orice altceva se interesa de el.
– Da, totul în copilărie era altfel…spuse Nichifor cu un glas plin de uimire încercând să-și ascundă frământarea sa sufletească.
– Nu vrei să intri puțin… îi spuse Sanda.
Nichifor intră împreună cu Sanda ca hipnotizat de gingășia ei feminină. Apoi rămase surprins să constate că în sufrageria acelei case modeste exista o bibliotecă mare. De altfel, știa că Sanda lucra ca profesoară de muzică. Drumurile lor din adolescență se despărțiseră, el pornise pe drumul aspru al muncii pe șantier unde învățase alături de tatăl lui să zidească, să tencuiască, să fac tot ceea ce făcea un zidar, era poate singurul lucru bun ce îl învățase de la tatăl său. Pe când Sanda mersese mai departe la școală și ajunsese profesoară de muzică. După ce se așeză pe un scaun ea îi spuse:
– Doresc să-ți citesc ceva.
Apoi scoase dintr-un caiet niște foi și începu să-i citească o poezie. Nichifor era prea impresionat de tot ce vedea încât nu putea să fie atent deloc la ceea ce Sanda îi citea. Dincolo de silueta ei firavă de chipul ei blând, și delicat, era fermecat de tonalitatea glasului ei, în care era atât de multă gingășie feminină ce îi atingea într-un mod plăcut fibrele sensibile ale ființei lui. Când Sanda termină de recitat acea poezie îi mărturisi că ea era autoarea acelor versuri și că mai scrisese și alte poezii, și era dispusă să i le recite dacă bineînțeles și el avea plăcerea să o asculte. De asemenea îi mărturisi că publicase unele poezii la unele reviste literare din mediul virtual, și că se simțea nespus de bucuroasă pentru că primise aprecieri de la unii critici literari.
Pe când Nichifor se pregătea să-i spună că ar mai dori să o asculte recitându-i din poeziile ei și în alte ocazii. Se auzi gălăgie în curte apoi ușa casei se deschise și intrară mama și fratele ei pe care el îi cunoștea. Îl impresionă chipul mamei ei ce era atât de marcat de toate vicisitudinile vieții ce le îndurase de a lungul vieții. Mama Sandei rămăsese văduvă când cei doi copii ai ei erau mici și luptase din răsputeri cu toate greutățile vieții. Pe fratele ei ce se numea Toader îl cunoștea destul de bine pentru că lucraseră un timp în aceeași echipă de zidari. Știa că deși era un bun meseriaș, era un om problematic și consuma mult alcool, datorită acestui fapt la cei treizeci și cinci de ani ai săi era necăsătorit.
Puțin stânjenit sub privirile iscoditoare ale lui Toader. Nichifor își luă rămas bun de la Sanda și mama ei și plecă. Însă Toader se luă după el și odată ajunși în stradă îi spuse:
– Ce faci pe aici băiete îi dai târcoale surorii mele? Ai grijă că nu este de nasul tău.
– Eram în trecere și am intrat puțin, atâta tot.
După ce spuse acele cuvinte Nichifor îi întoarse spatele lui Toader și porni în noapte. Mai auzi doar vocea lui Toader în spatele lui:
– Depărtează-te de soră-mea.
Nichifor însă nu îi mai acordă nici o atenție și porni spre casă. Era atât de fermecat de toată acea gingășie feminină a Sandei ce îi atinsese inima. În sfârșit în tot acel mediu sufocant, descoperise ceva frumos și se întreba dacă va știi să fie la înălțimea acelei ocazii ce viața o așeza în fața lui. Dorea din toată inima să se apropie de Sanda să o cunoască mai bine și de ce nu își spunea el undeva în viitor, ar putea să se căsătorească cu ea. Dar tot el apoi se rușina de toate acele gânduri și își spunea că mergea prea departe și că îndrăznea prea mult să viseze. Era prea mult pentru el un biet zidar și ea o fată cultă, sensibilă.
De la acea noapte trecură șase luni timp în care se mai întâlni cu Sanda de câteva ori și discutară mai mult împreună, și ea îi mai recită în natură din poeziile ei. Nichifor începea să creadă tot mai mult că visul său ar fi posibil să se împlinească. Pe Sanda el o vedea ca salvarea lui din tot acel mediu dur și mai mult decât orice altceva gingășia ei îi cucerise inima. Însă era timid de felul lui și nu îndrăznea să-i mărturisească deschis sentimentele lui față de ea. Mai avea și un alt motiv pentru care nu îndrăznea să-i vorbească mai deschis, un prieten de al său cu care lucra îi spusese că Sanda are ca prieten un profesor ce lucrează la același liceu cu ea. Iar într-o zi pe stradă o văzuse și el însoțită de un tânăr elegant ce părea foarte manierat.
Într-o seară când se întorcea acasă de la muncă, singur pentru că tatăl lui rămăsese la o cârciumă cu mai mulți colegi de muncă. În timp ce mergea pe o străduță din apropierea casei sale se întâlni cu Toader ce era însoțit de alți doi bărbați pe care îi cunoștea din cartier, cu toții erau amețiți de băutură. Toader se opri în dreptul lui Nichifor și îi spuse:
– Ascultă Nichifor îl cunosc pe taică-tu și știu că surcica nu sare departe de trunchi, de aceea eu cred că și tu cu timpul vei avea același caracter ca taică-tu. Așa că ascultă-mă bine și ia aminte, îți interzic să te mai apropii de sora mea ne-am înțeles, parcă am mai discutat noi problema asta. Deci m-ai înțeles îți este clar ce eu îți spun?
– Cred că sora ta este liberă să-și aleagă prietenii după cum îi place, nu crezi lucrul acesta?
Unul din cei doi ce îl însoțeau pe Toader un bărbat înalt, puternic, cu fața buhăită de alcool spuse:
– Toader băiatul ăsta te sfidează, nu te ia în seamă așa că dă-i o lecție.
Toader se încruntă și păși spre Nichifor cu pumni strânși spunând:
– Măi prostule, te fac praf… și apoi începu să-l înjure.
Nichifor simți cum îl cuprinde un val de furie. Era mai puternic decât Toader știa că îl putea doborî pe acesta din câțiva pumni. Înaintă un pas spre Toader. Celălalt bărbat care era cu Toader îl trase de o parte pe bărbatul înalt și puternic, ce vorbise primul sfătuindu-l pe Toader să-i dea o lecție lui Nichifor. Apoi spuse:
-Să nu ne băgăm între ei dacă am băut puțin, nu trebuie să ne bem și mințile, pentru ce trebuie să ne amestecăm noi în treburile lor.
-Ai auzit mă prăpăditule, că prietenii mei nu se bagă, ca să nu cumva să spui vreodată că te-am bătut cu gașcă. Lecția ce am să ți-o dau acum ai să o ți-i minte toată viața.
Toader înaintă încă un pas spre Nichifor, fața sa reflecta ură și furie. Nichifor își încordă mușchii brațelor și pieptul așteptând ca Toader să înceapă acea bătaie. Era ferm convins că îl va zdrobi în bătaie pe Toader. Dar în acel moment se gândi la Sanda, și la ce va gândi și spune ea când va auzi, că el l-a stâlcit în bătaie pe fratele ei, și imaginea ei din mintea sa îi schimbă pe loc atitudinea și se calmă brusc și spuse:
-Mai bine vezi-ți de treabă ta și lasă-mă în pace, nu te băga între mine și sora-ta.
-Ce ai zis mă, stai că te învăț eu minte…răbufni Toader.
Nichifor însă îi spuse:
-Stai liniștit este mai bine să ne oprim aici, violența nu aduce nimic bun vezi-ți de drumul tău, iar eu am să-mi urmez drumul meu.
Spunând aceste cuvinte Nichifor îi întorse spatele lui Toader și plecă. Însă Toader porni după el înjurându-l din nou. Nichifor se întoarse și spuse:
-Nu poți să-ți vezi de drumul tău pentru ce mă provoci?
Toader se opri, și scuipă în direcția lui Nichifor, apoi spuse:
-Fraiere, mare prost mai ești, în halul ăsta de lașitate nu credeam că ești, taică-tu cel puțin este un bărbat adevărat pe când tu un papă lapte.
Bărbatul înalt și puternic, cu fața buhăită, începu să râdă zgomotos, și să laude vitejia lui Toader. Celălalt bărbat ce spusese că nu era bine ca ei să se amestece zise:
-Toader lasă băiatul în pace, de altfel, face bine băiatul că nu se ia la bătaie. Și apoi noi am băut pe când el este treaz de aceea judecă mai bine.
-Taci din gură pentru că vorbești numai prostii…îi spuse Toader.
-Bine eu tac, dar dacă tu ai să-i mai faci multe neplăceri băiatului nu știu cum ai să o scoți la capăt cu tatăl său, pentru că toți știm de ce este capabil când cineva se atinge de un membru al familiei lui, de aceea te sfătuiesc Toader las-o pe soră-ta să-și rezolve singură problemele pentru că este majoră.
-Gură spartă tot timpul vorbești mult și fără rost…spuse Toader însă se potoli.
Nichifor privi fețele acelor oameni buhăite, de alcool și se simți degustat, apoi le întoarse spatele și porni spre casă. ,,Da, este mai bine așa, cum aș fi putut să o văd pe Sanda după ce l-aș fi bătut pe fratele ei. Și apoi violența niciodată nu aduce nimic bun, din contră complică foarte mult lucrurile, de aceea este mult mai bine așa, chiar dacă trec drept laș în ochii lor. Mai rău va fi dacă tata va afla de tot acest incident, ar putea face prăpăd. Oare cum îl voi putea face să înțeleagă acest comportament al meu. Dacă află îl va căuta pe Toader și îl va zdrobi în bătaie. Dar să sperăm că totul se va termina aici și nu vom ajunge la alte probleme.” Acestea erau gândurile ce îl frământau pe Nichifor în drumul său spre casă.
Trecu încă o lună de zile. Timp în care Nichifor nu se mai întâlni cu Sanda și nici măcar nu o sună la telefon, de câteva ori se apropiase seara de poarta casei ei pentru a o căuta însă mereu ezita, pentru a evita un posibil nou conflict cu Toader. Dorea pe cât era posibil să evite violența, și mai ales să-l țină departe pe tatăl său de acea problemă a sa.
Într-o duminică, când se plimba prin centrul orașului gândindu-se că toată acea resemnare a sa în fața acelei situații nu era bună și că ar fi trebuit să o caute pe Sanda. Rămase uimit de faptul că pe celălalt trotuar o văzu pe Sanda îmbrăcată elegant stând în așteptare. Dori să-i facă o surpriză plăcută și porni spre ea. Însă în timp ce aștepta mașinile să se oprească la semafor pentru a putea trece îl văzu pe acel tânăr manierat, apropiindu-se de ea cu un buchet de flori și o văzu pe Sanda zâmbind, și radiind de bucurie, iar ochii ei străluceau într-un mod deosebit în prezența acelui tânăr. Nichifor înțelese totul și făcu cale întoarsă, pornind în direcție opusă pentru a nu se mai întâlni cu cei doi.
Era ferm convins că totul se năruise. Visul său frumos pe care și-l făurise alături de Sanda dintr-o dată era spulberat și numai rămânea decât molozul acelui vis în inima sa, ce trebuia aruncat afară. Știa că nu îi va fi ușor, ba din contră foarte greu, să treacă și peste această amară dezamăgire. Dar știa un lucru că oricât era de dureros nu trebuia să arate nimănui că inima lui fusese rănită, și că el suferea, dimpotrivă trebuia să fie tare și să le arate tuturor că nu îi pasă. Iar sentimentele acelea atât de minunate ce încă îi mai stăpâneau inima trebuia să le înăbușe chiar dacă totul avea să fie extrem de dureros. Până la urmă cui îi păsa de el și de eșecul său în iubire. Năzuise prea mult și acum își suferea consecințele. Dar totul avusese un farmec atât de deosebit și începuse în acea noapte când Sanda îl invitase la ea acasă.
Nichifor credea cu toată puterea tinereții sale că niciodată nu o va putea uita pe Sanda și că undeva în adâncul inimii sale va păstra amintirea acelei iubiri neîmplinite. Iar Sandei nu îi dorea decât tot binele din lume și mai mult decât orice să fie fericită. În final Nichifor ajunsese la concluzia că ea alesese pe cineva din lumea din care ea începuse să facă parte. Despărțindu-se astfel de tot acel mediu sufocant ce pe el îl înfășura, atât de puternic zdrobindu-i aproape orice aspirație spre tot ce era frumos și nobil.
Ceea ce Nichifor nu știa era faptul că în perioada când el se întâlnise cu Sanda în acea noapte, ea rupsese cu prietenul ei și rămăsese doar la o relație colegială și chiar dacă între ei numai era nimic uneori plecau de la liceu împreună. Sanda sperase că îl va modela pe Nichifor și cu timpul vor fi împreună pentru că vedea în el un tânăr cu aspirații nobile. Dar partea dramatică fu că Sanda se reconciliase cu vechiul ei prieten în acea lună în care Nichifor nu o mai vizitase și nu o mai sunase. După ce se reconciliase cu vechiul ei prieten Sanda dorise să-l caute pe Nichifor și să aibă o ultimă explicație cu el. Însă mai înainte ca ea să-i fi putut spune ceva Nichifor o văzu și înțelese că pierduse.
În continuare Nichifor era dispus să lupte până la capăt ca să nu devină parte din lumea celor morți spiritual. Se simțea ca un alpinist ce stătea în fața unui munte înalt, ce părea primejdios pentru a fi escaladat. Dar era decis să urce, să lupte, să spere, că într-o zi el îi va putea ajuta pe alții să vadă că dincolo de întunericul în care ei se zbăteau, exista un drum luminos pe care numai cei cu adevărat viteji, aveau curajul să pornească. Viața îi stătea înainte pentru a o explora și cuceri, așa că deși era îndurerat în urma acelei decepții cu Sanda. Nichifor se hotărî în sinea lui, că trebuie să caute drumul luminos pe care i-l arăta conștiința sa și să-l străbată pas cu pas pentru că doar pășind spre lumină își putea afla fericirea. Și chiar dacă străbătând acel drum în final nu avea să guste decât licăriri de fericire din cauza faptului că lumea din jurul său era rea și știa că va căuta pe orice cale să-i zdrobească toate aspirațiile sale spre mai bine. El era convins că trebuia să facă doar ceea ce îi dicta conștiința, pentru că știa că numai astfel va putea să urce pe cele mai înalte culmi ale vieții.


