Mediul în care se născuse și trăise până la douăzeci și doi de ani Nichifor Preda fusese dur. Locuia într-un cartier periferic dintr-un oraș din România, cu tatăl său, mama sa și ceilalți doi frați ai săi mai mici, care încă mai mergeau la școală. Nichifor lucra cu tatăl lui într-o echipă de zidari. Ceea ce el nu înțelegea pe deplin era toată acea lume în care crescuse. Mereu își punea întrebarea:
„De ce mulți dintre oamenii în mijlocul cărora îmi trăiesc viața sunt atât de năpăstuiți de soartă?”
Îi vedea consumând mari cantități de alcool și apoi înjurând sau dezlănțuindu-se cu violență unii asupra altora. Cu scenele de violență verbală și fizică se obișnuise, pentru că tatăl lui era un om violent. Apoi, de mic copil, văzuse în jurul său multă violență și auzise tot acel limbaj vulgar pe care băieții și fetele din cartierul său îl foloseau.
Dar în sufletul lui se cuibărise ideea că viața putea fi și altfel, că nu totul pe lume se rezuma doar la alcool și violență. Era convins că trebuia să existe ceva mai măreț, mai înălțător. Îi auzea pe colegii săi de muncă înjurându-i pe politicieni. Înțelegea că cei din clasa politică erau niște șmecheri plini de tupeu, ce ajunseseră la putere prin mijloace meschine, furau și dădeau legi prin care tot ei să fie protejați de pușcărie. Politicienii nu erau interesați de viața amărâtă a oamenilor de rând, era clar pentru Nichifor, și de aceea era hotărât să nu îl intereseze nimic din viața politică. Era convins că ei, ca oameni de jos, nu puteau schimba nimic în România prin votul lor, ci doar dădeau, atunci când votau, dreptul altor politicieni să jefuiască și mai mult țara, ca cei dinaintea lor, iar pe ei, votanții, să-i nenorocească și mai tare. Așa că își întoarse fața cu dezgust de la politica românească. Știa că viața lor va fi mereu grea și plină de incultură, indiferent ce clasă politică ar conduce România. Năzuința unora că, odată și odată, la conducerea țării vor ajunge niște oameni de treabă, datorită unui efort al maselor, și că totul în România se va schimba în bine, era pentru el o utopie.
Nichifor era foarte preocupat de faptul că oamenii din jurul său se înrăiau tot mai mult din cauza vieții de mizerie pe care o duceau, și mai ales alcoolul era factorul principal ce cauza prăbușirea celor din lumea lor. Vedea cum unii dintre colegii săi consumau alcool peste măsură, doar ca să uite de tot greul vieții. Uneori ieșea seara și se plimba prin cartier, în noapte, până târziu, meditând la cât de nedreaptă era viața lor și la faptul că el nu dorea să ajungă ca toți ceilalți. Tatăl lui, pe jumătate beat, atunci când îl vedea la orele serii ieșind din casă, îi spunea uneori:
– Nichifor, acum ești mare, și eu nu mă mai pot ocupa de tine ca atunci când erai mic. Știu că te duci la câte o fată, numai ai grijă de tine și nu pierde prea mult timp cu fetele, pentru că mâine avem de muncă și tu trebuie să muncești și să aduci bani acasă.
– Lasă-mă în pace și vezi-ți de ale tale, îi răspundea Nichifor.
Cum ar fi putut să-i spună tatălui său că de fapt el nu mergea la nicio fată, ci pur și simplu se plimba pe străzi meditând la viață și fiind profund nemulțumit de tot ceea ce vedea în jurul său? Cine l-ar fi putut înțelege? Toți l-ar fi considerat nebun dacă i-ar fi descoperit adevăratele lui preocupări. Însă el era sigur că există și ceva mai înălțător în viață. Văzuse și oameni pătrunși de umanism, ce aveau o bună educație, și își dădea seama că acei oameni aveau un comportament civilizat și trăiau atât de diferit de cei din lumea lui.
Într-o noapte de vară, pe la orele douăzeci și trei, pe când se întorcea acasă, după ce își făcuse una dintre plimbările lui nocturne, mergea pe o stradă cufundată în noapte, pătruns fiind de propriile frământări, încât nu era deloc atent la tot ce era în jurul său. La un moment dat, când trecea prin dreptul unei case, se auzi strigat:
– Nichifor, ce faci? Întoarse capul și o văzu la poarta acelei case modeste de oameni simpli pe Sanda, pe care o cunoștea din copilărie. Fuseseră la aceeași școală generală din cartier. Sanda era cu trei ani mai mare ca el. De mică, fusese foarte fragilă și sensibilă. O privi și avu aceeași convingere pe care o mai avusese și altădată în privința ei, și anume faptul că Sanda poseda o frumusețe interioară ce, atunci când ea vorbea, emana din interiorul ei spre exterior.
– Mă întorc spre casă… spuse Nichifor.
– Cum o mai duci? Ce mai faci? Îți mai aduci aminte când eram copii și ne jucam împreună? Ce frumoasă a fost perioada copilăriei noastre și câtă inocență aveam cu toții pe atunci, nu-i așa, Nichifor?
Nichifor rămase ca paralizat în fața ei, pentru că, în toată acea lume a violenței și răutății, întâlni o ființă care îi vorbea de inocența copilăriei. Deci, de cu totul altceva decât vorbeau toți ceilalți, și, mai presus de orice altceva, se interesa de el.
– Da, totul în copilărie era altfel… spuse Nichifor cu un glas plin de uimire, încercând să-și ascundă frământarea sa sufletească.
– Nu vrei să intri puțin? îi spuse Sanda.
Nichifor intră împreună cu Sanda, ca hipnotizat de gingășia ei feminină. Rămase surprins să constate că în sufrageria acelei case modeste exista o bibliotecă mare. Știa că Sanda lucra ca profesoară de muzică. Drumurile lor din adolescență se despărțiseră: el pornise pe drumul aspru al muncii pe șantier, unde învățase alături de tatăl lui să zidească, să tencuiască, să facă tot ceea ce făcea un zidar – poate singurul lucru bun pe care îl învățase de la tatăl său. Pe când Sanda mersese mai departe la școală și ajunsese profesoară de muzică.
După ce se așeză pe un scaun, ea îi spuse:
– Doresc să-ți citesc ceva.
Apoi scoase dintr-un caiet niște foi și începu să-i citească o poezie. Nichifor era prea impresionat de tot ce vedea încât nu putea să fie atent deloc la ceea ce Sanda îi citea. Dincolo de silueta ei firavă, de chipul ei blând și delicat, era fermecat de tonalitatea glasului ei, în care era atât de multă gingășie feminină ce îi atingea într-un mod plăcut fibrele sensibile ale ființei lui. Când Sanda termină de recitat acea poezie, îi mărturisi că ea era autoarea acelor versuri și că mai scrisese și alte poezii. Era dispusă să i le recite, dacă, bineînțeles, și el avea plăcerea să o asculte. De asemenea, îi mărturisi că publicase unele poezii în reviste literare din mediul virtual și că se simțea nespus de bucuroasă pentru că primise aprecieri de la unii critici literari.
Pe când Nichifor se pregătea să-i spună că ar mai dori să o asculte recitându-i din poeziile ei și cu alte ocazii, se auzi gălăgie în curte. Apoi, ușa casei se deschise și intrară mama și fratele ei, pe care el îi cunoștea. Îl impresionă chipul mamei ei, atât de marcat de toate vicisitudinile vieții pe care le îndurase. Mama Sandei rămăsese văduvă când cei doi copii ai ei erau mici și luptase din răsputeri cu toate greutățile vieții. Pe fratele ei, care se numea Toader, îl cunoștea destul de bine, pentru că lucraseră un timp în aceeași echipă de zidari. Știa că, deși era un bun meseriaș, era un om problematic și consuma mult alcool. Datorită acestui fapt, la cei treizeci și cinci de ani ai săi, era necăsătorit.
Puțin stânjenit sub privirile iscoditoare ale lui Toader, Nichifor își luă rămas bun de la Sanda și mama ei și plecă. Însă Toader se luă după el și, odată ajunși în stradă, îi spuse:
– Ce faci pe aici, băiete? Îi dai târcoale surorii mele? Ai grijă, că nu este de nasul tău.
– Eram în trecere și am intrat puțin, atâta tot, răspunse Nichifor.
După ce spuse acele cuvinte, Nichifor îi întoarse spatele lui Toader și porni în noapte. Mai auzi doar vocea lui Toader în spatele lui:
– Depărtează-te de soră-mea.
Nichifor însă nu îi mai acordă nicio atenție și porni spre casă. Era atât de fermecat de toată acea gingășie feminină a Sandei, care îi atinsese inima. În sfârșit, în tot acel mediu sufocant, descoperise ceva frumos și se întreba dacă va ști să fie la înălțimea acelei ocazii pe care viața o așeza în fața lui. Dorea din toată inima să se apropie de Sanda, să o cunoască mai bine și, de ce nu, își spunea el, undeva în viitor, ar putea să se căsătorească cu ea. Dar tot el apoi se rușina de toate acele gânduri și își spunea că mergea prea departe și că îndrăznea prea mult să viseze. Era prea mult pentru el, un biet zidar, iar ea, o fată cultă, sensibilă.
De la acea noapte trecură șase luni, timp în care se mai întâlni cu Sanda de câteva ori și discutară mai mult împreună. Ea îi mai recită în natură din poeziile ei. Nichifor începea să creadă tot mai mult că visul său ar fi posibil să se împlinească. Pe Sanda el o vedea ca salvarea lui din tot acel mediu dur și, mai mult decât orice altceva, gingășia ei îi cucerise inima. Însă era timid de felul lui și nu îndrăznea să-i mărturisească deschis sentimentele lui față de ea. Mai avea și un alt motiv pentru care nu îndrăznea să-i vorbească mai deschis: un prieten de-al său, cu care lucra, îi spusese că Sanda are ca prieten un profesor ce lucrează la același liceu cu ea. Iar într-o zi, pe stradă, o văzuse și el însoțită de un tânăr elegant, ce părea foarte manierat.
Într-o seară, când se întorcea acasă de la muncă, singur, pentru că tatăl lui rămăsese la o cârciumă cu mai mulți colegi de muncă, în timp ce mergea pe o străduță din apropierea casei sale, se întâlni cu Toader, care era însoțit de alți doi bărbați pe care îi cunoștea din cartier. Cu toții erau amețiți de băutură. Toader se opri în dreptul lui Nichifor și îi spuse:
– Ascultă, Nichifor, îl cunosc pe taică-tu și știu că surcica nu sare departe de trunchi. De aceea eu cred că și tu, cu timpul, vei avea același caracter ca taică-tu. Așa că ascultă-mă bine și ia aminte: îți interzic să te mai apropii de sora mea. Ne-am înțeles? Parcă am mai discutat noi problema asta. Deci, m-ai înțeles? Îți este clar ce îți spun?
– Cred că sora ta este liberă să-și aleagă prietenii după cum îi place, nu crezi lucrul acesta? răspunse Nichifor.
Unul dintre cei doi care îl însoțeau pe Toader, un bărbat înalt, puternic, cu fața buhăită de alcool, spuse:
– Toader, băiatul ăsta te sfidează, nu te ia în seamă, așa că dă-i o lecție.
Toader se încruntă și păși spre Nichifor cu pumnii strânși, spunând:
– Măi prostule, te fac praf… și apoi începu să-l înjure.
Nichifor simți cum îl cuprinde un val de furie. Era mai puternic decât Toader și știa că îl putea doborî pe acesta din câțiva pumni. Înaintă un pas spre Toader. Celălalt bărbat, care era cu Toader, îl trase deoparte pe bărbatul înalt și puternic, ce vorbise primul, sfătuindu-l pe Toader să-i dea o lecție lui Nichifor. Apoi spuse:
– Să nu ne băgăm între ei. Dacă am băut puțin, nu trebuie să ne bem și mințile. Pentru ce trebuie să ne amestecăm noi în treburile lor?
– Ai auzit, mă prăpăditule, că prietenii mei nu se bagă, ca să nu cumva să spui vreodată că te-am bătut cu gașcă. Lecția ce am să ți-o dau acum ai să o ții minte toată viața, continuă Toader.
Toader înaintă încă un pas spre Nichifor. Fața lui reflecta ură și furie. Nichifor își încordă mușchii brațelor și pieptul, așteptând ca Toader să înceapă bătaia. Era ferm convins că îl va zdrobi în bătaie pe Toader. Dar, în acel moment, se gândi la Sanda și la ce va gândi și spune ea când va auzi că el l-a stâlcit în bătaie pe fratele ei. Imaginea ei din mintea sa îi schimbă pe loc atitudinea, iar el se calmă brusc și spuse:
– Mai bine vezi-ți de treaba ta și lasă-mă în pace. Nu te băga între mine și sora- ta.
– Ce ai zis, mă? Stai că te învăț eu minte… răbufni Toader.
Nichifor însă îi răspunse:
– Stai liniștit, este mai bine să ne oprim aici. Violența nu aduce nimic bun. Vezi-ți de drumul tău, iar eu am să-mi urmez drumul meu.
Spunând aceste cuvinte, Nichifor îi întoarse spatele lui Toader și plecă. Însă Toader porni după el, înjurându-l din nou. Nichifor se întoarse și spuse:
– Nu poți să-ți vezi de drumul tău? Pentru ce mă provoci?
Toader se opri și scuipă în direcția lui Nichifor, apoi spuse:
– Fraiere, mare prost mai ești! În halul ăsta de lașitate nu credeam că ești. Taică-tu cel puțin este un bărbat adevărat, pe când tu ești un papă-lapte.
Bărbatul înalt și puternic, cu fața buhăită, începu să râdă zgomotos și să laude vitejia lui Toader. Celălalt bărbat, care spusese că nu era bine ca ei să se amestece, zise:
– Toader, lasă băiatul în pace. De altfel, face bine că nu se ia la bătaie. Și apoi, noi am băut, pe când el este treaz, de aceea judecă mai bine.
– Taci din gură, pentru că vorbești numai prostii… îi spuse Toader.
– Bine, eu tac, dar dacă tu ai să-i mai faci multe neplăceri băiatului, nu știu cum ai să o scoți la capăt cu tatăl său. Cu toții știm de ce este capabil când cineva se atinge de un membru al familiei lui. De aceea te sfătuiesc, Toader, las-o pe sora ta să-și rezolve singură problemele, pentru că este majoră.
– Gură spartă, tot timpul vorbești mult și fără rost… spuse Toader, însă se potoli.
Nichifor privi fețele acelor oameni buhăite de alcool și se simți dezgustat. Apoi le întoarse spatele și porni spre casă.
„Da, este mai bine așa. Cum aș fi putut să o văd pe Sanda după ce l-aș fi bătut pe fratele ei? Și apoi, violența niciodată nu aduce nimic bun, din contră, complică foarte mult lucrurile. De aceea este mult mai bine așa, chiar dacă trec drept laș în ochii lor. Mai rău va fi dacă tata va afla de tot acest incident. Ar putea face prăpăd. Oare cum îl voi putea face să înțeleagă acest comportament al meu? Dacă află, îl va căuta pe Toader și îl va zdrobi în bătaie. Dar să sperăm că totul se va termina aici și nu vom ajunge la alte probleme.”
Acestea erau gândurile ce îl frământau pe Nichifor în drumul său spre casă.
Trecu încă o lună de zile, timp în care Nichifor nu se mai întâlni cu Sanda și nici măcar nu o sună la telefon. De câteva ori, se apropiase seara de poarta casei ei pentru a o căuta, însă mereu ezita, pentru a evita un posibil nou conflict cu Toader. Dorea, pe cât era posibil, să evite violența și, mai ales, să-l țină departe pe tatăl său de acea problemă.
Într-o duminică, când se plimba prin centrul orașului, gândindu-se că toată acea resemnare a sa în fața situației nu era bună și că ar fi trebuit să o caute pe Sanda, rămase uimit de faptul că, pe celălalt trotuar, o văzu pe Sanda îmbrăcată elegant, stând în așteptare. Dori să-i facă o surpriză plăcută și porni spre ea. Însă, în timp ce aștepta mașinile să se oprească la semafor pentru a putea trece, îl văzu pe acel tânăr manierat apropiindu-se de ea cu un buchet de flori. O văzu pe Sanda zâmbind, radiind de bucurie, iar ochii ei străluceau într-un mod deosebit în prezența acelui tânăr. Nichifor înțelese totul și făcu cale întoarsă, pornind în direcția opusă pentru a nu se mai întâlni cu cei doi.
Era ferm convins că totul se năruise. Visul său frumos, pe care și-l făurise alături de Sanda, dintr-o dată era spulberat și nu mai rămânea decât molozul acelui vis în inima sa, care trebuia aruncat afară. Știa că nu îi va fi ușor, ba din contră, foarte greu, să treacă și peste această amară dezamăgire. Dar știa un lucru: că, oricât era de dureros, nu trebuia să arate nimănui că inima lui fusese rănită și că el suferea. Dimpotrivă, trebuia să fie tare și să le arate tuturor că nu îi pasă. Iar sentimentele acelea, atât de minunate, ce încă îi mai stăpâneau inima, trebuia să le înăbușe, chiar dacă totul avea să fie extrem de dureros. Până la urmă, cui îi păsa de el și de eșecul său în iubire? Năzuise prea mult și acum își suferea consecințele. Dar totul avusese un farmec atât de deosebit și începuse în acea noapte, când Sanda îl invitase la ea acasă.
Nichifor credea, cu toată puterea tinereții sale, că niciodată nu o va putea uita pe Sanda și că, undeva, în adâncul inimii sale, va păstra amintirea acelei iubiri neîmplinite. Iar Sandei nu îi dorea decât tot binele din lume și, mai mult decât orice, să fie fericită. În final, Nichifor ajunsese la concluzia că ea alesese pe cineva din lumea din care începuse să facă parte. Despărțindu-se astfel de tot acel mediu sufocant ce pe el îl înfășura atât de puternic, zdrobindu-i aproape orice aspirație spre tot ce era frumos și nobil.
Ceea ce Nichifor nu știa era faptul că, în perioada când el se întâlnise cu Sanda în acea noapte, ea rupsese cu prietenul ei și rămăsese doar la o relație colegială. Chiar dacă între ei nu mai era nimic, uneori plecau de la liceu împreună. Sanda sperase că îl va modela pe Nichifor și, cu timpul, vor fi împreună, pentru că vedea în el un tânăr cu aspirații nobile. Dar partea dramatică fu că Sanda se reconciliase cu vechiul ei prieten în acea lună în care Nichifor nu o mai vizitase și nu o mai sunase. După ce se reconciliase cu vechiul ei prieten, Sanda dorise să-l caute pe Nichifor și să aibă o ultimă explicație cu el. Însă, mai înainte ca ea să-i fi putut spune ceva, Nichifor o văzu și înțelese că pierduse.
În continuare, Nichifor era dispus să lupte până la capăt, ca să nu devină parte din lumea celor „morți spiritual”. Se simțea ca un alpinist ce stătea în fața unui munte înalt, care părea primejdios pentru a fi escaladat. Dar era decis să urce, să lupte, să spere că, într-o zi, el îi va putea ajuta pe alții să vadă că, dincolo de întunericul în care ei se zbăteau, exista un drum luminos pe care numai cei cu adevărat viteji aveau curajul să pornească.
Viața îi stătea înainte pentru a o explora și cuceri, așa că, deși era îndurerat în urma acelei decepții cu Sanda, Nichifor se hotărî în sinea lui că trebuie să caute drumul luminos pe care i-l arăta conștiința sa și să-l străbată pas cu pas. Știa că doar pășind spre lumină își putea afla fericirea. Și chiar dacă, străbătând acel drum, în final nu avea să guste decât licăriri de fericire, din cauza faptului că lumea din jurul său era rea și știa că va căuta, pe orice cale, să-i zdrobească toate aspirațiile spre mai bine, el era convins că trebuia să facă doar ceea ce îi dicta conștiința. Știa că numai astfel va putea să urce pe cele mai înalte culmi ale vieții.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: SENTIMENTE ÎNĂBUȘITE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 octombrie 2018