Sub soarele dogoritor al verii, mă plimbam împreună cu sora mea într-o zi de duminică pe faleza arhiplină a orașului Tulcea. Aveam pe atunci zece ani, iar sora mea doar opt ani. Mama avea acasă musafiri, iar pe noi ne trimisese la cinema. Priveam terasele restaurantelor de pe faleză aglomerate, cu oameni ce stăteau la mese cu halbele de bere în față. Iar când întorceam capul în partea stângă, puteam admira acel splendid tablou natural pe care îl oferea dincolo de mulțimea aflată în continuă mișcare, Dunărea. Cu vapoarele ce navigau, cu pescărușii ce zburau croncănind prin apropierea falezei, iar în zare privind mă atrăgea ca un magnet acel punct îndepărtat la orizont, unde aveai impresia că cerul și apele Dunării se contopeau devenind una.
Deodată cineva mă strigă, eram în dreptul rotiseriei și un om ce stătea la masă cu o halbă de bere în față îmi făcu semn cu mâna să mă apropii. Iar în momentul când m-am apropiat de masa lui am văzut că era un om blond, voinic, cu niște ochi albaștrii, ce mă priveau foarte cerecetător. Acel om părea foarte preocupat de ceva anume, pentru că își desprindea privirea de la mine și privea într-un anumit punct în mulțime, urmărind pe cineva. Apoi privindu-mă cu un aer foarte serios bătu ușor cu mâna în masă arătându-mi două monede de aluminiu de câte cinci lei ce erau pe masă lângă halba lui de bere și îmi spuse:
,,Dacă faci ce eu îți spun acești bani sunt ai tăi. Uite despre ce este vorba, te duci la acea doamnă ce stă rezemată acolo de gărduțul falezei însoțită de încă un bărbat și o femeie și îi spui așa: ,,Doamnă un om ce bea acolo la masă m-a trimis să vă spun că nu aveți nici o șansă.” Ei ce zici poți să faci ce ți-am spus eu?”, îmi spuse el. Am constatat că în timp ce îmi vorbea era destul de supărat. ,,Da cred că da…” i-am spus eu. ,,Atunci după ce îi spui ce ți-am încredințat de întorci la mine și îți primești banii.” După ce îmi spuse acele ultime cuvinte el se ridică de la masă, și înaintă câțiva pași împreună cu mine. Apoi se opri sus pe terasă în capul scărilor. Iar eu am coborât scările îndreptându-mă prin mulțime spre acea doamnă ce el mi-o arătase.
Ajuns în dreptul celor trei persoane ce erau cu spatele la mine am salutat, iar ele sau întors spre mine și atunci am constatat că și acea doamnă avea ochii albaștrii, și părul mare, blond, de asemenea și pe fața ei am distins un fel de preocupare, iar după ce i-am redat acele cuvinte cu care fusesem împuternicit, am observat că fruntea ei s-a încruntat ca și cum ar fi dorit să izbucnească asupra mea, însă se abținu și îmi spuse doar atât: ,,Da bine…” Eu intimidat datorită emoțiilor ce mă stăpâneau în acele momente, i-am întors spatele și am început să-mi fac loc prin mulțime și să înaintez spre locul de la terasă unde vedeam silueta înaltă a acelui om ce stătea în picioare și mă urmărea insistent cu privirea încercând să capteze absolut tot ceea ce se petrecu între mine și acea doamnă.
În tot acel timp sora mea rămăsese în picioare în apropierea acelui bărbat neștiind ce să creadă din tot ceea ce se întâmpla. Ajuns din nou în fața acelui bărbat el mă întrebă: ,,Ai spus întocmai cuvintele mele?” ,,Da i-am…” i-am spus eu. El îmi dădu banii și apoi fără am mai spune ceva se îndreptă spre masa lui. Iar eu porni cu sora mea continuându-ne plimbarea, având cele două monede de cinci lei la mine, pe care le țineam în palma mea ce era transpirată din cauza emoțiilor și a încordării la care fusesem supus. În timp ce îmi continuam plimbarea un sentiment de vinovăție mă stăpânea, de asemenea îmi era rușine de faptul că luasem parte la ceva ce nu cunoșteam și nici nu înțelegeam pe deplin. Eram convins că nu era bine ceea ce eu făcusem, și ar fi fost mult mai bine să nu mă fi amestecat în acea treabă încurcată. Îmi aduc aminte că nici măcar atunci când am cheltuit acei bani nu am avut nici o plăcere, ci doar o urmă de regret datorită faptului că făcusem ceva rău. Nu am simțit acea bucurie pe care o aveam atunci când mama îmi dădea bani și mergeam la cofetărie, nici pe departe. Am fost bucuros când acei bani sau terminat pentru că măcar așa nu mai dețineam ceva de pe urma acelui episod rușinos.
Zilele trecute un om m-a rugat cu insistență să-i fac o scrisoare fostei lui soții de care era divorțat, ca apoi să o public în facebook în văzul tuturor adresându-i acelei femei anumite sfaturi și mustrări. Și atunci această întâmplare din anii copilăriei mi-a venit din nou cu putere în minte, și l-am revăzut cu ochii minții pe acel băiat ce înainta cu acei zece lei în mână pe faleză rușinat de ceea ce făcuse. Și am înțeles că nu puteam să scriu acea scrisoare pe care acel om mi-o cerea. Ba mai mult de atât un prieten mi-a spus: ,,Dacă vei scrie acea scrisoare, te vei coborî jos de tot și tot ce ai scris până acum va fi eclipsat.”
Eu nu am mai fost demult pe faleza orașului Tulcea în plină vară, și mi-ar face plăcere ca cândva în viitor să pot admira din nou Dunărea cu toate frumusețile ei. De fapt când voi păși pe acea faleză, îmi voi revedea filmul întregii mele vieți până în momentul când am părăsit orașul meu natal. Și mai mult ca sigur că acolo pe faleză mă voi reîntâlni cu acel băiat de zece ani cu cele două monezi în mână, pentru că el mă așteaptă acolo, iar eu sunt tare nerăbdător să îl revăd, și îi voi spune să arunce cei zece lei în apele Dunării pentru că doar așa nu va mai suferi. De asemenea îi voi spune că uneori în viață facem anumite lucruri de care apoi ne este rușine. Nu trebuie să ne prăbușim, ci să ne ridicăm și să pornim mai departe pe drumul vieții, iar atunci când ne întâlnim din nou cu ocazii ca cele ce în trecut ne-au cauzat căderi să dovedim că ne-am însușit lecții prețioase din căderile noastre. Și să nu mai coborâm așa de jos ca în trecut ci să urcăm pe înălțimi făcând binele ce stă în puterea noastră să îl facem.

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: PĂȘIND ÎN LUMEA CELOR MARI/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 18 iulie 2018