Într-o după-amiază de vară, pe când făceam gardă permanentă, s-a anunțat că vom avea inspecție la corpul de gardă. Așa că a trebuit să ne curățăm uniformele, armamentul, să facem curățenie în corpul de gardă, pentru a lăsa o bună impresie. Îmi aduc aminte că eram stresat. Gradații ne dădeau ordine, iar noi, soldații, le executam întocmai.
Sosi și momentul în care apăru mult trâmbițata inspecție. Un maior în vârstă, cu o față marcată de rutina militară, inspectă corpul de gardă și armamentul nostru. Apoi ne alinie și începu să ne întrebe din regulamentul de gardă.

După aceea, se așeză în locul unde noi încărcam și descărcam armele înainte de a intra sau a ieși din gardă. Am observat că urmărea cu mare atenție îndemânarea noastră cu armele. Deși eram soldat veteran, aveam o stare de agitație, iar în momentul în care mi-a venit rândul să descarc arma, privirea mi-a căzut asupra caporalului Nistor, care stătea lângă maior. Fața lui Nistor exprima liniște și un zâmbet încurajator pe care mi-l adresa, pentru că mă simpatiza. Admirându-i calmul în tot acel iureș al inspecției, am rămas uimit.

Ba mai mult, într-un moment când maiorul era ocupat, mi-a spus zâmbind, într-un fel menit să mă încurajeze:

– De ce ești atât de tensionat? Nu ai pentru ce!

Pe chipul său domnea o liniște care reflecta faptul că era mai inteligent și mai dezghețat decât majoritatea soldaților. El era genul de tânăr care, privindu-l, îți dădeai seama că avea mai multă școală și educație decât ceilalți. Deși slăbuț și nu prea înalt, avea mult curaj să înfrunte situațiile stresante.

Oare în momentele în care suntem prinși în situații tensionate cauzate de problemele vieții, ce facem? Ne prăbușim sub povara lor sau ne apropiem de Dumnezeu pentru a găsi liniștea sufletească și puterea de a străbate valurile furioase ale vieții?

Caporalul Nistor era secretar la cancelaria unității și făcea, totodată, programul santinelelor. Avea un simț foarte dezvoltat în ceea ce considera bine sau rău. Pe unii soldați mai porniți împotriva lui sau a cadrelor militare îi punea, de obicei, în schimbul unu. Acela era cel mai greu schimb, pentru că trebuia să intri în gardă la miezul nopții. Pe mine mă punea mai rar în acel schimb, pentru că nu îi făceam probleme.

Soldații care obiectau împotriva lui spuneau că raportează comandantului unității tot ce discutam noi, soldații, despre cadrele militare sau tot ce făceam în afara regulamentului. Cu timpul, am înțeles că, deși făcea acel lucru – pentru care unii dintre soldați aveau scârbă față de el – nu era omul care să facă rău din plăcere. Menținea un echilibru între noi și comandantul unității, care era un om dur și rău. Nistor, pe cât îi era posibil, evita să raporteze unele lucruri. De ce căzuse atât de jos? Cel mai probabil, pentru a avea o viață mai ușoară pe timpul stagiului militar.

Comandantul nostru de companie avea gradul de căpitan și se numea Ursu. Era înalt, cu o prezență impunătoare. La prima vedere, îmbrăcat în uniformă militară, părea imaginea cadrului militar ideal. Dar dacă îl analizai mai atent, descopereai o altă fațetă. Dincolo de părul negru, creț, și fața sa bărbătească ochi săi negri, reflectau o întunecime abisală. Privirea feroce pe care o arunca soldaților exprima cruzime, iar comportamentul său era dur. Mai mult, l-am văzut pedepsindu-i pe unii soldați care încălcau regulamentul militar prin bătaie cu pumnii și picioarele.

Odată, câțiva soldați au mers să ajute pe cel care împărțea mâncarea la sala de mese, aducând cu un cărucior mare oalele cu mâncare de la bucătăria unei unități vecine. Noi, fiind o subunitate, primeam mâncarea de la o unitate de parașutiști aflată în aceeași curte cu unitatea noastră. După ce au adus mâncarea, soldații care ajutaseră s-au așezat să mănânce fără să mai aștepte întreaga companie. În timp ce mâncau liniștiți, în sala de mese intră nervos Ursu.

Primise plângeri de la cei din gardă, care mâncau mai târziu, că porțiile rămase erau prea mici. A venit să-l certe pe soldatul ce împărțea mâncarea, spunând că nu drămuiește bine porțiile. Dar, dând de soldații care mâncau deja, le ordonă, cu glas poruncitor, să iasă târâș afară. Afară, în zăpadă, îi ținu într-un fel de instrucție samavolnică. La un moment dat, se apropie de câțiva și începu să-i lovească cu picioarele în coaste, bocancii militari căzând greu pe trupurile lor. După câteva minute bune, îi lăsă în pace.

Impresiona expresia feței lui Ursu atunci când se repezea cu violență asupra soldaților. Era o față ce exprima duritate extremă, iar ochii negri, întunecați, reflectau cruzime și răutate.

Într-o altă ocazie, un soldat electrician la centrală întârziase la apel. Fiindcă adormise, Ursu trimisese alți soldați după el. Când acesta ajunse în fața lui, Ursu îl întâmpină cu o ploaie de pumni. Soldatul, isteț, se prefăcu că leșină, iar Ursu se opri, ordonând ca acesta să fie dus la infirmerie. Se purta necruțător cu soldații, deși mai târziu aveam să aflu că făcea favoruri doar unora.

Într-o noapte, eu am stat ca santinelă la postul șase, iar la postul cinci era soldatul Ștefan, un băiat de treabă. Acesta îmi povestea, de câte ori avea ocazia, cât de bine îi mergea pe când era civil. Mi-a spus că avea un prieten comun cu Ursu, iar acel prieten insistase pe lângă căpitan să nu fie dur cu el. De aceea, Ștefan îmi tot zicea că nu îi este frică de Ursu. Mai mult, îmi povestea că, în afara unității, Ursu avea un comportament normal și era chiar băiat de gașcă, care trăgea chefuri strașnice cu prietenii.

În acea noapte, după ce am terminat orele de gardă, am rămas ca santinelă în fața corpului de gardă, iar Ștefan, ca planton. Ceilalți soldați, inclusiv sergentul de serviciu și caporalul de schimb, se culcaseră. Era în jur de ora trei dimineața, iar eu mă plimbam obosit cu arma în spate prin fața corpului de gardă, privind mereu aleea betonată străjuită de plopi înalți. În lumina lunii, plopii păreau ca niște soldați stând în poziția de drepți, așteptând ordinele. Pe aceea aleea venea de obicei ofițerul de serviciu în control.

După un timp, m-am așezat pe banca din fața corpului de gardă. Ochii mi se închideau de oboseală și, doar pentru câteva minute, am ațipit. Am tresărit speriat când am auzit pași în apropierea mea. Ridicând capul, l-am văzut pe ofițerul de serviciu la doar câțiva metri distanță.

Ofițerul a trecut pe lângă mine fără să-mi spună nimic și a intrat în corpul de gardă, unde a constatat că toți dormeau. Normal ar fi fost să-l somez din timp, în momentul când îl zăream de la distanță, astfel încât să-i pot anunța și trezi pe ceilalți. Acea noapte a fost singura dată când, fiind în gardă, am fost prins făcând greșeli.
A doua zi, ofițerul de serviciu i-a raportat totul lui Ursu. Toți soldații se așteptau ca eu și Ștefan să fim aspru pedepsiți. Dar eu știam ce îmi mărturisise Ștefan și nu mă temeam. Ursu nu ne-a reproșat nimic în acea zi.

După două zile, m-am întâlnit cu Ursu în curtea unității. M-a privit și mi-a zis:

– Bă gloabă, să te tunzi zero…

În acele momente am observat că nu mai avea acea duritate care îl caracteriza, ba chiar părea mai uman. Mi-am dat seama că Ștefan avea dreptate și am hotărât să nu execut ordinul. După câteva zile, Ursu m-a privit la apel și a văzut că nu eram tuns zero, dar nu a zis nimic. Știam că nu mă putea pedepsi doar pe mine fără să-l pedepsească și pe Ștefan. Poate că am avut curaj să procedez așa pentru că mai aveam puțin timp până să termin armata.

Circula printre soldați o poveste sumbră despre Ursu, care explica de ce devenise acel căpitan atât de dur. Povestea menționa un obicei al cadrelor din unitate de a rămâne, după program, în cancelarie, unde consumau alcool. Se spunea că, într-o astfel de ocazie, soția lui Ursu, o femeie înaltă, brunetă și atrăgătoare, ieșise să se plimbe prin curtea unității. Acolo, se culcase cu un soldat. Ursu aflase totul mai târziu, pentru că soldatul se lăudase cu isprava lui. Acea întâmplare l-a transformat pe Ursu într-o bestie, pentru că vedea în fiecare soldat pe cel ce îi stricase fericirea.

Într-o ocazie, Nistor, când auzea soldații plângându-se de duritatea căpitanului, ne-a spus:

– Căpitanul mi-a zis: „Soldatul român se trage din porc. Asta este cea mai bună definiție a lui. Și de aceea trebuie tratat ca atare. Cu timpul, ai să înțelegi și tu asta și îmi vei da dreptate.”

După ce am auzit aceste cuvinte, am înțeles drama căpitanului Ursu, care vedea în noi toți doar acel soldat ce avusese o aventură cu soția sa. De aceea se năpustea cu ură și duritate asupra soldaților.

Nici măcar în ziua liberării nu a venit să-și ia rămas bun de la noi, așa cum procedaseră celelalte cadre militare. Mă înfioram gândindu-mă la câtă ură putea exista în sufletul său. Cel mai probabil, îi aștepta pe soldații care urmau să ne înlocuiască pentru a-și manifesta cu voluptate acea sălbatică ură.

Dar cine știe? Poate că într-o zi, și oameni precum căpitanul Ursu vor păși pe calea lui Dumnezeu și își vor dobândi liniștea sufletească, încetând să mai facă rău altora. Întoarcerea de la întuneric spre lumina lui Hristos nu este ușoară, ba chiar implică depășirea unor obstacole pe care demonii le scot în calea celui ce vrea să se întoarcă. Dar, prin har, totul este posibil – chiar și transformarea celui mai diform caracter.

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Oniscu: PORTRETE DIN ARMATĂ (2)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 5 aprilie 2025