Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » Povestire » Eugen Oniscu: PORTRETUL UNUI SOLDAT

Eugen Oniscu: PORTRETUL UNUI SOLDAT

Au trecut treizeci de ani de când am fost soldat. Mi-a rămas întipărită în memorie acea perioadă din viața mea de care îmi amintesc cu oroare. Am început perioada de instrucție în București într-o unitate din șoseaua Olteniței. Cel mai mult se putea observa duritatea sistemului atunci când începea cu proaspeții veniți, ce din civilii de ieri trebuia să formeze soldați. Nu știu cum era în alte unități, dar la unitatea unde eu am făcut perioada și depus jurământul militar se făcea armată după carte așa cum se spune în popor. Cadrele militare aveau o duritate înnăscută probabil că o purtau în sânge, iar în cadrul unității cu noi soldații aveau prilejul de a se desfășura așa cum voiau. În viața civilă nu se puteau manifesta cu toată cruzimea dându-și la o parte masca lor de oameni civilizați. Nu afirm că toate cadrele militare erau așa, însă ceea ce dezvolta partea rea din om era însăși sistemul în esența lui care era corupt și dur peste limitele la care ar fi trebuit să se oprească. Ideea de puritate morală sau noblețe de caracter era străină acelui sistem care avea menirea să formeze soldați.

Dar nu despre sistemul în sine vreau să vorbesc deoarece astăzi lucrurile sau schimbat, mă refer la faptul că serviciul militar nu mai este obligatoriu. Vreau să scriu despre o viață ce s-a frânt în cadrul sistemului. Am fost foarte tulburat atunci și chiar și acum când scriu retrăiesc acele sentimente în legătură cu frângerea acelei vieți atât de energică plină de tinerețe și frumusețe. Dar să încep să aștern acea întâmplare reală în ordinea ei cronologică. După o perioadă la regiment în București unde am făcut instrucție într-un mod dur la artilerie, obuziere, am fost mutat la o unitate din afara Bucureștiului pe lângă Clinceni-Bragadiru. Dar trecând peste toate detaliile aș dori să descriu momentul cum l-am cunoscut pe soldatul Emanuel Enaru. Era iarnă, frig, câmpul care înconjura unitatea de jur împrejur era alb, îmi făcea o deosebită plăcere să privesc la orizont câmpul acoperit de zăpadă. Eram istovit, stresat, nu găsesc cuvântul potrivit pentru a exprima starea mea interioară. Un caporal de prin București făcea instrucție cu mine. După amiază la plecarea cadrelor mă întâlnise pe sectoare și mă alerga, striga la mine, gesticula, la un moment dat îmi puse mâna în gât strigând: ,,Bă gloabă mare, îți arăt eu ție armată, te învăț eu pe tine ce înseamnă armata.” Asta îmi mai trebuia nu era destul cu ce aveam pe cap. Trânti apoi câteva înjurături, era un tânăr slab cu o față urâtă având o privire crudă. Însă în momentul cel mai critic se auzi o voce: ,,Corbea dacă soldatul ăsta îți dă una, te-a terminat”, după care începu să râdă. Caporalul se înfurie și mai tare dar totuși mă lăsă în pace. Am întors capul și pentru prima oară l-am văzut pe soldatul Emanuel Enaru, era santinelă la postul numărul unu la poarta unității. Era de înălțime mijlocie însă ceea ce impresiona la el era fața și în special ochii albaștrii, o nuanță de albastru deschis, de o culoare ce uneori o surprinzi pe cer, fruntea înaltă, fața frumos construită reflecta un spirit de altruism, ca un tablou al oamenilor de treabă. Bineînțeles că toată această descriere nu se bazează doar pe prima impresie ci îl descriu așa cum l-am cunoscut și analizat mai târziu. Nu doresc să se înțeleagă că serviciul militar nu își lăsa-se urme negative asupra acestui tânăr, dar ceea ce impresiona la el era partea luminoasă a ființei lui. Viața sa printre noi era asemenea razelor de soare într-o dimineață de iarnă încălzind puțin și înviorând atmosfera. Cât de minunate sunt viețile unor oameni cu care te-ai întâlnit în viață și te-au influențat în bine, odată cu scurgerea vremii îți rămân despre ei niște amintiri plăcute.

Au trecut zile, săptămâni, luni, am început oarecum să mă adaptez și integrez, într-o oarecare normalitate în cadrul vieții de soldat, deși niciodată trebuie să recunosc nu m-am putut integra pe deplin. Dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu am putut trece totul cu bine. Îmi aduc aminte de o seară de iarnă când eram în dormitor și s-a adus vestea de la corpul de gardă (pe atunci nu făceam gardă mai târziu am făcut cam șase luni de gardă permanentă) că soldatul Emanuel Enaru a fost împușcat în cap, și că este în comă la spitalul militar din București. Am rămas consternați cu toții. Iată cum se întâmplase incidentul. După toată procedura care trebuia efectuată înainte de a intra în gardă, mă refer la primirea armelor, a munițiilor, un soldat pe nume Andrei în corpul de gardă a luat arma și a început să se joace, să creeze un fel de simulacru cu scene din filme îndreptând arma spre soldatul Enaru, punând vergeaua armei pe țeavă scoțând și băgând gloanțe pe țeavă, până când din greșeală a apăsat pe trăgaci și Emanuel s-a prăbușit într-o baltă de sânge. A mai trăit în jur de o săptămână apoi a murit. Ceea ce a fost și mai tragic este faptul că o lună înainte de moartea sa, cineva din familie a fost la unitate și l-a rugat pe comandant să-l lase într-o permisie, însă comandantul unității a refuzat spunând poate mai târziu. Apoi și mai tragic a fost faptul că în momentul morții sale mai avea doar o lună până la liberare și nu fusese niciodată acasă. Acel incident mi-a produs multă durere, ceva în mine se frânsese, pentru că Emanuel era mort. Nu puteam să-mi imaginez schimbul gărzii pe care îl vedeam uneori prin unitate când eram la instrucție sau la diferite munci fără acel tânăr frumos cu acei ochi albaștri din care reflectau sentimente umane autentice.

Acest incident s-a întâmplat în mare parte și datorită faptului că caporalul de schimb, sau sergentul de serviciu erau soldați gradați din același leat cu soldații care făceau gardă și când nu mai erau alte cadre prin preajmă, practic nu mai aveau nici o autoritate asupra soldaților. În alte unități am văzut că erau sergenți angajați și asta făcea diferența în corpul de gardă. Sosi și ziua liberării pentru leatul lui Andrei, dar el a rămas închis în arestul corpului de gardă la o unitate alăturată. Îl vedeam uneori când îl duceau la proces sau prin curtea unității mereu acompaniat de un soldat înarmat. O schimbare se produsese în el nu mai era acel tânăr voios, pus pe glume, ci devenise foarte serios. Îmi dădea impresia că se maturizase brusc, începea să înțeleagă ceea ce făcuse și anume că dintr-o joacă irațională distrusese doua vieți cea a lui Emanuel și a sa.

Timpul trecea, făceam gardă permanentă și priveam acel peisaj ce îl vedeam împrejurul unității. Era câmp, iar la distanță de câțiva kilometri se vedeau sate. Erau câmpuri de grâu, de porumb, apoi cerul albastru, plopii înalți din incinta unității totul îmi strecura în suflet un sentiment al frumuseții vieții de la țară. Se apropia liberarea, am observat în rândul soldaților în acele clipe o nerăbdare, iar în unii o predispoziție spre visare, spre ceea ce vom face în viața civilă, și cu câtă naivitate mai visam și eu pe atunci, rămâneam ore în șir în postul unde eram santinelă cu privirea ațintită în zare făurindu-mi vise de cum va fi viața mea în libertate. Dar să revin la cele două vieți distruse, cu siguranță că și ei au avut vise și dintr-o dată au fost năruite. Mă gândesc la Emanuel, oare ce a fost la el acasă în satul lui când vestea morții lui a ajuns acolo? Avea și el o mamă cel iubea, de asemenea o logodnică cel aștepta, alături de care își făurise atâtea vise. Oare nu s-ar fi putut evita distrugerea acelor două vieți? Cred că Andrei de nenumărate ori a reconstruit acea scenă sinistră spunându-și: ,, Totul putea fi evitat dacă eu … ” Am observat că viața conține întâmplări de un dramatism ce întrece tot ce ni se prezintă prin intermediul ficțiunii în literatură și film.

Oare astăzi când mor mulți tineri și oameni nevinovați în războaie ce nu au nici o justificare, cine ne va conduce prin prisma civilizației și a diplomației pe un drum al păcii?

Facebooktwitterby feather