Timpul trecu cu repeziciune, se scurseră cele trei luni după care Emil se întoarse în oraș. Nicolae invită mai multă lume, o pereche de tineri căsătoriți ce erau vecini cu el, pe Sandu îl rugă stăruitor să le invite pe Cecilia și Rodica ce spre surprinderea lui Sandu acceptară să vină la întâlnirea cu Emil. Fu înștiințat și Silviu, care în ciuda faptului că Nicolae insistase să vină cu Mihaela, hotărî să vină singur. De fapt Silviu, dorea ca la acea întâlnire să-și bată puțin joc de oaspetele lui Nicolae, trăgându-l de limbă pe Sandu aflase câte ceva despre Emil. De altfel Silviu, avea un obicei destul de prost și anume, îi plăcea ca atunci când stătea de vorbă cu unii oameni să-i umilească prin cunoștințele sale despre știință, literatură, politică, în mod special îi plăcea atunci când reușea să-i îngenuncheze pe interlocutorii săi scoțându-le în evidență incultura. Deși el nu era un om cu o cultură vastă, ba mai mult de atât avea destule lacune în cunoștințele sale, însă avea o părere exagerată despre el însuși.
În ziua hotărâtă pentru acea întâlnire, porni spre locuința lui Nicolae cu un aer de biruitor hotărât să-l umilească pe Emil. Era sigur că îi va umili pe toți, determinându-i să se vadă așa cum erau în realitate niște oameni foarte mărginiți. Totuși era hotărât să se ascundă după paravanul politeții, era convins că așa îi putea umili și mai tare, și mai ales dorea din răsputeri să-l mai poată lovi și pedepsi cu vorba pe Nicolae ce îi devenise extrem de nesuferit. Sună la ușa apartamentului lui Nicolae cu un aer triumfător, era ca unul din acei luptători care serbează victoria unei lupte înainte de a lupta, și procedând așa ei își subapreciază adversarul și se întâmplă ca intrând în ring să piardă acea luptă. La ușă îl întâmpină Sandu, și Silviu rămase uimit, în primul rând de faptul că în casa lui Nicolae se vedea că cineva făcuse curățenie, apoi rămase și mai uimit când văzu că acolo erau Rodica și Cecilia, le salută cu respect, apoi salută acea pereche de tineri pe care îi cunoștea din vedere. Emil încă nu sosise. Silviu se așeză lângă Cecilia și după ce îl examină puțin pe Nicolae care era proaspăt bărbierit și îmbrăcat cu o cămașă albastră curată, începu să converseze cu Rodica pe care o cunoștea de mulți ani.
Peste câteva minute se auzi soneria, Nicolae îl rugă pe Sandu să se ducă să deschidă iar acesta se duse cu pași mari bărbătești, făcând să trosnească parchetul pe care călca. Sandu deschise ușa și preț de câteva clipe îl privi pe Emil, ce era un tânăr înalt, slab, iar fața acestuia îi amintea de chipurile evangheliștilor laici pe care îi întâlnise în pușcărie. În acele vremuri privea cu drag acele chipuri datorită faptului că reflectau bunătate creștină și erau în contrast cu chipurile aspre, unele chiar marcate de perversitate morală a unor deținuți. Se salutară, apoi Sandu îl invită pe Emil să intre. Ajuns în sufragerie, Emil salută cu respect pe toată lumea și după ce se așeză spuse: „Frumoasă surpriză mi-a făcut Nicolae astăzi invitându-vă pe toți, pentru mine este o reală bucurie să putem petrece acest timp împreună. Îmi place ca după întâlnirile ce le am cu oamenii să știu că am sădit speranță în inimile lor, pentru că ce este mai de preț pentru o inimă omenească în aceste timpuri grele pe care cu toții le străbatem, decât să aibă speranță într-un viitor mai bun oferit de Dumnezeu.”
„Este foarte frumos ce spui, eu pe când eram studentă aveam o prietenă ce citea Biblia și pot să spun că după discuțiile cu ea, și mai ales după ce îmi citea unele versete, plecam oarecum înviorată, uneori chiar aveam sentimentul că pluteam deasupra problemelor mele. De aceea cred că este un lucru minunat să dedici timp pentru a predica oamenilor Evanghelia”, spuse Cecilia în timp ce o flacără a credinței începuse să se aprindă pe chipul ei. Nicolae zâmbind bucuros spuse: „Încep să cred că discuția din seara aceasta va fi interesantă, și vreau să vă spun că nu trebuie să-l menajați pe Emil, întrebați-l tot ce vreți pentru că are cunoștințe teologice și vă poate răspunde la multe întrebări, ba mai mult de atât este un băiat de treabă așa cum rar întâlnești în zilele noastre, mie îmi place compania lui, la mine în casă oricând sunt bine veniți astfel de oameni.” Surâzând Emil spuse: „După descrierea ce mi-a făcut-o se cunoaște că suntem prieteni.”
Cei doi tineri pe care Nicolae îi invitase, se numeau Adrian și Lavinia, erau căsătoriți de doi ani, și locuiau cu părinții lui Adrian într-un mic apartament. Din cauza sărăciei Adrian fu nevoit să-și întrerupă facultatea de informatică, și după ce făcuse împreună cu Lavinia un curs basic de limbă germană iar concomitent cu acesta unul de îngrijit bătrâni, obținuseră un contract de muncă pentru un an de zile în Germania. După ce Eusebiu termină, Adrian spuse: „Ceea ce Cecilia a spus este foarte adevărat și noi în ultimul timp am trecut prin câteva experiențe dureroase, din cauza lipsurilor materiale, dar în momentul când ne-am apropiat de Dumnezeu nu pot să spun că aceste probleme au dispărut, dar ceva în atitudinea noastră s-a schimbat, am început să avem speranță într-un viitor mai bun și apoi au apărut și soluțiile, în scurt timp vom pleca în Germania pentru a îngriji bătrâni. Urmând ca apoi să mă întorc în România pentru a-mi continua facultatea pe care am fost nevoit să o întrerup.”
Silviu se mișca neliniștit pe scaun, nu era deloc mulțumit de modul cum decurgea discuția, și se hotărî să atace: „Cum este posibil ca doi tineri cu studii ca voi să ajungă la îngrijit bătrâni, eu nu cred că asta este o soluție prea demnă, se poate și aici în România face altceva chiar dacă vremurile nu sunt bune, cel puțin din câte observ eu pentru tinerii care termină o facultate sunt șanse de a realiza ceva. Dar să mergi la străini și să fii un fel de sclav al lor, și să le mai îngrijești și moșnegii mie mi se pare cam nedemn, acum vă rog nu vă supărați pe mine eu nu doresc să jicnesc pe nimeni. Ce facultate ai întrerupt tu Adrian?” Puțin jenat Adrian îi răspunse: „Facultatea de informatică ce cred eu că dacă reușesc să o termin îmi va oferi un viitor bun, de aceea doresc să lucrez un timp la ceea mai de jos muncă, doar pentru a strânge bani și am putea continua studiile.” „La noi în țară există încă mentalitatea asta cu munca de jos, însă în occident nu este așa, acolo poți fii un bun instalator sau poți fi un bun medic, societatea te respectă pentru ceea ce faci”, spuse puțin indignată Cecilia.
„Atunci când Iisus s-a întrupat și a trăit în lumea noastră, a muncit cu brațele învățându-ne că nu este nici o rușine să muncești. Ba mai mult de atât noi nu cunoaștem încă în mod deplin strălucirea și slava ce El le-a avut în ceruri înainte de întruparea Sa. Eu înțeleg de pe paginile Evangheliilor că El care este Dumnezeu în mod deplin, și Om în mod deplin, nu i-a fost rușine să muncească cu brațele”, spuse Emil cu atitudinea unui om nepărtinitor. Silviu se supără pe Emil din cauza faptului că acesta îi dăduse o replică pe care nu o mai putea răsturna prin nici o argumentație. Și hotărî să de-a bătălia cu Emil scoțându-l de pe terenul teologiei, și îndreptându-l spre literatură, unde se credea superior. Începu să-l întrebe pe Emil de anumiți scriitori români, apoi trecu mai departe la clasicii literaturii universale. De la bun început, spre surprinderea lui rămase uimit de faptul că Emil avea mari cunoștințe în domeniul literaturii, ba mai mult îi dădea și informații suplimentare la întrebările lui. O voce interioară îi spunea lui Silviu că ar trebui să înceteze pentru că se face de râs, însă orgoliul său nu îl lăsa și îl făcea să îl asedieze pe Emil tot mai mult. Apoi când înțelesese că devenise ridicol în ochii celorlalți, încercă să facă o altă manevră, schimbă discuția în așa fel, precum să se înțeleagă că de fapt el era bucuros că întâlnise un om cult și putea să discute puțin eliberându-se de tot cotidianul, însă era prea târziu, căzuse ridicol. Iar într-un moment de tăcere în care Silviu părea total învins, Nicolae cu ironie în glas îi spuse: „Haide mă, mai întreabă câte ceva din domeniul literaturii, doar băiatul este aici ca să îți răspundă.”
Însă Silviu nu prea mai avea chef de întrebări și totuși făcu o nouă imprudență și întrebă: „Emil tu ești o excepție, sau printre protestanți mai sunt ca tine, pentru că protestanții pe care eu i-am cunoscut nu aveau o cultură prea strălucită?” „Este acum o nouă generație de protestanți, eu pe când am fost studentă la București am cunoscut mai mulți și am fost și pe la întâlnirile lor de tineret, acum nu mai este ca în trecut, tinerii lor merg la școli, facultăți, își deschid mintea față de cultură. Dar după cum am observat, există un conflict între generații, chiar și în bisericile lor”, spuse Cecilia cu o notă de triumf în glas. „Interesant, se vede că încep să îmbătrânesc și anumite lucruri încep să-mi scape, facem parte dintr-o generație eclipsată de tineri din cât se vede nu-i așa Rodica?” Întrebă Silviu, întorcându-se spre Rodica și dorind să pozeze în rolul unui om modest. „Așa cum noi la rândul nostru ne-am uimit părinții tot așa tinerii de astăzi ne depășesc pe noi. Însă unde eu nu pot admite că ei fac un progres, este atunci când îi văd pe unii tineri consumând alcool și droguri, sau ascultând acel rock infernal, așa ceva în opinia mea nu înseamnă progres”, spuse Rodica.
„Bine, dar orice generație și-a avut părțile ei bune și rele. Și la fel se întâmplă și astăzi, trist este faptul că mulți dintre noi tinerii, sunt atrași de un astfel de stil de viață distructiv, se confundă foarte mult recreerea prin intermediul unei cărți bune, sau a unui film bun, sau o ieșire cu prietenii, dar nu depășind anumite limite ale bunului simț”, spuse Cecilia. „Da, este adevărat și eu am fost tânăr și știu ce simte un tânăr, și noi ne distram, dar totul pe atunci era mai bine așezat, ca un râu ce curgea liniștit în matca lui, astăzi am impresia că apele învolburate ale vieții ies din matca lor, totul este altfel”, spuse Sandu.

Va urma…

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: REÎNTORS ÎN LIBERTATE (8)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 iunie 2017