Într-o frumoasă zi de primăvară, pe porțile unui penitenciar dintr-un oraș situat în nordul României ieșea un bărbat de patruzeci și șapte de ani, înalt, viguros, ce se numea Dragnea Sandu. El se elibera din pușcărie după ce ispășise o condamnare de șapte ani, de fapt la început fu condamnat pentru zece ani, dar datorită faptului că avusese un comportament exemplar, și mai mult de atât, participase la diferite munci, obținuse o reducere a pedepsei. În momentul când auzi în urma sa închizându-se porțile închisorii, întoarse capul și privi acea clădire sinistră a penitenciarului, și oftă, și un nor îngrijorător îi umbri pentru puțin timp fața. Însă soarele ce strălucea pe cerul de primăvară, și toată frumusețea primăverii îi dădură putere să alunge acele gânduri negre.
Știa că la trei sute de metri era o stație de autobuz, așa că porni cu pas hotărât în acea direcție. Privea tot ce era în jurul său cu o deosebită atenție și bucurie, pentru că în acele momente era un om liber. Îl atrăgea tot acel miraj al vieții ce îl vedea la fiecare pas, auzea cu plăcere vuietul mașinilor, cerceta cu interes fețele oamenilor ce îi întâlnea în cale. „Mulți dintre trecători sunt triști, apăsați ca de ceva straniu, ai impresia că toată viața lor e ca și cum ei ar participa la o înmormântare și nu la sărbătoarea vieții. Oare de ce nu se bucură oamenii că sunt liberi? De ce nu pot ei fi fericiți? Măcar pentru această zi de primăvară ce ne aduce atâta bucurie!” Așa gândea Sandu în timp ce înainta pe drum spre stația de autobuz. Ajuns în stație nu așteptă decât câteva minute alături de alți oameni până la sosirea autobuzului. În momentul când îi întinse banii șoferului pentru a cumpăra un bilet acesta surâse și îi spuse: „Stai puțin domnule, dar dumneata îmi dai prea mult, ia-ți restul înapoi.” „Mă scuzați eu…,” spuse Sandu și se opri rușinat nemaiputând să continue. Însă șoferul îl scoase din încurcătură făcând un gest amical și dându-i biletul.
Se așeză pe un scaun lângă geam, puțin rușinat că nu mai știa valoarea banilor. Tot drumul privea cu nesaț prin geam, îl interesa absolut tot ceea ce vedea, avea impresia că asista la spectacolul interminabil al vieții. Mai ales îl impresionau toate spațiile verzi și parcurile ce le putea vedea, toate frumos colorate în verde viu, copacii înfloriți, și cântecul păsărelelor ce răzbătea până la el prin geamul deschis al autobuzului, și devenea tot mai clar când autobuzul se oprea la câte un semafor. Fața lui începea să se lumineze tot mai mult pe măsură ce admira viața oamenilor liberi și natura ce părea că-i adresează un bun venit din nou la o viață de om liber, ca unuia ce făcuse o călătorie departe, pe un tărâm întunecat de umbrele morții. Fața lui în acele momente era luminată de un surâs, și toate acele trăsături aspre ale feței lui marcate de cute se luminau de bucurie, ochii săi negrii străluceau de fericirea reîntâlnirii cu libertatea. Era un om liber, tot mai mult își repeta în mintea sa, și putea să trăiască de acum în libertate.
Coborî din autobuz la autogara orașului ce era înțesată de lume, erau acolo mai multe microbuze și autobuze ce porneau în diferite direcții. De asemenea observă că se construiseră în incinta autogării mai multe patiserii și un bar, iar întreaga fațadă a autogării fusese reconstruită. De acolo, luă un alt autobuz ce avea să-l ducă în orașul său ce era la patruzeci de kilometri distanță. Și din nou pe tot parcursul drumului putu să admire oamenii și frumusețea primăverii, mai ales că drumul șerpuia printre sate și peste tot prin curți, oamenii își făceau muncile de primăvară atât de necesare agricultorilor și crescătorilor de animale. Urmărea cu interes caii și vacile ce le vedea prin curți sau pe diferite pășuni, pentru că el era de meserie asistent veterinar și așa își câștigase în trecut existența și tot așa spera pe viitor să se întrețină. Apoi drumul șerpuia printre câmpuri de grâu doar înverzite, ce erau atât de frumoase în lumina acelui magnific soare de primăvară. Iar la orizont acea linie unde avea impresia că cerul și pământul se unesc, i se părea că oferă o priveliște fascinantă și de aceea rareori își mai lua ochii din acel punct din zare.
Ajuns în orașul său, parcurse pe jos drumul de la autogară spre casă și rămase uimit că nu întâlnise nici un cunoscut, ci doar chipuri necunoscute. Revăzu cu drag cartierul său, aleile atât de cunoscute, blocul unde își avea apartamentul. Bătu la ușa unei vecine, după cum primise indicații de la sora lui ce-i spuse cu câteva zile înainte de eliberarea lui când venise să-l viziteze că îi va lăsa cheia apartamentului său la acea vecină. Ușa la care el sunase se deschise, și în prag apăru o femeie bătrână îmbrobodită cu un batic negru, îmbrăcată într-un halat gros de culoare mov, ea spuse: „Sandule, cât de mult te-ai schimbat și ai slăbit, bietul de tine cum te-au nenorocit, dar își vor lua osânda, nu avea tu nici o grijă.” Sandu îi răspunse pe un ton serios: „Lasă, asta acum tanti Elisaveta dă-mi te rog cheile.” „Da sigur, dar cum ți-a fost sărmane om acolo, ai îndurat mult, aud că nu e ușor de stat pe la pușcării,” îi răspunse Elisaveta cu un accent de milă în glasul ei. „Destul de greu la început, dar mai pe urmă am început să mă călesc și să fac față, acum dacă vrei mata adu-mi cheile și mai pe urmă o să te vizitez eu și o să stăm de vorbă,” îi spuse Sandu. „Da mamă cum să nu…,” spuse oftând bătrâna, și se întoarse cu mers legănat în casă să caute cheile, reveni după câteva minute aducându-i cheile și spuse: „Să vii mamă să mă vezi că vreau să mai stăm de vorbă, bietul de tine cum ai mai slăbit se vede pesemne că te-au chinuit acolo. Și Irina s-a prăpădit acasă în lipsa ta. ”
Sandu se despărți de bătrână și deschise ușa locuinței sale. Deși știa că soția lui murise în timp ce el fusese închis, avea sentimentul că ea va ieși de undeva și îl va întâmpina cu fața ei zâmbitoare plină de bunăvoință atunci când se raporta la el, și cum îl întâmpinase ani de-a rândul când el venea obosit de la munca sa. Însă își alungă acel gând fiind convins că nu reprezenta decât o pagină a trecutului său, și nimic mai mult. Realitatea prezentă era cu totul alta, și îl provoca să facă față unei situații destul de delicate. Se plimbă prin locuința sa, intră în bucătărie, apoi în sufragerie, unde deschise ușa balconului, iar mireasma primăverii îl învioră făcându-l de moment să uite că soția lui nu mai era, și că niciodată nu-l va mai întâmpina în acel apartament. Privi mobila sufrageriei, de absolut orice piesă de acolo își aducea aminte când anume o cumpărase, și vitrina cea mare frumos ornamentată cu pahare și alte bibelouri de porțelan, de asemenea își aduse aminte de faptul că uneori Irina soția lui petrecea ore în șir doar să o așeze într-un mod diferit. Totul în apartamentul lui era curat, pentru că sora lui avusese grijă să mențină curățenia. Luă de pe o mobilă tabloul lor de când erau miri, și amintiri nostalgice începură să-l cuprindă, deși venise cu gândul că nu va da voie amintirilor despre Irina să-l mai chinuie. Ba credea că va fi doar o pagină a trecutului pe care o va închide în albumul amintirilor sale, însă își dădu seama că nu era deloc ușor să facă așa ceva. Și pentru câteva clipe când intrase în locuința sa crezuse că va reuși, însă acum era conștient că îi va fi foarte greu. Nu își putea desprinde privirea de pe chipurile lor din acel tablou ce radiau de tinerețe și bucurie. „Oh, bine este că nu cunoaștem de la început ce ne așteaptă în viitor pentru că atunci nu am mai avea puterea să luptăm și să mergem înainte. Cum s-a prăpădit sărmana Irina de cancer în lipsa mea, și ce greu a fost acel moment când mi-au adus vestea morții ei, eram cu acei deținuți în dormitorul acela respingător, și mai aveam ani de pușcărie în față. Am hotărât atunci să nu mă arăt slab ci să sufăr cu demnitate, fără să las să se vadă că sunt profund afectat de moartea ei. O, dar mi-a fost greu, însă am reușit atunci să ridic fruntea sus și să merg înainte, la fel trebuie să fac și acum. Pentru că vreau să trăiesc din nou ca un om liber, și cu ajutorul bunului Dumnezeu voi reuși. Este adevărat că acum, aici înconjurat de toate aceste lucruri pe care ea le-a atins, i-au aparținut îmi va fi mai greu. Mă leagă atâtea amintiri de Irina, de fapt o mare parte din viața mea s-a întrețesut cu a ei, și totuși trebuie să înving și să înăbuș în mine tot acest sentiment dureros al pierderii ei,” își spuse Sandu lăsând din mână fotografia lor.

Va urma…

by

Referinţă Bibliografică

EUGEN ONISCU: REÎNTORS ÎN LIBERTATE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 6 martie 2017