Eugen Serea
Străinul
În zori de zi Străinul m-a privit
Dorind să-Și regăsească-n mine
Chipul,
Din somn oglinda, scurt, mi-a tresărit
Iar în clepsidră mi-a-nghețat nisipul…
Avea ochi blânzi și plânși Străinul meu
Și o tristețe dincolo de lume,
Dar aducea, cumva, cu Dumnezeu,
Ca o icoană veche, fără nume…
Și jalea-n toată Firea era-n El,
Parcă-mi venea să-I spun să nu mai tacă!
Fără de veste, însă-un Porumbel
A stat din zbor pe mantia-i săracă…
Era frumoasă Pasărea de Sus,
Cu ochi de nard, penaj de alabastru,
Ca la Botezul Domnului Iisus…
Dar Proorocul unde e sihastru?
Un clipocit de ape mi-a urcat
Din glezne în genunchi, a rugăciune…
Eu L-am privit sfios și încurcat:
,,–E oare Focul slugă la tăciune?!”
Un sunet ceru-n țăndări mi-a zdrobit
Sau glas de înger fost-a către mine?
,,– E Fiul Meu și-n El M-am odihnit…
Ești Prooroc, deci fă ce se cuvine!”
M-am aplecat spre apă, tremurând,
În palmele căuș aveam Lumină,
Întreg eram Cuvânt fără de gând,
Ființa îmi era de pace plină…
Dar când să-I torn pe creștetul divin
Și sufletul și lacrimile mele,
S-a risipit, ca aburul de fin,
Sclipind într-o puzderie de stele…
De-atunci Îl văd în Pâine și în Vin:
Mi-e inima Altar doar pentru ele…
( vol. Ninsoare în august)


