Eugen Serea
Copilul
Cu zâmbetul pe buze și inima de soare,
Până mai ieri, copilul cu ochi curați și mari,
Vedea Lumina Vieții în orișicare floare;
Dar singur și-a dat seama că orice naște-moare…
Și sâmburii Științei, de-atunci , îi sunt amari!
E mult de-atunci, copile, de la întâia-ți moarte…
În zbor trecut-au anii, de șapte ori pe-atât,
Sub umăr stâng prea fraged Durerea să o poarte
S-a cuibărit un Șarpe în Vasul fără toarte
Și Lumea ți-a fost Golul cel rece și urât…
De câte ori tristețea de inimă te mușcă
C-un cântecel de Taină încerci să îți alini
Și zbaterea de Fiară a leului în cușcă
Și Pasărea ce-ncearcă să zboare ca din pușcă
Și-n Trandafiri coșmarul cununilor de spini…
Dar uneori, un Înger te mângâie pe frunte
Cu aripa lui albă și te trezești din somn
Ca primăvara, apa izvoarelor din munte;
Și-nsingurarea noastră, a Ne-Iubirii crunte,
O verși în Sfânt Potirul Cuvântului ca Domn…
( vol. Vecernie , București 2011)


