Eugen Serea
Cuvintele
Cuvintele îmi cad în zori ca roua
Pe florile auzului de duh
Sfințite lin de Raza din văzduh
În ochiul nou al băii cea de-a doua…
Cuvintele mă-mbrățișează blând,
Precum copacii ceața dimineții;
Ard mugurii, pulsând de Seva Vieții,
În flăcări verzi, cu dor de fruct în gând…
Cuvintele îmi cheamă la Lumină
Toți demonii secundelor ce curg…
Dă-mi miezul zilei, Sfinte Demiurg,
Și cojile îngroapă- mi-le-n tină!
Cuvintele îmi fulgeră pe cer
Ca pe Sinai poruncile-Ți în piatră!
Mi-e inima a Logosului vatră
Când după-amiezile de ploi mă cer…
Cuvintele-mi aduc în faptul serii
Pe Dumnezeu în susur cristalin;
Mă-mbăt de El ca de un dulce vin
Zdrobit în teascul crucilor tăcerii…
Cuvintele m-atrag într-al lor sorb
Cum miezul nopții-atrage rugăciune
În sufletele-Aprinsului Tăciune
Sau somn în cei robiți Marelui Orb…
Cuvintele, la cea de-a treia strajă,
De-nfricoșări mă limpezesc în vis
Și-mi amintesc frânturi de Paradis
Ascunse-adânc în vechea Lumii vrajă…
Cuvintele-mi înfig la răsărit
Pumnal de Heruvim în piept de noapte
Și-n pomul cunoștințelor necoapte
Un Șarpe negru, scurt mi-a tresărit…
Iisuse Doamne-n tunete sau șoapte
Cuvintele mi Te-au întrezărit…
Eugen Serea
Zâmbet pentru Prunc
Zâmbește Maica Domnului Fecioară
Din stele răstignindu-se în crini,
Din amintiri ce au uitat să moară,
Din bezna înțeleptelor lumini…
E pretutindeni, pururi Fericita,
Ca o mireasmă strălucind a Har
Și când Ne-Timpul naște-n noi ispita
Jertfindu-ne-ntre Templu și Altar…
Și când ne doare frunza în cădere
Proorocind căderea-a toate-n iad,
Și când înmormântăm Slova-n tăcere
Ca pe-un sihastru în sicriu de brad…
Și când ne închinăm la raza lunii
Cioplindu-ne un idol din Acum,
Și când ne-ngenunchează-n praf nebunii
Uitând că suntem toți doar vis și fum…
Și când ne pierdem gustul bun, de lacrimi
Și lumii nu-I mai dăm s-o-nveșnicim,
Și când ne-mbrățișează hâde patimi
Înveninând izvoare din Elim…
Chiar și când Dorul pare o povară
De lepădat la cel dintâi popas,
Zâmbește Maica Domnului Fecioară
Văzând că, totuși, Pruncul ne-a rămas…