Atunci când iubești cu adevărat ceva, te gândești permanent la acel ceva și-l păstrezi în camera de curat a sufletului tău. Acel ceva este o bijuterie la care ții ca la ochii din cap. Este neprețuit pentru tine. Toate acestea sunt bijuterii ale sufletului tău. Cum autoarea despre care ne-am propus să vorbim astăzi are mai multe asemenea prețiozități, s-a gândit să le adune într-un buchet, luând naștere astfel opul de față: „Buchet de nestemate”. Este vorba de poezie, de fulgurații poetice, iar sintagma „nestemate” cu care poeta le-a înmănunchiat aparține sufletului ei. Așa crede ea că sunt versurile sale: nestemate. Așa le simte, așa le percepe, așa le prețuiește. Și bine face. Ea scrie așa cum simte, indiferent de părerea unora, fie critici, fie simpli cititori. Mulți autori de poezie și-au pus întrebarea: „Pentru cine scriu? Pentru critică sau pentru public, pentru cititori?” Luminița Postolache scrie pentru sine. A declarat-o public. Ea își postează uneori creațiile, neșlefuite, pe facebook, acest mijloc modern de comunicare devenit foarte important în lumea de azi. Observăm că însuși președintele țării îl folosește pentru a comunica publicului anumite opinii sau decizii. Poeta noastră nu se sfiește să posteze pe facebook, deși unii ar spune că internetul nu înseamnă mare lucru în domeniul acesta. Că ar fi un spațiu unde toată lumea își varsă ofurile și inepțiile. Că nimeni nu mai poate separa adevărul de minciună, valoarea de nonvaloare ș.a.m.d. Să constatăm, totuși, că pe acest facebook se află cititorul nostru. Cineva spunea, în glumă, că dacă nu ai pagină de facebook, nu exiști, în această lume a informației. Ori, informația culturală își face loc tot mai mult în spațiul virtual. Ce ne-am fi făcut fără acest spațiu în vremea pandemiei?
Despre Luminița Postolache ne vorbește foarte frumos în acest volum, într-o prefață, scriitoarea Mariana Vârtosu, o veche cunoștință a vieții literare vrâncene: „o poetă care a decis să-și aștearnă trăirile pe hârtie, din dorința de a se elibera de surplusul energetic devenit povară, o poetă care nu scrie de pe reguli impuse, nici impersonal. Eul liric, eul narativ prezintă dramatismul propriu al trăirilor. Eu cred că important este tocmai acest fapt pe care-l remarcă Mariana Vârtosu: să fii original, să scrii așa cum îți dictează talentul, să nu cauți modele, asemănări cu alți poeți, sabloane sau tipare.
Luminița Postolache crește în valoare de la un volum la altul și cred că va urca multe trepte ale catedralei lirice, până acolo unde va putea fi identificată ușor de cititori după stilul ei, după metaforele ei, după versurile ei. Este atașată definitiv modului exaltat de a simți și de a-și exprima sentimentele și sunt sigur că lecturând multă poezie, fie clasică, fie modernă, va înainta cu pași siguri spre acel vis al oricărui autor de a deveni o voce distinctă în peisajul poetic.
Autoarea noastră nu este adeptul modelului poetului care se ascunde într-un birou, undeva în locuința sa, pentru a crea poezie. Biroul său este telefonul mobil, pe care scrie imediat ce are inspirație. Probabil, aceasta va fi imaginea scriitorului în viitor. Nu vom mai avea acele imagini prezente mai ales în viața clasicilor, unde se pozau la un birou impunător stârnind atâta admirație. Scriitorul viitorului va fi cu tehnica în față, fie telefon sau altă minunăție tehnică mereu inventată și reinventată. Luminița Postolache se pliază pe acest viitor, ea scrie oriunde o găsește inspirația. Nu-i trebuie creion, stilou sau calculator. Scrie pe telefonul pe care trebuie să recunoaștem îl purtăm după noi oriunde ne-am duce.
Luminița Postolache scrie poezie cu inima, iar atunci când își pune sufletul pe tavă, strălucește. Să ne oprim, pentru început, la o rugă pe care o redau în întregime: De mi-ai da Doamne putere/ Aș da peste tot cu miere/ Și aș presăra iubire/ Unde e nefericire/ Aș unge fiece rană/ Cu mir scurs de la icoană/ Și cu petală de crin/ Aș șterge ce e venin/ Aș îndepărta durerea/ Care e mai rea ca fierea/ Cu mireasma florilor/ Și cu roua zorilor/ Aș face tot să sclipească/ În credința românească/ Cu dragoste și speranță/ Că trăim numai o viață.
Se poate spune că această poezie reprezintă esența volumului. O realitate cruntă, presărată cu: nefericire, rană, venin, durere, pe care poeta își dorește din toată ființa ei să o vindece cu: miere, iubire, mir de la icoană, petale de crin, mireasmă de flori, roua zorilor. În final, ne dezvăluie cum va arăta lumea pe care și-o dorește: sclipitoare, plină de credință și dragoste. Nu uită însă să ne aducă acea magică trăire: speranța. Fără speranță n-am putea trăi, n-am exista ca ființe umane. Pentru că nu suntem pietre, ciment sau cazemate în care nicio inimă nu bate. Suntem creația divină cu suflet mare și cu speranță în dotarea spirituală. Autoarea încheie spunându-ne că „trăim numai o viață” Da, așa se zice, există această viață pământeană, asta pipăim, dar dacă tot am vorbit despre speranță, , atunci trebuie neaparat să vorbim și despre speranța vieții de apoi, așa cum ne-o spune cartea noastră de căpătâi: Biblia.
Dragostea se dovedește a fi tema predilectă a poetei. Nu există poem în care să nu apară acest sentiment nobil lăsat de cel care întruchipează El Însuși iubirea, dragostea supremă. Și n-ar fi rău să urmăm îndemnul poetei care ne spune să rămânem veșnic îndrăgostiți și să ne strigăm iubirea de la capetele lumii până la cerul albastru.
„Nimic nu este întâmplător” este un poem în care autoarea își varsă tot oful trăirii sale pe acest pământ. Prin viața ei s-au perindat oameni și oameni, cu sufletul lor plin de lecții de urmat, plin de farmec și dragoste. „Nimic nu este întâmplător” este un titlu frumos, poate fi chiar titlul următoarei sale cărți, cine știe! Important este să alegem iubirea care le rezolvă pe toate…
Volumul este brăzdat de o așteptare care apare peste tot. Așteaptă pe cineva, nu se știe pe cine. Nu ne dezvăluie asta și bine face. Trebuie să vină de undeva și „să fim noi doi, doar tu și eu”. Această așteptare se dovedește a fi „cu sufletul rănit” dorindu-și cu ardoare să trăiască „iubirea interzisă” stabilind cu cel ce va veni și locul întâlnirii: „pe o rază către absolut”.
Este o carte pe care o recomand celor îndrăgostiți și celor care își doresc să trăiască o iubire frumoasă.
Tema suferinței se dezlănțuie în unele poeme cu tot amarul ei: oare unde am greșit/ că prea mult am pătimit/ încercând să fiu mereu/ om iubit de Dumnezeu? În această ultimă strofă se întrevede și o nuanță de reproș: „Oare unde am greșit” Omul este supus greșelii, se prea poate să fi greșit cândva, important este să ne recunaoștem greșeala și să o îndreptăm dacă se poate.
Poeta Luminița Postolache scrie o poezie plină de sinceritate, izvorâtă din peisajul trăirilor sale. Ea pictează cu versul un tablou minunat și ne spune o poveste. Povestea vieții ei. Ea nu scrie pentru alții sau în numele altora, despre trăirile altora. Ea scrie în numele ei, pentru ea, pentru a-și spune sieși despre trăirile în care suferă. Se referă la ea în deplinătatea exprimării sale. Nu-și ascunde nicio clipă chipul. Îl arată tuturor. Nu scrie în spatele unei măști, așa cum o fac unii poeți. Se expune cu sufletul gol, neacoperit de prejudecăți.
Dacă ar fi să definim într-un cuvânt poezia Luminiței Postolache, acest cuvânt este: sinceritate. Sinceritate în buchet de nestemate.
Îi dorim să aibă multă inspirație și îi așteptăm cu nerăbdare următoarele sale volume de poezie.
Gheorghe MOCANU
by 
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..