Eugen Serea
Dor de Nichita
Mi-e cugetul, întreg, dar șui, o rană:
Cumplită e condiția umană…
-Copile, nu mor caii când vor câinii,
Cum nu ții jarul în căușul mâinii
-Da, știu: leoaică tânără, iubirea,
Ți-a dăruit, din viață, Nemurirea…
La doar o zi ( și totuși ani-lumină)
M-adăp și eu din Sfânta Rădăcină,
Cu-aceeași sete-n sufletul ce plânge,
Cu-același dor de Eminescu-n sânge,
Și patrie îmi e Limba Română,
Și Moartea, de trei ani mă tot amână,
Își tot ascute coasa, dulcea doamnă,
Iar eu îi sunt emoție de toamnă,
Păstrând în piept, mirese libelule
Ce-așteaptă marțienii prin celule
Că-n cuib gingaș de gând, în colțuri sparte,
Visează necuvinte ploi din Marte
Iubirilor comune din mansarde
Rodind nefericirile bastarde…
Jos, pe Pământ, nu-i ca la tine-acolo,
S-a mai schimbat ceva, pe ici, pe colo,
Nici iernile nu sunt ce-au fost odată,
Nici Poezia nu mai e curată,
Nu-i mai sărută nimeni talpa blândă,
Să umble-apoi prin iarbă, șchiopătândă,
Și ninge ca în noaptea de coșmar
Când L-au ucis pe Văzător toți orbii;
A treia zi, în cercuri sacre, corbii
Aflându-L între Templu și Altar
L-au dus, bucăți, în cuiburi de candori,
Unde Prier nu ninge peste flori…