Eugen Serea
Deriva

Pe un ocean de spaime ancestrale,
Prin ceață lunecăm, triste corăbii
Și ne-nchinăm la semnele astrale:
,, -Pe-un singur ban nu cumperi două vrăbii!”
Străini ai emisferei australe,
Gândim în pâini, dar vorbele ni-s săbii…

Cu vele rupte și etrave sparte,
Plutim greoi unde ne poartă vântul,
Hrăniți doar cu nădejdile deșarte :
,, – În sinea noastră locuiește-
Avântul!”
Pierdut-am călăuze-n zări, departe,
Acolo unde s-a-ntrupat Cuvântul…

E-adevărat, avem câte o hartă,
Dar cine are timp la ea, când bordul
E plin de apă?!…Marea nu te iartă!
Și-apoi să nu uităm! – n-avem acordul
Celor în drept, Cunoașterea s-o-mpartă:
,, -Voi singuri cum să-i știți busolei, Nordul?!”

Și uite-așa trec nopți, așa trec zile…
Cu săptămâni și luni ne-apasă anii,
Necruțători cu viețile umile
Ce se tot plâng, nu se ajung cu banii…
Și printre stâncile zilnicei sile
Ne naufragiază-n iad sărmanii…

Doar uneori în nopți cu lună plină,
Când adormim, visăm plângând Pământul…
Cad stelele, căci bolta se înclină,
Arzând sub pleoape-n dar, Pogorământul…
De plou-a doua zi, Taina-i deplină:
Un curcubeu sfințește Legământul!

***

Eugen Serea
Seară de toamnă

Adie vântul serii printre ramuri
A coasă ruginită pe la hramuri
Și frunzele a iarnă se-nfioară
Cu plâns de cucuvea și de vioară…

Și îmi inundă lacrima din slove
Capcanele pădurii de mangrove,
Eliberat de slute mandragore
Din lotușii de gând ai lui Tagore…

Burează fin dantelării în piatră
Secunda care mușcă dar nu latră,
Și soarele, cu-o sărutare rece,
Îi spune-adio verii care trece…

Foșnesc și libertăți și embargouri
Sub pași ard vegetalele ecouri
Ce-mi strigă că-n genunchi sunt mai înalt
Decât atunci când mă-ncordez în salt…

Sub norii cruzi, de plumb și staniol,
Castele din nisipul spaniol…

***

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Poezii/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 9 noiembrie 2021