Eugen Serea
Pogorârea Sfântului Duh
Trăim într-o Lumină de mister
Și toate-n jurul nostru sunt lumină;
Noi, oamenii, fărâme mici de Cer,
De ce nu mai vedem Slava divină?!
De-am fi puțin atenți, fără de veste,
Am auzi un vuiet ca de vânt
Când Își rostește astăzi Cel-ce-este,
În Sfânta-i Casă, tainicul Cuvânt…
Și ni s-ar arăta cum, împărțite,
Limbi ca de foc, șezând pe fiecare,
Umplând de Duh pe cele despărțite
Le va uni într-un ocean de Soare…
Abia atunci și noi am înțelege
Că una suntem toți în Duhul Sfânt,
Iar Dragostea-i, pe veci, Suprema Lege…
Și vom cădea cu fața la pământ…
Ne-om rușina ce gânduri negre toarcem
Și vom pricepe Lacrima ascunsă
Din orice ochi…Și-om vrea să ne întoarcem
La Dumnezeu cu inima străpunsă…
Dar, vai, iată că slujba s-a sfârșit…
Și fără rost ne-ntoarcem către case,
Cu-același mers agale și târșit
Cu-același frig ce ne pătrunde-n oase…
În ce abis de moarte am căzut
Ce ceață blestemată ne-nconjoară:
Nici măcar azi, o, Doamne, n-am văzut
Sfântul Tău Duh, în noi, cum Se pogoară…
( vol. Călărețul Ultimei Umbre)


