Eugen Serea
Povestea licuriciului

A fost odată ca și când n-ar fi,
De n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti…

A fost odat’ un pui de Licurici
Prieten bun cu viezuri și arici,
Cu veverițe, vulpi și căprioare,
Cu fluturi și cu orișicare floare,
Cu păsări și cu gâze mici și mari
Cu firele de iarbă, cu stejari…
Năstrușnic și vioi și pus pe glume
El străvedea al lucrurilor Nume
Prin ochii lui adânci, două fântâni…
Nu cunoștea nici frica de stăpâni,
Și nici îngenuncherea conștiinței
Decât în fața Tainelor Ființei…
Avea pentru oricine-o vorbă bună
Și-un zâmbet când n-avea ce să mai spună,
Dădea curaj în orice fel de teamă,
Căci Adevărul Dragoste se cheamă!
Și toți îl lăudau în gura mare
Și prețuire, care mai de care,
Îi arătau prietenului drag
Când le pășea, cu dor, al casei prag!

Dar într-o zi, un șobolan de munte
Nemairăbdând privirea să-i înfrunte,
I-a strâns în poienița din pădure
Pe cei mai răsăriți…Și fragi și mure
Pe frunzele de brustur, ca pe tăvi
Le-a pus, servindu-i, ridicând în slăvi,
Nepregetând chiar apă să le-aducă,
Proaspătă, rece-n cupe-coji de nucă!
Când i-a văzut pe toți că sunt sătui,
Precum hultanu-n gheare c-un vătui
Ce se întoarce-n cuibul de pe stânci
A răscolit în spaime vii, adânci,
Cu țipăt scurt: –Vă rog să fim atenți
Toți cei care aici suntem prezenți!
Așa cum știm, pădurea este mare
Și loc în ea e pentru fiecare;
Dar ne cunoaștem, oare, între noi,
Știm care-i mai viteaz sau mai de soi?
Ne-ncredințăm noi tainele oricui
Precum–de-abia ieșit din ou–un pui?!
Păi, de exemplu, ,,bunul” Licurici:
Îmi pare rău că nu-i și el aici,
Dar poate că-i vedetă făcând fițe
Că nu-i de întruniri prin poienițe
Unde cu toții au drepturi egale;
Suntem sătui de aere regale!
Nu știți ce-am pătimit alaltăieri
În geana răcoroasă-a blândei seri?

Hai să vă spun: cum căutam eu hrană
Pentru puiuții-mi fără de prihană,
N-am observat că tot urcând ușor,
Ajuns-am pân’ la țâșnet de izvor.
M-am aplecat spre apă, mi-era sete
Și am băut încet, pe îndelete…
Apoi m-am ridicat și am văzut
Că noaptea peste Fire a căzut…
Cât m-am temut, gândindu-mă la fiare,
Că ele n-au respect, ci colți și gheare!
Și-n noapte, orișice se poate-
ascunde,
Pândind tăcut, flămând, de orișiunde!
De-aceea noi, făpturile curate,
Nu ne-amăgim, cu mințile furate
De străluciri de stele-n vreun apus,
Ci fiecare-n vizuini, supus,
Și-așterne frunze, iarbă, să se culce,
Că doar acasă-i somnul cel mai dulce!
M-am ghemuit într-un tufiș, sperând
Că am să plec nesfâșiat, curând…
Când, ce-mi văd ochii?! ,,Blândul” Licurici
Zburdând de colo-colo chiar și-aici!
Ce căuta acolo, printre ferigi,
Să rupă-ale-ntunericului verigi?
Dar nu v-am spus, verzui cum strălucea
Precum un ochi de fiară-n bezna rea!
Și credeți că-n genunchi, pe-o buturugă,
‘Nălța spre stele mulțumire-n rugă?
Nu! Sta de vorbă calm, ca între frați,
Cu niște diavoli negri, aripați,
Cu ochi gălbui și mari, să te-nfioare,
Cu ciocuri coroiate și cu gheare
Și-i răspundeau cu vaiete și geamăt,
Cu fâlfâit, cu foșnet și cu freamăt!
Și-a mai ieșit apoi de sub pământ
Un monstru fără ochi, cu botu-n vânt,
Ce-a mormăit spre-acele hâde fețe,
Iar Licuriciul ce i-a dat? Binețe!
Apoi, o-ncolăcire rea, lucioasă,
A sâsâit, pe limba lui scârboasă!
Iar Licuriciul nostru, cum vă spun,
Era-ntre ei, prietenul lor bun!
Râdea cu ei, dând sfaturi și porunci
Iar ei îl ascultau ca niște prunci!
Și nu se îndurau ca să mai plece;
Sudoarea mi se încleiase, rece…
Când zorile stăteau gata să vină,
Toți demonii fugit-au de Lumină!
Am coborât de-acolo-n lumea noastră
Și iată-mă acum în fața voastră!
Să-mi spuneți, Preacinstită Adunare,
Al cui prieten Licuriciu-i, oare?

– În niciun caz al nostru! Toți strigară…
L-au căutat și din pădure-afară
L-au alungat să meargă unde-o ști:
– Să te întorci la draci și la stafii!
N-avem nevoie-aici de uscături!
Pădurea noastră-i verde! Tu ne furi
Ce ne-au lăsat străbunii moștenire:
,,Lumina e stăpână peste Fire!”
Tu ziua ești cu noi, noaptea cu ei;
Ia du-te, frățioare, unde vrei!

Plecat-a Licuriciul trist, plângând,
Spre alte zări, cu dragii săi în gând
Și nu i-a condamnat în sinea sa
Pentru că el pe toți mult îi iubea
Și a iubit la fel, până în veci,
Chiar bufnițe, șopârle, lilieci,
Pe cârtițe și șerpi și cucuvele,
Căci el vedea doar ce e bun în ele,
Necăutând la pene, solzi sau păr
Pentru că doar Iubirea-i Adevăr!

( vol.Călărețul Ultimei Umbre)

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Povestea Licuriciului/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 14 februarie 2022