Eugen Serea
Prea mult…

Prea multe întrebări mi-am pus în existența mea umilă,
Despre curajul de-a ierta și despre dragoste și milă,
Despre Lumină și trădări, despre necinste și candoare
Și la nimic n-au folosit, doar am descoperit că doare.

Doare ce-i mort și ce e viu, dor nepăsarea, necredința,
Dor egoisme, bănuieli, orgolii măcinând ființa,
Prieteni ce m-au prețuit cât greutatea mea în pietre,
Vrăjmași ce le-am fost bun, atât, cât mențineam nestinse vetre.

Mai plânge, oare, cineva, când înfloresc, sublim, magnolii?
Dansează-n ploi nătâng poet, precum la bec câteva molii?
La pieptul unei doamne chic se înfioară orhidee?
Prin cuget șui, geniu pustiu, mai săgetează vreo idee?

Nutresc speranțe în deșert, evit eșecuri citadine,
Sunt traficant de vis diurn și chiar de visuri clandestine
Și tot mai mult mă-ncredințez de surogate și de falsuri,
Pe muzica de bal mascat nu le dansez tangouri, valsuri.

Dar ce folos să te întrebi, să afli, suferind, răspunsuri,
Să lupți pentru ce-i bun și drept, să-ți faci, tu singur, neajunsuri,
Când oamenii doi bani nu dau pe ale tale-nvățăminte,
Înțelepciune n-au deloc, puțină ținere de minte,

Te suspectează, doar, mârșav, de personale interese
Și se prefac, stupizi actori, c-au înțeles și-o să le pese,
Când nu te-aștepți, te pun la zid și-n liniște te execută,
Așa, ca pe-un tâlhar de rând, cu patimă neprefăcută.

Ce-i Lumea asta? Rai sau iad? Și ce-o animă să existe?
De unde-și trage seve noi, balade vesele și triste?
De ce să lupți, de ce să speri, când totu-i un pământ și-o apă?
Când pleci de-aici, nu iei nimic… Ce veșnicii să te încapă?

Ești doar un bulgăre de lut, însuflețit pentru o vreme,
Te consolezi cu vechi povești, tot baleind între extreme,
Dorind să impresionezi, edifici stimă grea de sine
Și conformându-te oricui, te compromiți, să-ți fie bine.

Într-un final, când te trezești, ai vrea să ieși din crisalidă,
Dar ești doar sclav, nu Faraon, nu ți-ai zidit o piramidă
De care Timpul, biet șacal, să scheaune și să se teamă:
Nu scapă din capcana ei, nu evadează-n zări ce cheamă.

E Universu-ntors pe dos, iar haosu-i suprema lege,
Planeta-i casă de nebuni, doar un nebun o înțelege,
Deșertăciuni, vânări de vânt și praf în freamăt de copite,
Iluzii, farmece, visări, pentru plebei, pentru elite,

În circul ăsta ambulant, aplauzele fac deliciul
Și publicului plătitor, și clovnului de sacrificiu,
Tot ce contează e, mereu, că toată lumea-i mulțumită,
Trăind mai mult din amintiri, copilăria-i fericită,

Hei, tinerețea dac-ar ști, la bătrânețe nu-i putere,
Când vine Moartea-i prea târziu și n-o îndupleci cu avere
Și, uite-așa, ne trecem toți, cum trece slava verde-a ierbii,
Iar noi ne batem pe nimic și ne împungem precum cerbii,

Ajunși la capătul de drum, prea istoviți de toți și toate,
Avem un sac de întrebări, cine mai stă a le socoate?
Ultimul ceas ne dă răspuns, când ne întreabă orologii:
„Ești pregătit pentru Etern?” Pe străzi colindă inorogii…

joi, 19 august 2021

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – Prea mult…/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 1 decembrie 2021