Eugen Serea
Rugul aprins
În muntele Athos, departe de lume,
Ascuns într-o grotă săpată de vânturi,
Trăiește-un sihastru ce cheamă un nume
Cu mult mai presus decât cer și pământuri…
Când inima-i arde ca focul din vatră,
Precum în pustiu, altădată, Ilie,
Cu duh umilit, cu genunchii de piatră,
Cu lacrimi, monahul se roagă-n chilie…
Demult a ucis cea mai mică părere
De sine, ce-nchide zăvoarele Porții;
În inimă-i arde întreaga durere
A lumii zbătându-se-n ghearele morții…
Încearcă-n zadar cel viclean să-l atragă
În jos, ispitindu-l, când plânsul nu-i vine;
Dar el e smerit…Pentru cei ce se roagă
Asemenea lui, Dumnezeu ne mai ține…
Păzește-l în pace, Stăpâne Cuvinte,
Și Te preamărim c-ai ales dintre noi
Pe unul ca el, ce prin rugile-i sfinte,
Pe Tine Te cheamă, de-aici, din noroi…
Și-atunci când vei vrea ca să plece la Tine,
Alege un altul, cu lacrimi Îți cer
În locu-i, o, Doamne, să-nalțe cu patos
O inimă-n flăcări prin noaptea ce vine…
Și-aprinde, Iisuse, o candelă-n cer,
Atunci când se stinge în Muntele Athos!
( vol. Călărețul Ultimei Umbre)
by