Pe vremea aceea, în timpul vacanţelor şcolare de vară mergeam adesea în tabere de pioneri. Era o plăcere să plecăm de acasă, acolo unde de obicei aveam un program aparent monoton… dimineaţa, şcoala, după aceea, către prânz înapoi acasă, masa şi odihna obligatorie de dupa amiază, după care lecţiile şi puţina joacă, căci se însera şi trebuia să fim din nou în casă. Iar în timpul vacanţelor, joacă, joacă şi iar joacă, dar împreună cam cu aceiaşi copii, fără mari variaţii şi mereu în peisajul arhicunoscut…strada din faţa casei, pe atunci nepavată, denivelată, plină cu gropi şi pietre, dar şi mult, mult praf.

Vestea că voi merge la Soveja, în tabăra de şcolari şi pionieri de lângă mica localitate din inima Vrancei, situată în mijlocul pădurilor întinse de la poalele bătrânilor munţi vrânceni cu vârful Zboina, îmi producea o imensă bucurie… în pre-zilele plecării reuşeam cu greu să adorm seara, în gându-mi perindându-se filmul drumului până acolo, care se derula ca o aventură, mai mult, sau mai puţin provincială, în capul meu de copil!
…Trenul personal, „tranca, tranca“, aşa cum pe drept era luat în râs după zgomotele sacadate, de fapt păcănelile roţilor lui la întreruperile plictisitor de constante ale şinelor căii ferate,… cu vagoanele destul de prăfuite şi perdelele fâlfâind în vântul şi curentul care se forma prin geamurile rămase mereu deschise pe arşiţa de vară, … şi bineînţeles harnica locomotivă care lăsa în urmă-i o dâră de miros specifică fumului de cărbune ars şi din când în când bruma aburului dens şi opac eşapat simultan cu fluieratul ei pe tonalităţi soprane şi chiar vesele, bucuroasă parcă după ce-şi reumpluse cu apă cazanele sub presiune… astfel ne ducea trenul nostru până la Mărăşeşti, trecând prin Focşani şi oprind cam în fiecare gară, chiar şi prin unele halte neînsemnate, unde rar urcau, sau coborau, cam unul- doi călători,…în schimb, în mai toate micile gări, de-alungul unicului lor peron vedeai ordonate movile de pepeni verzi, aflate în aşteptarea călătoriei lor spre consumatorii de la oraşe…şi aşa mai departe, cum spuneam „tanca-tranca“, de-alungul luncii Siretului cu sălciile ei plângând parcă deasupra albiei mult secătuite de atâta arşiţă…apoi coborâţi la Mărăşeşti pentru schimbatul trenului cu cel de Panciu, de data asta unul parcă mai jalnic, poate de clasa a 3a, cu banchetele vagoanelor numai din lemn, dar şi mirosuri specifice mediului rural,… iar de la Panciu până la Tabăra din Soveja cu un autobuz, destul de hodorogit, cu perdele grele la ferestre şi cu scaune de piele cam degradată, crăpată şi zgâriată pe alocuri, cu siguranţă de unghiile unor călători mai nervoși. Motorul maşinei trăgea din greu pe drumul prăfuit şi anevoios la început de urcuş de munte, trecând chiar peste câteva cursuri de apă, de fapt albii secate în timp şi ramase acum mai mult cu pietre, decât cu apă.

În acea vară am făcut parte dintr-o minusculă grupă de copii, de fapt doar câţiva care am putut sta chiar două serii, una după alta şi între ele doar cu o scurtă pauză de cateva zile … eu, Cezarică un baiat draguţ şi bine dezvoltat, cam cu doi ani mai mare ca mine, baiatul unui doctor brailean „de renume“ şi Romică, un coleg de scoală, dar şi el cu un an sau doi mai mare ca mine. Ne înţelegeam destul de bine, deşi bătaia cu perne înainte de culcare era „la ordinea zilei“. Locuiam împreună toţi trei într-o cameră dintr-una din vilele staţiunii, gen cabană de munte, cu streaşina, veranda şi chiar ţiglele acoperişului din plăci de lemn de răşinoase şi care bineînţeles toate emanau un miros pătrunzător de răşină… de altfel un miros specific care predomina şi te izbea care de cum urcai cele câteva trepte ale verandei oricărei vile sau cabane din zona de munte a Sovejei.
Mâncam la cantina din centrul taberei; de data asta, în cele cateva zile de pauză dintre serii, lipsea larma obişnuită a copiilor aliniaţi pe grupe în faţa cantinei şi care, flămânzi după joacă sau alte activităţi, aşteptau semnalul dat de instructorul de serviciu, anunţând intrarea în ordine la masa. De multe ori, atunci când sala cantinei se dovedea mai mică decât numărul copiilor aşteptând afară, se intra la masă chiar în două serii. Atunci instructorii se ocupau foarte serios planificând şi împărţind timpul între diverse activităţi, sau excursii frumoase, ca şi timpul de odihnă şi de masă.
De data asta însă, nu aveam un program regulat şi organizat între mese, aşa cum era în timpul taberelor propriu-zise. De aceea noi acum ne facuserăm singuri un program aşa-zis „de voie“. Aveam la dispoziţie cărţi de la biblioteca taberei şi diverse jocuri, mingi de fotbal, volei, chiar şi unele de ping-pong împreună cu plasa şi paletele, dar care de multe ori arătau cam obosite după atata joacă. Dar, nefiind suficient de mulţi copii să putem forma echipe complete, mai tot timpul preferam să hoinărim „de nebuni“ prin pădure…Căutam cu predilecţie zmeură, mai precis pe cea care rămăsese neculeasă de alţii, sau atât de ascunsă în tufişuri, sub frunzuliţele verzi, de nu o găsiseră urşii pădurilor din jur…
De altfel, zmeura, sub formă de dulceaţă, o degustam aproape zilnic şi la ceaiul de dimineaţă, pe o mică farfurioară comună, alături de cubuleţe de unt. În alte zile acesteia îi ţinea locul mierea de albine. Cu asemenea porţii era însă greu de săturat cei patru flămânzi de la fiecare masă,…iar gustul ei delicios nu conteneam să-l uit până la sfârşitul fiecarei tabere…de aceea, înainte de plecarea din tabară înapoi acasă, comandam unei femei din sat, din puţinii bani de buzunar rămaşi necheltuiţi, să-mi pregătească un borcanaş, două de dulceaţa şi pe care le duceam cadou parinţilor acasă, spre bucuria acestora.

Culesul zmeurei era de fapt o ocupaţie a multor femei din satele ţinutului Vrancei şi care, pe lângă dulceaţa sau marmelada pregătită pentru casele lor, mai ofereau o parte din zmeura culeasă, contra câtorva bănuţi, la marginea drumului sau chiar în tabără, copiilor de acolo. Era proaspăt culeasă în zorii zilei şi pusă în conuri din hârtie, de cele mai multe ori, hârtie ruptă din caietele de şcoală, sau chiar din ziare.

Dar cândva am învăţat că zmeura nu era numai dulceaţă, ci putea lăsa şi gusturi amare. Mi-amintesc cum într-una din zilele anilor trecuţi, tot aici în tabără, auzind o alarmantă sirenă a Salvării, am vazut de departe cum în jurul clădirii principale se adunaseră mulţi oameni şi era mare forfotă… din gură în gură veni vestea că o femeie, care era şi angajată la bucataria taberei, fusese muşcată la culesul zmeurei de o viperă. Se ştia că viperele, vestite ca fiind foarte veninoase, populau destul de frecvent acele zone muntoase ale Vrancei…iar noi, copiii taberei fusesem bineînţeles avertizaţi şi deci stiam despre acest pericol.

De data asta, se pare însă că până când dubiţa Salvării de la Panciu a ajuns în tabără a trecut cam mult timp. Oamenii care se adunaseră şi unii care o şi văzuseră pe femeie când au luat-o cu targa salvării, povesteau că sărmana de ea avea un picior atât de umflat, de mai, mai să plesnească…am făcut legătura cu o întâmplare similară văzută la cinematograf, într-un film de aventuri şi, în care unul din eroii filmului fusese muşcat la o mână de un sarpe veninos. Fără a-şi pierde cumpătul acesta şi-a făcut imediat, cu un cuţit ascuţit, o incizie la locul muşcăturii şi şi-a supt el însuşi din sângele care se scurgea din tăietura făcută de el. Se pare că aşa putu să prevină împrăştierea veninului prin sânge în tot corpul lui şi supravietui muscaturii, … în schimb, la noi în tabără, câteva ore mai târziu, se răspândi vestea că sărmana femeie ajungând cu Salvarea la spital din Mărăşeşti nu a mai putut fi salvată, totul fiind tardiv…deci, aşa am învăţat că zmeura cea dulce poate lăsa şi urme deosebit de amare! Păcat…

Dar să revin la „oile“ noastre!

De multe ori, când era frumos afară, plecam spre o zonă din pădurea care înconjura tabăra. Pe acolo trecea vestitul jgheab montan prin care curgea o apă clara şi rece ca gheaţa provenită de la izvoarul unui râu de sus, de pe vârful Zboina. Transporta cu ea buştenii de lemn proveniţi din arborii tăiaţi de gaterele echipelor forestiere, undeva pe munte acolo sus.
Pe tot drumul sinuos şi accidentat al muntelui în pantă, jgheabul era montat direct pe sol, sau susţinut de stâlpi solizi de lemn, acolo unde drumul lui traversa vreo prăpastie, sau văi abrupte. Traseul lui şerpuia necontenit în pantă, funcţie şi de relieful pe care îl întâlnea în cale. Ajuns însă aproape de capătul lui, aici undeva jos în pădurea de lângă tabăra Sovejei, jgheabul căruia deodată i se deschisese în faţă o prăpastie destul de abruptă şi cu o adâncime de peste 20 de metri îşi croia drumul lui spre final, părăsind însă asezământul lui de pe sol şi continuându-si drumul cam încă cu vreo sută de metri, de data asta fiind sprijinit peste prăpastie doar de stâlpi de lemn foarte înalţi. La capătul jgheabului, buştenii însoţiţi de apa care-i purtase pe tot parcursul lui, cădeau liber, dar într-o dezordine spontană spre hăul de jos. Acolo se formase în timp un morman de buşteni, unii peste alţii şi doar cu pretenţii de piramidă … aşa cum se vedea de pe jgheab, solul prăpastiei mustind de atâta umezeală devenise aproape mlăştinos, lipsindu-i altă posibilitate de scurgere a apei ce venea de jgheab, de sus…în schimb, fiind acoperit permanent de muşchi şi licheni, oferea senzaţia vizuală a unui covor natural de o culoare nobilă verde-închis.

Ce ne atrăgea pe noi acolo? Bineînţeles jgheabul cu pricina …O plimbare pe gratis, fiecare dintre noi călărind pe câte un buştean vehiculat, destul de rapid şi fără altă forţă motrice, decât de şuvoiul de apă rece montană din jgheab… şi aventura asta pe un parcurs de vreo doi kilometri, nu mai puţin decât până la capătul jgheabului. Iar vehiculul personal, la alegerea fiecăruia, funcţie şi de preferinţe, dar şi de ce venea de sus de pe munte, nu ne lipsea, pentrucă pe jgheab veneau în jos continuu, dar la intervale neregulate, buştean după buştean!

Era o plăcere de nedescris pe care o savuram din plin în călătoria noastră, care deşi vijelioasă, ne lăsa totuşi timp să admirăm în dreapta şi stânga jgheabului, într-o mişcare şi cromatică netrucată, filmul unei naturi atât de fascinante prin tot ce ne oferea,… iar imaginile de basm care se perindau cu repeziciune prin faţa ochilor noştri erau însoţite de aerul îmbogăţit cu ozon preţios şi parfumat cu mirosuri emanate de sălbateca vegetaţie a pădurii de conifere care ne înconjura peste tot în cale. Era cu siguranţă un mesaj natural trimis tot pe cale naturală plămânilor noştri care îl aspirau flămânzi şi parcă nesaturaţi… Iar peste toate se aşternea o linişte covârşitoare care domina peisajul de neegalat şi lipsit parcă de alte zgomote, mai puţin cele provocate de însăşi buştenii vibrând sub greutatea noastră; chiar şi cei plutind singuri, fără povara nostră, din când în când, atunci când se izbeau de pereţii jgheabului, hurducăiau brusc, rupând liniştea şi trezindu-ne din transa călătoriei nostre destul de umede. De ce umede?…pur şi simplu, pentrucă în dominanta libertate din mijlocul naturii, acolo unde riscul de a fi fost vazuţi de priviri străine aproape nici nu exista, obişnuiam cu toţii, lăsând orice pudicitate la o parte, să încălecăm pe buşteni doar în chiloţi, iar ca să nu fim goi de tot şi nici să răcim, deşi afară în pădure era foarte cald, lăsam pe noi ori maieul, ori cămaşa, fiecare ce purta în ziua aceea. Celelalte lucruri personale, pantalonii, jachetele, pantofii sau tenişii le lăsam la locul de plecare, urmând să le luăm ulterior la plecarea înapoi în tabără…

În ziua aceea frumoasă de vară ne-am aventurat la vale pe jgheabul cu pricina, ca de obicei, fiecare călare pe câte un buştean. Drumul alunecos şi rapid al buşteanului împins de voia apei îl însoţeam din când în când, cu chiote de bucurie, semn de libertate absolută.
Pentru noi era o escapadă de neîntrecut, când ştiam că ne apropiem de capătul călătoriei, aproape de locul terminus al jgheabului. Acolo spre finalul expediţiei noastre trebuia neapărat să frânăm, ca să putem descăleca fiecare de pe buşteanul care ne purtase cam vreo doi kilometri şi apoi să ieşim de pe jgheab; buşteanul eliberat de orice altă povară şi lăsat liber pornea plutind mai departe cei câţiva zeci de metri până la capătul misiunii lui. Acolo îşi sfârşea cursa printr-o cădere din jgheab, în tumbe alunecoase şi fără vreun ţel precis, dar aterizând cu un zgomot înăbuşit peste grămada piramidală de buşteni …
Pentru noi frânatul buşteanului nu era mare grozăvie, pentrucă de cele mai multe ori o făceam cu mâinile şi forţa braţelor, apucându-ne direct de marginile de lemn ale jgheabului. Eu eram însă atent, căci de câteva ori se întâmplase ca din pereţii destul de umezi ai jgheabului să îmi intre câte o aşchie destul de dureroasă în palmă sau în degete. Mai mult!… trebuia să fii şi destul de agil pentrucă, nu târziu după frânare, dacă nu descalecai rapid se producea ciocnirea iminenta cu urmatorul buştean care venea destul de „voios“ din urmă, împins cu tărie de apa din jgheab …Dar cel mai grozav şi nemaipomenit era faptul că descălecarea şi ieşirea de pe jgheab se făcea de data asta, nu ca la plecare înapoi pe pământ, ci doar pe un podest destul de îngust, cam de 30-40 cm lăţime. Podestul era fixat de jgheab în dreapta acestuia făcând corp comun cu acesta, iar amândouă erau susţinute pe tot traseul de deasupra prăpastiei de pilonii de lemn foarte înalţi, de care vorbeam mai înainte; din loc în loc podestul era întărit cu şipci tot din lemn, fixate în cuie transversal pe scândura acestuia. De aceea trebuia să fii foarte atent când mergeai pe porţiunea cu pricina, ca nu cumva să te împiedici de aceste şipci întâlnite din când în când în cale. Răsuflai parcă uşurat când ajungeai din nou la locul unde se termina podestul, dar şi prăpastia şi la marginea careia te simţeai din nou sigur pe pamânt.

Între timp soarele încălzise atât de tare pădurea în ziua aceea, încât parcă topise tot cleiul de pe conurile şi tulpinile răşinoaselor conifere şi al căror miros predomina ameţitor,…ne simţeam atât de bine încât am repetat scenariul cu du-te-vino de vreo patru ori, până într-un moment când, ajunşi cu puţin înainte de capătul jgheabului, Cezărică, aflat pe buşteanul din faţa noastră, strigă foarte autoritar: Stooop !…La masăăă!… Fu primul care descălecă şi păşi sigur pe podest, aşteptându-ne însă şi pe noi, care veneam călărind la scurtă distanţă pe alţi buşteni. Puţin după Romică descălecai şi eu şi furăm toţi trei pe picioare, gata să ne întoarcem pe jos spre tabără.

Bineînţeles Cezărică ca de obicei, fiind şi cel mai mare dintre noi, o lua primul pe podest, urmat în aceeaşi ordine de Romică şi apoi eu. Făcui primii paşi avându-l pe Romică în faţa mea la scurtă distanţă de aproape 5-6 metri ; îl vedeam mergând înainte pe podest şi încercând să-şi îmbrace, trăgându-şi peste cap, puloverul lui negru preferat. Ştiam că era foarte mândru de el, căci era un pulover tricotat la maşină, lucru cam rar la vremea aceea şi era tăiat drept înspre umeri, aşa cum era modern atunci. În timp ce mergeam şi din când în când uitându-mă în jos să văd pe unde calc, deodata auzii un zgomot înabuşit într-o fracţiune de secundă şi care fu urmat de un icnit nedesluşibil. Îmi ridicai privirea brusc şi avui în faţa ochilor o privelişte de coşmar: Romică nu mai era pe podest, ci atârna cu tot corpul şi capul în jos, spre adâncul prăpastiei,… în încercările de a-şi trage puloverul peste cap se împiedicase cu siguranţă de vreo şipcă transversală şi îşi pierduse echilibrul,…iar acum, prin volta provocată în cădere, spânzura atîrnând doar în laba unui picior cu care încă mai era agăţat de marginea scândurei podestului, fiind singurul contact infim cu acesta şi balansându-se ameninţător.
Rămăsei încremenit pe loc şi neştiind ce pot face, m-am trezit strigându-l pe Cezarică, care mergea în faţă mai departe pe podest,… el precis nici nu văzuse , nici nu auzise nimic,…dar nici cei caţiva paşi rapizi făcuţi de mine în următoarele momente spre locul unde se mai afla Romică nu au mai ajutat… nici eu, nici Cezarică nu am mai putut reacţiona în niciun fel, deoarece Romică, prin balansul propriului corp şi greutăţii acestuia nu s-a mai putut susţine decât câteva fracţiuni de secundă, după care, desprinzându-se, cazu fulgerător în prapastie. Nici în cel mai urât vis, sau film nu văzusem sau simţisem încă aşa ceva, ceea ce se petrecea acum sub proprii ochi… în schimb, ceeace nici măcar nu am gândit atunci pe loc a fost că în căzătura lui, ca un bolovan, Romică avu fără nicio îndoială „un înger“, dacă nu mai mulţi, apăruţi de data asta parcă din pământ şi din fericire la faţa locului!… Căci chiar cam în dreptul locului de pe podest unde se împiedicase şi căzuse Romică se ridica tulpina unui brad foarte înalt, dar şi foarte uscat, al cărui vârf ajunsese până aproape sub jgheab. În căzătura lui de-alungul tulpinei acestui brad, viteza corpului lui Romică fu oarecum frânată, din fericire, de unele ramuri, crengi, sau chiar cioturi uscate aflate în cale. Rezultatul, constatat puţin mai târziu, era totuşi deprimant: răni în carne vie, adânci şi însângerate produse prin sfâşiere violentă în cădere.
Totul dură doar câteva secunde…îl văzurăm pe Romică, căzut la pământ, aproape de tulpina bradului şi întins acolo pe burtă, cu braţele larg deschise . Era o imagine de coşmar cum nu văzusem poate până la acea vârstă, decât în filmele de război.
De acolo sus, de pe podest, privind îngroziţi în jos îl strigarăm disperaţi amândoi: Romicăăă, Romicăăă!,… dar nimic!… niciun semn de viaţă… O luarăm la fugă pe podest înapoi spre capătul prăpastiei, acolo unde, deşi până atunci nu o mai făcuserăm, acum gândeam că am fi putut totuşi coborâ pe panta abruptă pentru a ajunge cât mai repede la locul căzăturii…n-am apucat însă să facem decât câţiva paşi alergând pe podest şi deodată îl văzurăm jos pe Romică că se mişcă, încercând să se întoarcă pe spate, sau chiar să se ridice… Îl strigarăm din nou, de data asta emoţionaţi de bucurie, dar el nu reacţionă în niciun fel nici acum, parcă nici nu ne auzise,…în schimb îl văzurăm că încerca cu greu să se ridice şi nu numai, dar deodată o şi porni împleticindu-se ca un om beat, dar în direcţia total opusă faţă de unde ar fi trebuit să se întoarcă spre tabără.
Am continuat fuga şi ajungând la capătul podestului ne-am lăsat mai mult pe vine, alunecând amândoi, pe panta peretelui prăpastiei până jos, printre tufe cu ţepi şi scaieţi, printre bolovani şi cioturi de copaci…odată ajunşi jos simţirăm picioarele cufundându-se în recele umed al solului. De fapt era o amortizare plăcută a greutăţii şi a paşilor noştri pe covorul de muşchi mustind de apa ce cădea permanent de sus, de pe jgheab,… dar nu de asta ne ardea acum!
Ajungându-l din urmă pe Romică, ne îngrozirăm văzându-i chipul pe care îi şuruia sângele provenit atât dintr-o rană mai mare la cap, dar şi de la multe zgârieturi de pe frunte şi faţă. La fel erau şi zgârieturile de pe mâini şi picioare. Nu răspunse deloc la întrebările noastre, clătinându-se şi încercând din greu să meargă mai departe …Îl luarăm amândoi de o parte şi de alta şi ne grăbirăm să-l ducem în tabără…nu mai ştiu cu cine am vorbit la infirmeria taberei, ştiu doar că la scurt timp şi- a făcut apariţia o salvare care l-a dus pe Romică, după cum am aflat mai târziu, la spitalul din primul oraş din apropiere. În ziua aceea nu am mai fost la cantină, ci împreună cu Cezarică, fiind foarte tulburaţi amândoi, ne-am închis în camera noastră, încercând să ne revenim din şocul întâmplării. Nu la mult timp, auzirăm din cameră apropiindu-se nişte paşi grei, urcând treptele cabanei şi apoi sacadaţi milităresc pe podeaua de lemn a verandei din faţa dormitorului nostru. Urmară cateva bătăi scurte în uşă, la care sărirăm amândoi din pat să deschidem. În prag îl văzurăm pe directorul taberei. Era un tip între două vârste, robust şi deosebit de impunător la vedere, cu o figură ariană demnă de admiraţie şi respect. Ştiam, din spuse, că este doctor, dar nu mai mult.
Cu o voce aspră şi pe un ton ridicat întrebă scurt: -„Ce aţi făcut, măi, derbedeilor?!“… dar nici nu asteptă măcar răspunsul nostru, ci tot atât de fulgerător, mie, care stăteam mai în faţă în pragul uşii , îmi trase două palme, de am vazut „stele verzi“ … şi cu aceeaşi sete şi repeziciune în gesturi, după ce m-a împins la o parte, îl altoi şi pe Cezarică, în acelaşi mod, nepărtinitor,…iar după asta, fară să mai spună un cuvânt, se întoarse brusc şi plecă cu aceeaşi paşi fermi şi apăsaţi.

Câteva zile am stat liniştiţi, fără a mai face mari escapade. Între timp sosi în tabără şi noua serie de elevi şi pioneri, încât am reînceput activităţile zilnice după un program organizat şi condus de fiecare instructor în parte. Într-una din zile, cam la două-trei săptămâni după întâmplare, ne parveni vestea că Romică fusese readus cu cateva clipe înainte la infirmeria din tabără … am alergat bucuroşi să-l revedem. Ne-am repezit să-l îmbrăţişăm şi eu şi Cezărică, fără să mai gândim prin ce trecuse, deşi urmele erau şi acum vizibile: era palid la faţă, marcat de un zâmbet trist în privire, capul bandajat şi faţa încă scrijelată, cu cicatrici;… dar cel mai curios lucru care ne-a sărit în ochi, pe lângă zgârieturile de pe mâini şi picioare, au fost încălţările lui!… încălţase tenişii invers, dreptul la stângul şi stângul la dreptul! Nu am spus nimic, nici măcar nu am zâmbit, aşa cum au făcut-o cei cărora le-am povestit mai târziu întâmplarea… trăisem amândoi totul în faţa ochilor noştri şi eram convinşi acum, mai mult ca oricând, că Romică avusese cu adevărat un Înger păzitor.

L-am revăzut la şcoală după oarecare timp, dar cu siguranţă din cauza recidivelor suferite nu a mai putut face faţă solicitărilor clasei pe care până atunci o urmase normal. De aceea Romică a trebuit să repete clasa şi aşa am devenit chiar colegi de promoţie, eu fiind mai mic decât el cu o clasă, sau două.

Anii au trecut şi noi cu ei…

Cândva de curând, foştii colegi de liceu şi puţinii profesori rămaşi în viaţă ne-am revăzut, cu mare bucurie şi emoţie, la o întrunire după ani şi ani de la Bacalaureat. L-am revăzut şi pe Romică, amândoi aveam acum şi eu şi el, părul albit de anii trecuţi. După întâlnirea de la Liceu urma să ne plimbăm pe Dunăre cu „bătrânul“ şi elegantul vapor cu zbaturi Tudor Vladimirescu, unde fiecare dintre noi, împreună cu soţiile şi soţii, aveam să petrecem şi să savurăm specialităţile culinare ale bucătăriei pescăreşti special organizate pe vas. Aflând de la alţi colegi că Romică nu poate veni cu noi pe vapor din motive financiare, am organizat imediat împreună cu alţi colegi o chetă care să acopere suma necesară pentru el, dar şi pentru alţi câţiva colegi aflaţi în aceeaşi situaţie…aşa s-a dat senzaţia că mai pot exista şi alte soiuri de „îngeri“, mai ales între colegi şi prieteni, bineînţeles atunci când se vrea şi când se poate.

Să trăieşti Romică! şi să ştii că la fel am gândit atunci, după cele două palme încasate ca martor pasiv la „isprava“ ta din copilărie, dar şi mai târziu …

by

Referinţă Bibliografică

Romică…şi două palme pe „gratis“/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 13 iulie 2022