A optsprezecea cămilă

Ali era bătrân de zile… Simțea că ața pe mosor
Se depănase-aproape toată… „Mai am puțin și am să mor…“
Îşi adună copiii-n jur, în cortul său de beduin,
La vremea când, în minaret, se tânguie un muezin.

– O, fiii mei, trei cedri tineri: Aziz, Mehmet şi Abdullah:
Lumina ochilor mei sunteți, însă mă cheamă sus Allah!
V-am dat povață înțeleaptă, v-am îmbrăcat şi v-am hrănit,
V-am învățat să-ntindeți mâna celui căzut, celui rănit,
Celui sărac să-i dați cu milă, de cel bogat să vă feriți,
Câte un cort la fiecare v-am dat, ca voi să vă smeriți
De Fața Celui Viu de-a pururi şi-n duh de pace să-nvățați
Să v-ajutați întotdeauna şi să-mpărțiți, că sunteți frați!
Să n-aveți ceartă-ntreolaltă, să fiți uniți, că lumea-i rea;
Pentru că moartea ne desparte, aceasta e dorința mea:

Şaptesprezece sunt de toate, cămile mari, cum alte nu-s,
Din Samarkand, cu preț de aur, acum o lună le-am adus,
Covoare de Kashmir legând peste cocoaşe, smirnă, sare,
Mătăsuri scumpe am luat din Țara Soarelui Răsare…
Atâta vreau, să împărțiți în mod egal ce-au dus în spate!

Însă cămilele aşa: din ele, tu iei jumătate,
Că ai nevastă şi copii şi eşti bărbat în toată firea
Şi eşti întâiul meu născut şi mi-ai umplut de cer privirea!
Tu, Abdullah, eşti cel mai mare, în grija ta sunt ai tăi frați:
Să nu mă faceți de ruşine, când împărțiți nu vă certați!

Şi tu, Mehmet, cel mijlociu, e vremea să te-nsori, băiete,
Că timpul zboară, nu stă-n loc, şi n-or să te mai placă fete,
Iar tu te vei obişnui însingurat, burlac convins,
Când înțelegi, e prea târziu, căci bătrânețea te-a învins!
A treia parte tu să iei din toate mândrele cămile
Şi o nevastă să-ți alegi dintre frumoasele copile
Cinstite, harnice din trib, atunci când doliul s-o sfârşi…
Adorm cu sufletu-mpăcat că tot ce spun, vei săvârşi!

Iar tu, Aziz, un copilandru iubind ştiința cea de carte,
Dintre cămilele acestea, să iei şi tu a noua parte,
Să-ți vezi de-nvățătura ta, că ai s-ajungi un om de seamă,
O viață-ntreagă de trăit e-n fața ta, nu-ți fie teamă!
Iar când vei fi om învățat şi respectat de-o lume-ntreagă,
Vei strecura printre poveşti şi-această snoavă, ție dragă!

Zâmbi Ali, încredințat că toate curg în matca lor,
Îşi puse mâinile pe piept, oftă şi spuse-ncetişor:
– Allah a dat cu mână largă, Allah apoi a şi luat,
Şi, pentru toate, al Său Nume în veci să fie lăudat!

Şi-nchise ochii mulțumit şi adormi pe totdeauna,
Când secera, prin palmieri, argint de raze, semiluna,
Sub ochi înlăcrimați de fii rămaşi orfani a doua oară,
Chiar dacă deveneau stăpâni, vremelnic, peste o comoară…

Trecură zilele, la rând… Venise vremea să împartă
Cămilele, spre-a nu lăsa dorința tatălui deşartă;
Dar când să treacă-ntins la treabă, văzură cu mirare nouă:
Şaptesprezece nu se-mparte la doi, la trei şi nici la nouă!

S-au tot gândit, au socotit, şi-au dat în van cu presupusul,
Au mâzgălit tăblițe vechi, jonglând cu minusul şi plusul,
Trei amfore greceşti au spart cu pietre vechi, din Palestina,
Monezi de aur au tocit pe trei tipsii de jad din China,
Într-un târziu, s-au dumirit: – Aziz, ia du-te c-un peşchéş
La bunul tău învățător şi-adu-l aici, el nu dă greş,
A studiat, tânăr fiind, printre maeştrii cei străini,
Persani, arabi şi egipteni, dar şi cu dascălii elini!

Zadarnic, însă, Ben Yussuf desfăşură suluri străvechi,
Nu străluceşte-n ochi nicicând ce nu răsună în urechi…
– Ştiința mea se dă învinsă, cu-nțelepciunea ei, ilustra:
De-aici încolo-i doar magie, aşa grăit-a Zarathustra!

Când soarele a răsărit, solemn, de dincolo de dune,
Trei frați, o noapte nedormiți, nu mai aveau nimic a-şi spune…

Dar, chiar atunci, din depărtări, pe o cămilă-n mers agale,
Veni un om necunoscut şi se opri dintr-a sa cale
Chiar înaintea celor trei… Cămila-ngenunche, alene,
Iar omul salută blajin, fin cântărindu-i printre gene:

– Salam Aleikum, oameni buni! Ce stați aşa, cu jale multă?
Poate vă dau şi eu un sfat! Curaj, bătrânul vă ascultă!

S-au cam codit întâi să-şi dea, pe mâna lui, problema vieții;
Apoi, încet, încet, i-au spus, cu îndrăzneala tinereții…

Bătrânu-a râs cu glasul jos, apoi le-a zis: – Deloc nu-i greu!
Lângă cămilele ce-aveți pe-a mea cămilă-o pun şi eu!
– Ia spuneți, câte sunt acum? – Sunt optsprezece-acum, vezi bine!
– Atât e tot ce-am vrut s-aud! Ochi şi urechi să fiți la mine!
Tu, cel mai mare dintre frați, cât crezi că-nseamnă jumătate?
– Nouă cămile, asta e! – Să vină următorul frate!
– Cât e-o treime din total? – Şase cămile e-a mea parte!
– Drept ai grăit, cel mijlociu! Să vină cel cu multă carte!
Din toate câte sunt acum, a noua parte cât înseamnă?
– Două cămile, asta-i clar! – Şi-acuma duhul mă îndeamnă
Să vă mai spun ca să luați cât ați rostit că se cuvine:
Nouă cu şase şi cu doi şaptesprezece fac! E bine?
– E foarte bine! i-au răspuns, în cor, toți frații, fericiți…

Bătrânul a încălecat, apoi, sub ochii lor uimiți,
S-a dus pe drumu-i, liniştit şi legănat de-a sa cămilă,
În Cartea Vieții bucuros c-a mai întors încă o filă…

– Străine, stai! Cum pleci aşa? Te răsplătim, bătrâne bun!
Te găzduim! Cum te numeşti? – Sunt Nastratin… şi rămas bun!

Morala:

Ştiu, toate-ți merg de-a-ndoaselea pe lume,
Te plângi că nu ai rang, avere, nume
Şi crezi că sunt minuni doar în poveşti;
Să nu te pierzi cu firea, poate eşti,
Când Viața-ți joacă feste, fără milă,
A optsprezecea, ultima cămilă…

sâmbătă, 14 iulie 2018

by

Referinţă Bibliografică

Eugen Serea – A optsprezecea cămilă/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 23 octombrie 2021