FLORI PE ALTARUL VÂRSTELOR PIERDUTE

Se spune că „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” și asta vorbește despre imaturitatea gândirii noastre, a oamenilor care, atunci când avem, nu conștientizăm că avem, iar atunci când nu mai avem, devenim atenți la ce am avut, dar am pierdut fără niciun drept de apel.

Ne încearcă apoi regrete adânci, remușcări, nu atât pentru ce am făcut, cât pentru ceea ce nu am făcut sau am lăsat neterminat. Ne dăm abia atunci seama că am fi putut avea sau manifesta iubire față de cineva, chiar dacă uneori am avut senzația că primim aparent doar indiferență. Am stat însă să reflectăm puțin dacă felul nostru de a arăta iubire nu a fost suficient cât să învețe pe alții cum să ne arate ei înșiși iubire?

Pot spune că e de preferat să faci ceva pentru cineva, atât timp cât este lângă tine, în viață, ca să-i simți bucuria, să-i îmbrățișezi strâns dorințele, nu să-i mângâi postum lespedea rece. Deoarece suntem entități energetice, putem afirma că energia sufletului omenesc nu se pierde în eter după marea trecere, ci doar se transformă, în concordanță cu legile naturii și ale fizicii. Însă, ca simpli muritori, fără să vrem, rămânem toată viața cu incertitudinea de a nu dobândi certitudinea că gândurile noastre ajung acolo unde trebuie, cu îndoiala că sufletele celor plecați ne aud sau ne simt lacrimile, cu nesiguranța că regretele noastre chiar îi pot îmbrăca în hainele Sfințeniei și ale Iertării Divine și că le pot aduce Veșnicia.

Dar, dacă simți că ai făcut ceva pentru cineva cât a fost viu, cu siguranță vei face și atât timp cât tu, la rândul tău, ești viu. Poate nu am fost cei mai buni camarazi ai tăi, Iustinian, dar te-am iubit cu tot sufletul, iar pentru noi, tu ești și vei fi întotdeauna dragul nostru, mult prea devreme pierdut. De aceea, scriem cu mâna tremurândă, ceea ce tu ne șoptești acum la ureche. La mulți ani, în DALBA VEȘNICIE a lui Dumnezeu!

M U Ș C Ă

Nepotului Iustinian Ștefan, care azi – 2 august – ar fi împlinit 22 de ani, la 3 ani de la trecerea în Veșnicie

Mușcă din mine,

tu, Timpule rău,

vino din noapte,

tu vino din hău,

scurmă în mine

cu gheare de foc,

îmi sfarmă visuri

pline de nenoroc!

Mușcă din mine

cu dinții de fier,

frământă-mi Lutul,

aruncă-l la Cer,

fă-mi vârstele pulberi

purtate de vânt,

s-ajungă, departe,

l-al stelelor cânt!

Mușcă din mine,

tu, Timpule hoț,

din viața mea scurtă

făcut-ai negoț,

ai scos-o la târg,

s-o vinzi pe vecie,

fărâmă din mine

în veac nu mai fie!

Mușcă din mine,

dar mușcă-mă blând,

căci sunt însuși Timpul

pe stele călcând,

n-am oră, nici veac,

nu mai am clipe vii,

adună-mă-n Poală,

fă-mă râs de copii!

© Gheorghe A. STROIA, România,

Bacău, 2 al lui Gustar

by

Referinţă Bibliografică

FLORI PE ALTARUL VÂRSTELOR PIERDUTE/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 2 august 2024