Cine eşti, Suflete ?
– Cine eşti tu,
cel ce mă chemi ?
– Sunt Sufletul tău;
m-ai pierdut printre vremi.
– Nu te cunosc.
Unde ai fost pân’ acum ?
– Am fost întru tine
pe fiecare secundă
de drum.
– Nu te-aud. Nu te văd.
Să te pipăi nu pot.
– Eu sunt
doar o parte
din marele Tot.
Poţi să vezi infinitul,
să-l auzi,
să-l atingi ?
Trupu-ţi mă simte
când începi să te stingi.
Judecata-i aproape,
nu poţi
să pretinzi că nu ştii.
M-ai primit
în coaja-ţi de lut
când te zămisleai printre vii.
Sunt sufletul tău.
O să plec
în curând.
Povara mi-e grea:
atâtea
ş’atâtea
păcate cărând
şi am scări de urcat…
Incărcătura
m’apasă…
Uite,
scheletul în negru
pregăteşte o coasă.
Grăbeşte, Părinte,
cât mai e timp de iertare;
grăbeşte-te, om
cât mai umbli
‘n lumină şi Soare.
Aruncă balastul
cât mai poţi să-l arunci.
se tânguie mame
ucigaşe de prunci,
tatii fugiţi
se întorc pentru chin,
vrăjitori
din coarne de diavoli
se hrănesc cu venin.
Nu mă lăsa printre ei.
Ajută-mă,
tu ce eşti eu.
A mai rămas un păcat.
Si e negru. Si’i greu.
Spune-l ! Hai, spune-l !
mărturiseşte-l odată !
“Iartă-mă,
mamă,
iartă-mă, tată …”
………
Alb. Luminat.
E atâta
de bine.
Trupul meu – casa mea,
m-oi întâlni iarăşi,
cu tine.
O să mă vezi.
Să m’auzi.
O să poţi să m-atingi.
Intâi,
te culci un pic, în lut,
argila s-o stingi.
Apoi ?
Sssst…
Să nu’ntrebi.
E taina prea mare.
Invia-vom,
uniţi,
la sfânta-I chemare.
Florica Baţu
by