Frunza de Eugen Serea
Plouă-ntruna peste inima mea
Ploaia asta rece nu vrea să stea
Și tremur toată, sunt o frunză în vânt,
Că toamna crudă mă va-ntoarce-n pământ…
Raza lunii mi-e topită de ploi,
Seva urcă-n mine tot mai greoi
Și nu văd soare, stă ascuns după nori
Sau poate zboară în aripi de cocori…
Încă-s vie cât mai pot sta pe ram,
Doamne, unde-i slava-n care eram?
Nu mai sunt verde, am culoare de jar,
Mă arde bruma pe al toamnei altar…
Din Lumină vara-ntreagă-am adus
Roade vii, țărâna mi s-a supus
Și-acum mi-așteaptă trupul veșted, plăpând,
Doar o clipită-n Timpul veșnic flămând…
Când s-o naște vremea zborului frânt,
Ca o lebădă în ultimu-i cânt,
Voi ști-n cădere Adevărul Etern
Că toate-s vise ce în lut se aștern…
Sub hlamida Nevăzutului Dalb
Învia-voi Primăverii, gând alb,
Și-nmuguri-voi pe o creangă de Dor,
În Pomul vieții, fără teamă că mor…