Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » 8 iunie 2021 – LECŢIA DE POEZIE a Răsăritului – Loredana Marian,

8 iunie 2021 – LECŢIA DE POEZIE a Răsăritului – Loredana Marian,

8 iunie 2021 – LECŢIA DE POEZIE a Răsăritului – Loredana Marian, Bacău, România. M-am născut odată cu vara anului 1975, în orașul Bacău și am trăit lângă o mamă singură, iar mare parte din copilărie am petrecut-o alături de bunici, de unde mi-am luat blândețea și bucuria de a iubi natura. Acolo lângă ei pe o prispă, într-o livadă, în podul unui grajd pe un fân verde-uscat, lângă sobă sau pe o iarbă deasă într-o ogradă-rai , așa cum îi spuneam eu, scriam mereu câte ceva, inspirată de ceea ce mă înconjura. Nu am un titlu oficial de poet, sunt omul din spatele unor poezii care simte să scrie și vrea să transmită. Anii au trecut… Din 2012 sunt cadru medical într-o secție de boli infecțioase copii, iar în momentul de față studiez psihologia în cadrul Universității „Vasile Alecsandri” din orașul meu natal. Îmi iubesc meseria și am găsit de multe ori în ea o mare sursă de inspirație, dar până aici am fost agent de vânzări, soție până într-un punct și mamă până la Dumnezeu, ceea ce m-a împlinit ca om – unul vesel care iubește să zâmbească și să compună. Nu am scris nici o carte. Nu am scos niciun volum de poezii. De aici începe zeroul meu, sunt un preșcolar într-o uriașă lume a ceea ce înseamnă arta literară. Povestea poeziei am dezvoltat-o, nu demult, împinsă ușor și invizibil de un bun prieten cu talentul scrisului la purtător, Celestin Antal. Am scris și postat doar în rețelele de socializare. Despre cel care avea să-mi facă onoranta invitație să fiu unul dintre autorii celei mai vaste „antologii document” de texte literare din literatura română, „Vis cu Nichita”, domnul George Călin, mi-a vorbit fosta dirigintă a fiicei mele mai mici, Irina Rusu, profesor de biologie și un talent în arta literară și arta plastică, pe care aveam să-l descopăr la ședințele cu părinții. Am fost copleșită de emoție și m-am bucurat ca un copil. Vă împărtășesc o parte din poemele mele în care am pus trăiri, sentimente, iubiri, curaj, emoții amestecate cu o picătură de tristețe. În speranța că mă veți primi în inima voastră și că veți descoperi omul din mine care zâmbește-a poezie, vă doresc lectură plăcută!

Binețe…
Salut, cerule, care-mi luminezi diminețile adormite!
Te salut, umbră, care-mi ascunzi defectele-adâncite!
Salut, muzică – tu, care-mi ungi urechile!
Te salut, verighetă, care unești perechile!

Te iubesc, suflete, care-mi vindeci rănile!
Iubesc asfințitul care sfidează zorile!
Te iubesc, gândule-n care-mi văd viitorul!
Iubesc cerul din care curge ploaia, norul!

Te simt, lumină, care-mi străpungi perdelele,
Simt cum mirosul florilor îmi pipăie nările,
Te simt apă vie, tu care speli păcatul și obrazul,
Simt cum fuge pământul și face pe viteazul.

Timpul ei
Toamnă, te implor să mergi mai încet !
Nu te grăbi, zână frumoasă și blândă,
Eu cred că iubitul tău e poet…
Te-a despuiat de frunze nevrând să te-ascundă.
Hai să ne-ntindem zgomotos și ușor
Și să ne tăvălim de râs pe-un covor
Arămiu pătat de vânt și umezeală
Și o galbenă cerneală!
Hai să ne jucăm de a baba oarba iar,
Eu să mă fac puțin că nu te văd,
tu să-mi apari din nou în calendar,
Să dansăm alunelul hai la joc
Cu inimile-aprinse de-o scânteie, în jurul unui foc…
Hai!
Și când o fi să pleci pe alte culmi străine
Eu voi fi tot aici,
pictată-n galben-auriu – îmbracă-te cu mine!

Rugăciunea din spatele măștii
Tată!
Azi te-am strigat la amiază dintr-un monitor,
Ți-am cerut o gură de apă,
Tu mi-ai dat un izvor.
Tată!
Azi va veni la tine cu spatele drept și fără baston…
Te rog să păstrezi un scaun pentru el,
O să-i pun o cămașă albă scrobită și-un veston.
Tată!
Cu voia ta, se scurg norii de cenușă udă.
Primește la tine un bunic care cântă…
Te rog, fă cerul să-l audă!
Și Tată!
Cu mâinile împreunate și ochii la tine
Din spatele măștii respir rugăciune
Și tu o primești, ai brațele-ntinse spre mine!

Iubirea mea…!
Ești o scrisoare secretă într-un plic de un albastru azurat,
Scrisă la lumina unei lumânări, așezată strategic la capul unui pat.
Dintr-o peniță au sărit scântei pe o hârtie matură și te-a conturat,
Cerneala a stropit în stânga și-n dreapta,
dar în ochii mei te-a pătat… curat.
M-am prins de plicul lipit cu un fir alb, parfumat,
Am citit un zâmbet dintr-un ochi aruncat,
Mi te-am pus în palme ca să te simt apropiat,
Pentru că distanța întotdeauna pentru mine
a fost o ceață deasă și-un cer înnorat.
M-a întrebat poștașul de ce nu te deschid imediat
Am închis un ochi, celălalt era prea ocupat
Să citească pe plic ce-mi era cu nume și prenume destinat,
Am zâmbit în colțul gurii și m-am rușinat.
Cu privirea spre tine scrisoare te citesc printre rânduri în vârf de pat,
Te-așez frumos înapoi în plic și te iubesc necondiționat!

Și polițistă câteodată…
Fericire, în numele legii mele, ești arestată!
Te bag în cufărul din inima mea și te las acolo-ncuiată!
Și-ți voi da drumul când vei ști să te comporți ca atare…
Nu-mi spune tu mie că la umbră-i soare!
Te-am închis pentru c-ai băgat gheața la cuptor
Și pentru că ai scris “te iubesc”, caligrafic, pe maculator.
După ce ai conjugat numele tău la timpul trecut,
Ai zburat pe lângă mine și nu m-ai văzut.
Îți dau detenție pe viață…
Ai grijă!
În fața unui hoț nu poți fi hoață!
Și te condamn să-mparți celula cu iubirea
Și să rămâi dușman cu amintirea!
Te-închid ca să-mi mănânci din palmă,
O dată furtunoasă și de două ori calmă,
O să mă uit la tine din când în când, să te hrănesc
Pentru că vreau să te educ… să te cresc!

În creierii ei
Așteaptă-mă, noapte, și pe mine…
ține-mă de mână să nu pășesc
în întunericul tău fără o stea căzătoare,
fără o rază furată de la sfântul Soare,
fără licurici,
fără lumina lunii galbenă,
fără flacăra alb-aurie a unei inimi pierdută
la granița dintre zi și tine.
Așteaptă-mă, noapte!
Așteaptă-mă acolo unde te-am lăsat ultima dată…
flămândă să înghiți totul în cale,
dar blândă cu greierii care-ți cântă-n strună.
Așteaptă-mă acolo unde cuvintele mele sună ca o simfonie,
cântată de zece viori deodată…
Așteaptă-mă….
Să-mi iau din liniștea ta o felie
și să mă bucur de ea ca de dulce.
Așteaptă-mă în așternutul unde-mi pun capul să se culce!
E vară…și nici măcar nu-mi poți fi rece!
Sunt în urma ta….
Aproape te-am atins…
M-am încălzit…
și-mi trece!

Sclava pământului
O să desfac pământul în două
Să-i văd inima care plânge pentru că nu mai plouă.
O să-mi storc eu cămașa de noapte în care transpir apă vie și rouă
Ca să-i ud primul strat și să tăvălesc praful cu mâinile amândouă.
O să te stropesc, Pământule,
ca să-mi ispășesc din păcate,
O să te ud cu lacrima mea de bucurie… că avem de toate,
O să-ți car apă de la izvor cu gura,
Și o să-ti potolesc singură seceta și arsura!

O ploaie… de poveste
De vrei să știi ce ți se-întâmplă-în gândurile mele…
Cu cerul și pământul vorbit-am într-o seară
Și te-am aflat plouată, sedusă printre stele,
Tu, apă a-sfințită a nu știu câta oară
Și te-am primit în păr cu miros de poveste,
Te-am adunat caldă, de vară,în palma mea căuș,
Te-am aruncat deasupra ochilor și peste
Să spulber picătura din vraja unui spiriduș.
M-am oferit să-ți cânt desculță pe asfalt
Și să mă-învârt pe vârfuri ca o rândunică
Eu fac din mine punte, de pe-un mal pe celălalt,
Tu poți să faci un trandafir dintr-o urzică?

În căsuța de la țară
Te duci?
Mă duc să închid poarta după tine,
Mă duc să ung zăvorul care-a ruginit,
Și-o să mai stau acolo, până mâine…
Pentru că vreau să văd pe unde n-ai venit.
Te duci iar?
Mă duc… și o să merg pe lângă gard, pe cărare,
Mă duc să scot o căldare de apă rece din fântână
Și-o să mai stau acolo, sub copacul de cireșe-amare…
Pentru că vreau să vadă și umbra lui cum nu mă ții de mână!
Te duci din nou, nu?
Mă duc… să-mi mătur aleea prăfuită,
Mă duc s-o stropesc întâi din loc în loc
Și-o să mă așez pe-o coșarcă din nuiele-împletită ,
Te aștept lângă soba,în care n-ai pus pe foc…
Și? Te mai duci o dată?
Mă duc… să mă urc pe-o scară în podul casei,
Mă duc să scot afară de-acolo colbul și cufărul
Și o să-l așez pe iarba trecută prin tăișul coasei
Și-o să-l îmbrățișez până vii tu… cu obrazul și umărul.
O să vii ploaie o să vii vânt și o să-mi vii fulger,
Mă găsește frigul aplecată către vise scuturate.
Tu o să vii iarnă, într-o mână gheață și-ntr-o mână ger
Cu parfum de brad, dar cu miros de inimi degerate!

Văratecă
Undeva la începutul lunii am deschis niște ochi mari căprui,
Cântau greierii… pentru că le plăcea târziu în noapte
Și-în jur dansau licurici de-un verde-albăstrui.
Fluturii dormeau la ora aia pe cireșe coapte,
Iarba se juca cu adierea vântului de vară
Vorbind între ei despre… ce nume să-mi dea.
În timpul ăsta luna îmbrăcată-n rochie de seară
Pășea pe vârfuri, era aurie… zâmbea și recita
O poezie
Și m-am născut, bogată… să văd lumina lunii
Să-ascult cântarea asta din natură, cu gust de simfonie,
Bogată să aud cum zumzăie lăstunii
Și să respir… născută în parfum de iasomie!

Oglindită
Azi mi-a cântat ploaia în do minor pe portativ cu iz de lună Mai…
și-a picurat fărâmă dintr-un nor,
căzută-acolo unde tu erai… sub forma unui dirijor!
Azi… mi-a vorbit luna printre picături,
despre un cântec fără nume,
despre-o iubire unde ești și tu,
sub forma unei simfonii… venită dintr-o altă lume!
Azi… am alergat prin ploaie către mine,
și m-am găsit șezută în genunchi,
oglinda mi-era baltă fără tine
și-am adormit la umbra ta străine,
sub forma unui stejar fără trunchi!
Azi… s-a vărsat cerul cu picături albastre,
căzute pe-o muzică de vals și mi-a stropit natura
în culoare sub forma unui cântec fals care mă spală de mă doare!

Simțuri…
Natura asta îmi închide ochii… s-o aud
Cum freamătă-n magia unui verde crud
Și m-a ademenit în apă ca să-mi ud
Picioarele…
Și gândurile mele îmbrăcate nud
Natura asta, îmi atinge mâna care simte
Culoarea vântului bătut… rostit fără cuvinte
Și mi-a ajuns în păr, mirosul lui cuminte
Trecut prin firele de iarbă înainte…
Natura asta , mă face să simt că există
Și-mi spune…
– Dacă plouă, nu-înseamnă că sunt tristă!
Natura… e fata aia colorată din revistă
Natura… e-o artistă.

De vorbă cu mama
Ce pot să fac mamă pentru tine să nu fii singură?
Cum să scot anii din pământ, din iarbă verde, să ți-i dau?
Tu, care ne-ai învățat cum să-împărțim aceeași lingură,
Cum să mă-întorc în timp și pe genunchi să-ți stau?
Eu ți-am împachetat căldura și zâmbetul, și vorba,
Ți-am adunat pașii, am urmărit mersul tău umil
Și am mâncat din farfurie toată ciorba
Doar să te ascult pe tine – mamă de adult – copil.
Ți-am auzit urletul când m-ai adus pe lume,
Ți-am luat din dureri și din oftat când m-ai văzut,
M-am uitat în ochii tăi, mamă… când mi-ai spus pe nume,
M-ai sărutat apăsat pe frunte din primul minut.
În somn, ai visat că nu mai sunt departe
Și că stăteam de vorbă, noi două și iubirea…
Tu povesteai, Mămucă, povestea ca la carte
Despre copilu`-adult care-ți aduce-împachetată fericirea.

Ploaia lui Beethoven
Tu picuri notă după notă peste azi,
Îmi sufli la ureche întregul portativ,
Tu cântec în genunchi să-mi cazi,
Rămâi iubirea mea… fără motiv!
Tu știi preludiul să-l începi cu mine,
Pe tine nu te-nșală niciodată,
Tu picuri peste cântec cu note și suspine,
Cu tine-am respirat din aer prima dată.
Stropește-mă, Muzică… să mă trezesc,
Te-adun în palmă și te duc la ureche,
Doar lângă tine sufăr… Și plătesc,
Fii tu sufletul meu pereche!

Facebooktwitterby feather