Această zi

Această zi e lungă ca o şină

Pe care oamenii alunecă rapid,

Dar sunt striviţi de-a ei rutină

La mila 24, ascunsă într-un zid.

Un zid de întuneric, a nopţii vindecare

De infinita zi ce stă cu timpu-n mână

Şi digital măsoară ora din fiecare

Şi dreptul de-a avea sau nu o noapte bună.

Această zi ce nu-şi ascunde îndrăzneala de a trece

Prin oameni ca un perpetum perfect încapsulat,

Ce pune-n toţi, pe rând, dogoarea-i rece,

Cruce unde fiecare stă îngenuncheat.

Rugându-se să aibă înca o suflare

Să treacă zidul nopţii în care ziua-i trează,

Şi împleteşte ramuri din lanţuri protectoare

Gleznele să-nfaşoare când ea din nou urmează.

Această zi e ca o altă umbră

Pe care oamenii, tăcuţi, o fac

Sub apăsarea ei prea sumbră

Căci şi a soarelui acum s-a cocoşat.

Această zi este atât de lungă

Şi seamănă atât de mult cu ei,

Căci şi noaptea care stă la pândă

O recunoaşte-n osteneala pusă-n ei.

Este o zi ce ţine doar o viaţă,

Viaţa scurgându-se mereu prin ea,

Punându-le a ei mască pe faţă

Ce numai noaptea ştie cât este de grea.

Am fost peste tot

Cineva povesteşte în mine

C-am fost peste tot şi-am lăsat,

Din ochii-mi un gând să aline

Toţi paşii lăsaţi în suspine

Ce cu mine nu i-am mai luat.

Printr-o toamnă abia înflorită

Am trecut ca un stol de cocori,

Şi-am lăsat dintr-o zi netrăită

Câţiva stropi de speranţă nutrită

Pentru ploaia-i ce tace în zori.

Am mers printr-o floare de vis

Şi-a ei lumină oloagă,

Şi-am aprins un paradis

Luminii care a zis:

”Soarele nu se mai roagă”.

Am trecut şi printre anii

Vieţilor cu trup de fum,

Şi-am văzut paşii, orfanii,

Ce-şi plângeau urmele stranii

Căutându-le postum.

Şi-am poposit şi-n clipele de sus

Şi-apoi m-am întors fără mine,

Şi-am lăsat pentru îngeri în şoaptă răspuns,

Doar fiind aici, pe pământ, m-am ascuns

Ca să nu fiu văzut printre şoapte divine.

Am trecut şi prin era unei lacrimi cuminţi

Şi-am băut toată apa strânsă-n curcubeu,

Lăsând în deşertul unei ploi fierbinţi

Doar o oaza plină de ceea ce simţi,

Umbră a luminii pentru ochiul meu.

M-am oprit şi-n mirarea-ntrebării

Pe un capăt al ei să m-aşez,

Odihnindu-mi tăcerea-scultării

Într-un ritm de memento mori

În care tăcut să visez.

Am mers chiar şi printr-un gând

Ce mă dăruia uitării,

Umbra mi-am lăsat la rând

Printre suflete plângând

Pe marginea întristării.

Cineva mai vorbeşte în mine

C-am să zbor peste tot şi-am să las,

Frimituri de lumină în sine

Căci am fost în pământul din mine

Şi-am lăsat strălucind al meu glas.

Tăcerea unui om smerit

Gârbovit, sub greutatea gândurilor sale mute,

Păşeşte cu osteneală

Pe cărări de timp făcute.

Doar tăcerea-l înţelege, şi-nţelege tot ce tace,

Ochii îi rostesc cuvinte

Şi sufletu-i plin de pace.

Nu tace de frica lumii sau a cruntei judecată,

Ci răspunde nebuniei

Ce-n oameni a fost turnată.

Când vorbeşte întelege durerea celor ce-ascultă,

Nu e noapte să n-o ştie

Şi din ce este făcută.

Lacrimile îşi priveşte cum inundă nemurirea,

Şi cum liniştea cea multă

Le şterge însufleţirea.

Fericirea-i nu-i văzută, dar zâmbeşte căci o simte,

Când sufletu-i luat în braţe

Mângâiat de-al lui Părinte.

Căci e singur printre oameni când de iertare grăieşte,

Când harul iubirii sfinte

Fiecare ocoleşte.

Şi tace-n orice durere şi se bucură-n necaz,

Toţi călăii îi vor capul

Căci spiritu-i este treaz.

Nu-l sperie răul lumii căci dreptatea-i e cerească,

Bunătatea-i este scutul

Ce-n el toţi vor să lovească.

Şi priveşte către ceruri şi-şi slăveşte neputinţa,

Căci cu fiecare jertfă

Şi-apropie pocăinţa.

Vechea haină a răbdării o poartă necontenit,

Căptuşită cu nădejdea

Fericitului sfârşit.

Teama de a n-o pierde

Ne întelegem unii altora durerea

Dar nu ne-o putem face să dispară,

Şi o tratăm ca pe-o defunctă

Ce-i ţine pe cei vii ca să nu moară.

Căci golul ce pluteşte în orbite

Din domul sufletului se coboară,

Şi nu-i nimic să îl mai umple,

Că-i plin de lacrima amară.

Ne cadenţăm unii pe alţii

Cu paşi ce plictisesc auzul,

Către hotarul unde-ncepem

Să-i simţim mai usor abuzul.

Ale noastre voci nedesluşite

Mor în zori iar noaptea-nvie,

Şi unii altora ne ştim

Dureroasa simfonie.

Aşa a devenit vorbirea mută,

Intrigă oarbă, încrustată

Între durerea ce ar vrea să plece

Şi cea în care sufletul se-mbată.

Şi-mprumutăm aspecte noi

Din garderoba agoniei,

Şi ne zâmbim ca-ntre eroi

C-am găsit rima veşniciei.

Şi-apoi în ritm de infinit

Ne facem un mauzoleu,

În care ne-nchidem durerea

Şi nu-l lăsăm pe Dumnezeu.

Necenzurat

Să îmi fie cu iertare

O, măria ta prostie,

Însa eu nu pot fi parte

Din cei care te ţin vie.

Nu mi-o lua-n nume de rău

Dacă îţi ignor adepţii,

Dar lehamite îmi este

Să îţi ascult toţi profeţii.

Judecă-mă dacă vrei

Că nu sunt mai tolerant,

Păi cum aş putea să fiu

Când n-ai nici un loc vacant.

Eşti muza de modă veche,

Dar cu-atâtea noutăţi,

E de-ajuns doar să zâmbeşti

Să-i atragi pe idioţi.

Şi ca să fiu foarte sincer,

Cu patimă te detest,

Şi pe toţi apologeţii

Cu care tu ai incest.

Ştiu că-ncerci să fii subtilă,

Şi-ai tăi copii, spirituali,

Însă adevărul este

Că sunteţi aşa banali.

Şi mă-ntreb, nu cu stupoare,

La ce rang vrei să-i înalţi,

Pe acei orbiţi de tine

Genii fiind sau diletanţi?

De-ai putea fi abolită

Tu şi sore ta mândria,

Aş fi primul ce-ar lupta

Să-ţi distrug împărăţia.

Dar nu cred că vei dispare

Prea curând, tu şi ai tăi,

O, măria ta prostie

Şi al tău neam de eroi.

Scrisoarea

Mamă, am îmbătrânit!

Somnul nu-mi mai este lin

Cum mi-era în poala ta

Când dormeam fără suspin.

Am şi eu tâmple cărunte,

Păru-mi nu mai e bălai

Ca atunci când doar tu mamă

Mi-l spălai şi-l pieptenai.

Da mamă, sunt sănătos,

Atât cât e fiecare,

Însă aş vrea să mai simt

A ta dulce vindecare.

Încă mai râd din orice,

Şi de-o frunză şi de-un zumzet,

Şi nu m-aş opri, o mamă,

Da-mi lipseşte al tău zâmbet.

Uneori mai cânt măicuţă,

Dar cuvintele mă dor,

Căci nu pot să-ţi aud vocea

Ce mă alinta de zor.

Las lumea să mă privească

Chiar de are ochi flămâzi,

Dar nimic nu-i ca privirea

Alor tăi, atât de blânzi.

Să mă ierţi, tu mamă bună

Ca eu încă te mai plâng,

Dar nu stiu ce să mă fac

Cu copilul trist din gând.

Altceva, ce să-ţi mai spun,

Nu te-ngrijora, sunt bine,

Cu scrisoarea dorm sub pernă

Pregătită pentru tine.

Căci te-aştept în visul meu

Şi atunci eu ţi-o voi da,

Fiindcă nu pot să te uit

Sărut mâna, mama mea.

Povestea foii

Nu-s poetul consacrat

Ci doar foaia de hârtie,

Care-a suferit atât

Ca el vorbele să-şi scrie.

Căci mă prăfuiam gălbui

Ca o dogmă abolită,

Până-am început să-i simt

Pofta lui neobosită.

Şi m-am lăsat mângâiată

Fără să am vreun reproş,

Şi-uneori cocoloşită

Şi-aruncată drept la coş.

Alteori curgând în valuri

Peste mine nopţi de gânduri,

Doar priveam în nemişcare

Cum mă transformam în rânduri.

Uneori rămâneam albă

Singură şi-aproape tristă,

Alteori primeam doar lacrimi

Precum lauri o artistă.

Uneori gândeam tăcută,

Ce e oare un poet,

Şi ce sunt eu pentru dânsul

Când inima-i bate-n piept?

Dar adesea îi simt fruntea

De-a mea cută rezemată,

Odihnindu-şi visul greu

După ce-am fost scrisă toată.

Alteori îi privesc ochii

Cu albeaţa-mi obosită,

Plini de o tristeţe udă

C-am rămas nerăsfoită.

Îmi e dor să mă atingă

Mâna sa, cuvântul lui,

Căci am fost o simplă foaie

Şi zăceam a nimănui.

Da-i văd mâna obosită

Ochii-n ceaţa-i ostenesc,

Proptită de-o călimară

Eu din mine îi citesc.

Bucuria-i nevăzută

O simt, când mă cuibăreşte,

La pieptul în care-i bate

Inima ca o poveste.

Dar acum parcă simt teamă

Când penelu-i stă deoparte,

Să nu fiu dată uitării

Înainte de-a fi carte.

Un sărut uitat pe braţe

Se sărutau doi îndrăgostiţi

Şi se priveau în ochi şi erau orbi,

Pentru iubiri iertare îşi cereau

Îmbrăţişându-şi soarta lor de robi.

Şi şi-au lăsat pe buze o-ntrebare:

Cât să te beau să fiu sătul de tine?

Şi îşi sorbeau din floarea ploii mute

Doar picături ce veşnicia ţine.

Sufletele îşi simţeau

Prin adierea de mătase,

Discret în univers purtându-i

Urme-n umbre să nu lase.

Făceau lumina să înfrunte

Focul cosmic dus spre stele,

Şi să-şi piardă răsuflarea

La trecerea printre ele.

Se-mbrăţişau ca nişte ramuri

Ce-şi altoiesc seva din muguri,

Ca să le curgă flori din inimi

Dulci ca mustul stors din struguri.

Şi când liniştea din lacrimi

A trecut în nefiinţă,

Numai sunetul căderii

Mai trăia în suferinţă.

S-au desprins din infinitul

Clipei ce-i ferea de gloanţe,

Şi din a lor zbor căzut-a

Un sărut uitat pe braţe.

Rouă de îndrăgostiri

Se mai aşterne peste toamne,

Şi pe umerii amintirii

Unde al lor sărut doarme.

Înserare de tăceri

Strigă-n ochii unui cânt,

Doi îndrăgostiţi ce-l cântă

Iubind cuvânt cu cuvânt.

Gabriel Laurențiu BEER

by

Referinţă Bibliografică

Gabriel Laurențiu BEER: Tăcerea unui om smerit (grupaj liric)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 17 februarie 2025