Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor (II)Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor (II)

George PETROVAI: Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor (II)Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor (II)

Cinghiz Aitmatov și vocația sa de neasemuit povestitor (II)

            Întrucât celelalte trei nuvele din volumul Cântecul stepei, cântecul munților nu se ridică la valoarea artistică a Geamiliei, le voi prezenta in nuce.

De pildă, nuvela Plopșorul meu cu băsmăluță roșie este compusă dintr-o introducere (întâmplătoarea întâlnire a povestitorului cu un șofer ciudat), două povestiri (prima a șoferului Ilias, reîntâlnit de autorul-ziarist în compartimentul trenului spre Kirghizia, cealaltă a faimosului cantonier/picher Baitemir Kulov din munții acestei țări) și un scurt Epilog: angajamentul lui Ilias că va începe o nouă viață, după ce marea dragoste Asel (căsătorită cu el peste vrerea părinților ei)  se satură de bețiile și derapajele lui, își ia copilul și pleacă în lumea largă; de fapt, ea este găzduită de vrednicul și nefericitul Baitemir, a cărui familie și casă fuseseră „măturate” de o avalanșă, pentru ca după mai mulți ani și în urma unui accident provocat de conducerea camionului sub influența alcoolului, Ilias să fie găzduit chiar în casa cantonierului, unde-și întâlnește familia complet înstrăinată de el (Asel nu vrea să-l cunoască, băiatul nu-l mai ține minte).

Dincolo de captivanta ei fluență, nuvela Plopșorul meu cu băsmăluță roșie reține atenția cititorului prin două caracteristici: (a) Partea cea mai consistentă este spovedania lui Ilias în Povestirea șoferului, modalitate narativo-artistică ce te duce de îndată cu gândul la celebra nuvelă Sonata Kreutzer a lui Lev Tolstoi (noaptea, într-un compartiment de tren, nefericitul Pozdnîșev își descrie chinurile provocate de gelozie și evoluția acesteia până la uciderea soției sale), apoi la F.M. Dostoievski, în a cărui operă, ea (spovedania) este mereu întrebuințată, atât de sufletele pure (prințul Mîșkin, Alexei Karamazov), cât și de cele infernale (Nikolai Stavroghin, Dmitri Karamazov); (b) Nespusa duioșie aitmatoviană însoțește ca o umbră mai multe personaje (Ilias, Asel, Baitemir), greu încercate de război și de atrocitățile sovietice postbelice (magistrală este denunțarea acestora în romanul O zi mai lungă decât veacul prin legenda mankurtizării!), însă cu toții le depășesc și se salvează, fie prin conștientizarea lor și prin sinceră căință (cazul lui Ilias), fie prin voință și providențiala întâlnire a sufletelor înrudite (Asel și Baitemir).

Extrem de duioasa nuvelă Vaporul alb, înfrățită prin temă cu scrierile lui Charles Dickens și în plan artistic cu întreaga literatură universală a genului, înfățișează puținele bucurii (poveștile bunicului Momun, îndeosebi aceea despre Maica Cerboaică cea Cornută – străbuna bughinilor din munții Tian-Șan și din vecinătatea lacului Issîk-Kul, ocheanul cu care privește vaporul alb de pe marele lac endoreic, visând că el – prefăcut în pește – înoată până la vas, unde se întâlnește cu tatăl său care este marinar, care l-a părăsit și acuma, aidoma mamei stabilită la oraș, are o altă familie, mult îndrăgitul ghiozdan dăruit de bunicul pentru prima lui zi de școală, pe care-l culcă în pat alături de el și cu care discută ca și cu un bun prieten, ba chiar stâncile botezate de el „cămila culcată”, „șaua”, „lupul” și „tancul”), dar mai ales multele și tăcutele suferințe ale unui băiețel de șapte ani și fără nume (cu siguranță că autorul a dorit să facă din el exponentul tuturor copiilor nefericiți!), abandonat de ambii părinți (noroc cu bunicul Momun, singura ființă care îl iubește și-i pasă de el) și fără prieteni, dar atât de impresionabil și înzestrat (fratele mai tânăr al mult înzestratului și nefericitului Janko din scurta nuvelă Janko-muzicantul a lui H. Sienkiewicz), încât – martor fiind la ticăloșiile unchiului Orozkul: beții, bătăi administrate sterpei Bekei, fata mai mare a lui Momun, nu în ultimul rând disprețul și grosolănia cu care-și tratează socrul – ajunge să-și pună întrebări alarmant de grave pentru frageda lui vârstă: „De ce trăiesc oamenii astfel? De ce unii sunt răi, iar alții sunt buni? De ce unii sunt fericiți, iar alții nefericiți? De ce sunt unii de care se tem toți și alții de care nu se teme nimeni? De ce unii au copii, iar alții nu au?”

Iar atunci când, sculat de pe patul de boală, asistă cu dezgust la ciopârțirea și înfulecarea superbei Maici Cerboaică cea Cornută, împușcată prin indirecta vrere a lui Orozkul chiar de inimosul și serviabilul Momun Descurcărețul (e drept, a pângărit acest lucru sacru „pentru fiica lui nenorocită și chiar pentru el, pentru nepot”), băiatul mai suferă un șoc îngrozitor la vederea bunicului mort de beat (nu-l mai văzuse niciodată așa) și, deci, incapabil să-i audă jelania: „Auzi, ata (tată) mă fac pește, plec pe râu în jos”…

Deplângând această inumană stare de lucruri în multe familii sovietice (și nu numai), autorul aduce la final un mișcător omagiu copilului fără nume, ce respinge răutatea și urâțenia lumii înconjurătoare: „Ai trăit ca un fulger care a strălucit o dată și s-a stins”.

Mai puțin realizată în plan artistico-ideatic, nuvela Cocorii timpurii are acțiunea plasată în preajma celui de-al doilea război mondial și în primii ani ai conflagrației, iar lumea este văzută în prima parte prin ochii copilului Sultanmurat (dragostea față de părinți și frați, călărirea și îmblânzirea măgărușului Coamă Neagră, mânatul cailor pe neuitatul drum făcut cu tatăl lui la oraș), apoi prin ochii adolescentului, cel mai voinic din clasa a șaptea, când tata este mobilizat, scrisorile de pe front vin rar, mama este disperată și epuizată, școala este încălzită cu paie, care „duduie ce duduie în sobă, dar fără niciun folos” și când el se îndrăgostește de Mîrzagul, cea mai frumoasă colegă.

Dar iată că în una din zile intră în clasă directorul, împreună cu Tînaliev, președintele colhozului, și Sultanmurat (Sultan îi spun apropiații), împreună cu încă trei colegi zdraveni, sunt retrași de la școală pentru arăturile de primăvară din stepă. Toate merg strună în primele zile (aratul, ba chiar bucuria flăcăiandrilor la vederea cocorilor timpurii), până când, într-o noapte, sunt atacați și imobilizați de niște hoți, care le fură câțiva cai. Cu chiu, cu vai Sultanmurat reușește să se rostogolească până în spatele celui mai apropiat ortac și-i eliberază mâinile, ca acesta să poată veni în ajutorul celorlați.

Pe urmă încalecă în grabă pe Ceabdar, minunatul cal al lui taică-său mai înainte de colectivizare, și pornește pe urmele hoților. Când ajunge aproape de răufăcători și cere caii furați, unul dintre ei îl împușcă pe Ceabdar, el cade și-și julește mâinile și fața, apoi – înarmat cu frâul, curelele și zăbala calului – așteaptă atacul lupului flămând, scenă nefinalizată de Aitmatov, ci făcută cadou imaginației cititorilor…

Cum spuneam, Cinghiz Aitmatov are sublime descrieri ale naturii (îndeosebi stepa și munții, de unde și numele volumului), plasticizări comparabile cu numeroasele și inspiratele tablouri ale lui Wladyslaw Reymont din tetralogia Țăranii. Iată o elocventă probă în acest sens: „Vremea era frumoasă, deși cerul era noros. Printre nori însă, se deschideau largi ferestre senine, și soarele ba se arăta, ba se ascundea, pământul încălzit aburea, mirosea a pământ reavăn, eliberat din strânsoarea zăpezilor”.

Sighetu Marmației,                                                                                 George  PETROVAI

11-12 mai 2024

Facebooktwitterby feather

Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.