Întâlnirea din pustie

 

Corul îngerilor:

Domnul este pretutindeni,

în ce-a fost şi-n ce va fi;

lăudată-I fie vrerea

prin puterea de-a iubi.

 

Căci Iubire El se cheamă

şi din ea ne-a zămislit –

cu iubire, de aceea,

de noi este răsplătit.

 

Lăudaţi şi cîntaţi

şi vă bucuraţi:

Fiul este printre voi,

Lui vă închinaţi!

 

Facerea omului

şi neascultarea acestuia:

În vremuri depărtate ce n-au determinare,

căci timpul şi cu spaţiul n-aveau vreo-nfăţişare,

când haos era totul şi formele dormeau

iar siderale blocuri în negură pluteau,

atunci neantul sumbru fu prins de tulburare,

simţind în nefiinţă-i un zvon de perturbare:

Era voinţa fermă a logicii supreme,

pornită să aşeze materia în vreme;

să pună frontiera între nimic şi este,

aşa ca nefiinţa s-ajungă de poveste.

Doar Duhul fără stare zbura prin ne-nchegat

şi-şi rumega proiectul ce-abia era schiţat:

cum fi-va Universul perfect alcătuit,

având în El pornirea, dar fără de sfârşit,

şi cum micuţa Terra la urmă va rodi

viaţă şi-nfrăţire prin vrerea de-a iubi.

În cele şase zile cât facerea decurse

– de fapt întinse epoci din infinit desprinse –

creată fu lumina şi lumea-nsufleţită

pentru întâiul cuplu, ‘nainte de ispită,

fiinţe nepătate din lut întruchipate

şi-n Paradis fixate, fără dureri sau moarte.

Părea că se atinse umanul ideal,

de şarpele-ispită n-ar fi produs scandal

cu-ndemnul său ca Eva din măr să ciugulească

şi-a sa asigurare că n-avea rău să iasă.

Dar cum se încălcase porunca ascultării,

îndată şi perechea fu-n prada disperării

după pe veci pierduta Edenului grădină

şi-a ambilor zvârlire în suferinţi şi-n tină…

În logica firească acestei lumi coruptă,

unde şi hâda moarte şi timpul rău se-nfruptă

din viul fără vină şi-a omului viaţă,

şi fiii lui Adam dedatu-s-au la harţă,

iar Abel fu ucis de crudul Cain pe dată,

ca fratricidul sânge pe om să se abată.

Nici alte generaţii n-au fost mai acătării,

de-ar fi s-avem în minte cetăţile pierzării

– Sodoma şi Gomora, corupte şi-ndrăcite –

ce-n smoală şi pucioasă pieiră nimicite;

ori oamenii din vremea lui Noe fericitul,

pe care, meşterind la arcă, îi amuza cu textul

că fi-va catastrofă printr-un noian de ape,

ca răii să se-nece şi bunii doar să scape…

Văzând, dar, Preaiubitul că omu-i fără vlagă

când mântuirea-i cere ca firea să şi-o dreagă,

trimise pe Pământ pe Fiul său curat,

ca omului să-i fie exemplu de urmat

în lupta inegală cu Duhul luciferic,

ce lumea strânge-n braţe c-un râs mefistofelic.

 

Iisus în pustie:

Trecut-au zilele de post

şi eu sunt pregătit

să intru-n astă lume,

de sarcini să m-achit.

 

Nu-i greu de presupus

că nu-mi va fi uşor

pe oameni să-i conving

că-s izbăvirea lor

 

în dubla-mi ipostază

de Om şi Dumnezeu:

lucrarea va avea succes

de ei se vor iubi mereu.

 

Te rog, Atotputernice Părinte,

să fim ce-am fost mai înainte,

ca oamenii să-i reclădim

smulgându-le păcatele din minte!

 

Apare Lucifer:

Ah, ah, ce revedere!

Deşi ştiam că vei veni,

nicicând nu mi-am închipuit

că-ntr-un pustiu ne-om întâlni.

 

De fapt mi-i absolut egal

că-i munte, sat sau o câmpie;

ne-am întâlnit şi-i îndeajuns

pentru-mpăcare şi frăţie.

 

Căci, ştii prea bine, suntem fraţi

şi-un Tată-avem noi amândoi –

m-am săturat de ştrengărit,

vreau să mă-ntorc ‘napoi la voi.

 

Am obosit tot alergând

pe globul ăsta mititel;

mi-e dor de zări nemărginite,

mi-e dor să-L întâlnesc pe El!

 

Îmi e de-ajuns cât m-am luptat

cu inerţia omului,

ca etica să-i bag în cap

prin forţa argumentului,

 

cum că ce-i bine nu e rău

pentru umana existenţă.

Căpăţânos şi nărăvit,

e incapabil de esenţă,

 

dar vrea s-arate cine-i el,

din negru, alb făcând pe dată –

e-un încrezut şi un mişel

şi Terra mă scârbeşte toată.

 

Îmi place mult din Carte pilda

cu fiul rătăcit şi-ntors –

nu vreau viţelul gras ofrandă,

deşi mă simt de vlagă stors.

 

Mi-e dor de terciul de acasă

ca de-un ospăţ îmbelşugat;

vreau să mă-ntorc, dar nu pe geam,

ci ca un fiu ce-a fost iertat…

 

Iisus:

Mă uit la tine şi mă mir

că ai rămas precum te ştiu:

rebel şi mândru peste poate,

cu capu-n nori şi cam diliu.

 

Şi-acum, când dat-ai peste cap

universala armonie

cu pofta de-a sui mai sus

de Cel ce-n veci El o să fie,

 

Unicul Sie-şi pe măsură,

acum ai vrea să fii iertat,

ba chiar iubit ca la-nceput

după ce-n rău eşti împărat.

 

Dar chiar de-ar fi să ţi se ierte

semeţul Everest al preatrufiei,

nu văd naivul să te creadă

că poţi fi robul dragostei şi-al milei.

 

În mii de veacuri ţi-ai rodit

doar vrerea fără-ngrăditură;

cum poţi să fii ce n-ai dorit,

când te-ai pierdut de-atâta ură?

 

Lucifer:

De mie-mi spui că-s neschimbat,

răspunde-ţi-oi cinstit îndată:

rămas-ai cum ai fost cândva,

doar fiul bun de lângă Tată.

 

Nu cred să fie-o reuşită

– şi fericire nici pe-atât –

ca-n veşnicii fără de număr

sa faci ce Altul ţi-a sortit,

 

să fii, adică, fără vrere,

ca numai vrerea Lui s-o faci –

decât în rai şi fără vlagă,

mai bine-n iad şi printre draci!…

 

Dar tu te-ai resemnat să stai

în umbra cosmicului Tată

şi să-L aprobi fără crâcnire

cu îngerescul cor deodată.

 

Fireşte că-i mult mai comod

să execuţi ce s-a decis

şi-n veci să nu-ţi pui întrebări,

chiar de-i lucrarea un abis,

 

aşa ca omul, conceput

din lut după divinul chip,

astfel ca el să cadă-n cer

spre-Acel abis ce-i arhetip.

 

Văzându-şi Tatăl neizbânda

cu jucăria zisă om,

pe care eu am dibuit-o

c-aspiră l-al ştiinţei pom,

 

te-a-nsărcinat să-i fii aproape

şi să-l salvezi cu orice preţ,

chiar de va fi ca în final

să fii taxat ca natăfleţ

 

pentru credinţa îndurării

şi scopul său mântuitor,

ce doar pieirea-ţi pregăteşte

după un chin întristător.

 

Din nou se-adevereşte faptul

– deşi-s de viclenie bănuit –

că-l ştiu pe om până-n rărunchi,

cum Făcătoru-n veci nu l-a citit.

 

Păcat de tine, biet naiv,

că vezi în om o şansă de-afirmare!

El nu-i ce speri, e cel ce e:

un prefăcut cu-apucături barbare…

 

Iisus:

Vade retro, şi mă lasă

cu sfaturile-ţi ipocrite!

N-ai să m-abaţi din calea mea

cu ispitiri meşteşugite.

 

Lucifer:

M-am aşteptat l-acest răspuns

ce-ţi ilustrează sârguinţa.

Dar cum eşti gata de-o lucrare

unde-ţi vei pierde zelul şi fiinţa,

 

mă văd dator să te anunţ

că firea omenească-i diferită

de cum se vede ea din cer,

căci logica umană-i cam trăznită.

 

Principii antagonice suntem

şi-aşa vom fi în veac de veac –

ce ţie-ţi place, eu urăsc

şi-n a ta ură mă complac.

 

Iisus:

Parcă vroiai să te întorci

la cei ce îţi inspiră silă –

eşti lunecos precum un şarpe

şi mă-nfiori, dar mi-i şi milă…

 

Lucifer:

Doar pulsul l-am luat prin tine

la preacelesta atmosferă

şi-am înţeles că staff-ul tot

pe veci m-a izgonit din sferă.

 

De fapt nu-i greu de priceput

chiar pentru mintea ta înceată,

că niciodată nu pot sta

opusele principii laolaltă:

 

nici adevărul cu minciuna

nu pot trăi îmbrăţişaţi,

după cum binele cu răul

nu se iubesc ca nişte fraţi,

 

deşi se spune cu dreptate

că-n orice rău e şi un bine

şi că supremul Adevăr

din părţi de adevăr provine.

 

Dar Bine, Adevăr, Frumos

sunt pentru om de neatins –

doar crezul tău va demonstra

că-n Tatăl totul e cuprins.

 

Mai bine, însă, mă opresc

din speculaţii inutile,

ce-s pâinea filosofilor

şi-a sfinţilor cu minţi futile…

 

Vreau să te-ntreb de eşti dispus

să facem cuplu redutabil

şi ca-n tandem, eu prima roată,

a doua tu-n rulaj stabil.

 

De te-nvoieşti, vei stăpâni

întreg Pământul până-n veac:

cu munţi, câmpii şi cu fiinţe

care încântă sau displac…

 

Iisus:

Refuz să cred c-am auzit

asemenea enormităţi –

să piei din faţa mea, Satano,

şi-n veci de veci să nu te-arăţi!

 

Lucifer:

Întreaga lume să constate

c-am vrut să-mpac ce-i despărţit,

dar m-am izbit de zidul surd

al cerului încremenit.

(Dispare cu un ultim hohot de râs mefistofelic.)

 

 Corul îngerilor:

Lăudaţi şi cântaţi,

Fiu-i pe Pământ!

Prin El veţi fi mântuiţi

şi prin Duhul Sfânt.

George PETROVAI

 

 

 

 

 

 

Facebooktwitterby feather