Nefericita tragicomedie a alegerilor
din România postdecembristă
Din capul locului vreau să precizez că această nefericire (nu și tragicomedia!) nu-i vizează câtuși de puțin pe aleși și ciracii lor, care – așa cum preabine se știe – au transformat antedecembrista demonocrație proletaro-activistă în una tâlhăreasc-ciocoistă, pentru ca neam de neamul lor să poată trăi în chip sfidător, mai ceva ca-n sânul lui Avraam: imunități ce spun totul despre (ne)calitatea beneficiarilor prin însăși menținerea acestora, cârdășii indestructibile (taman cei în cauză, de ochii lumi hulesc atotputernicia statului paralel), opulență de rang mafioto-occidental (lefuri și pensii bugetare de peste 10.000 euro, căsoaie și moșii de mari sforari, mașini bengoase, conturi burdușite cu sutele de miliarde șutite „legal” din averea poporului, pe care tot ei l-au adus la sapă de lemn).
Da, căci de peste trei decenii, acești oribili politruci (versatilitatea, impostura, demagogia, neobrăzarea și necalificarea sunt în floare la stânga, centru și dreapta eșichierului lor politic!) nu ezită să promită în campaniile electorale marea cu sarea și să-i îndemne pe alegători să iasă în număr cât mai mare la vot, ba chiar să-i amenințe în chip subtil cu nătângia dreptului obligatoriu.
Păi, nenicilor demonocrați ai dezastruosului trecut și prezent pentru grosul românilor, decideți-vă odată dacă scrutinul este un drept (așa ca-n țările cu adevărat democratice) sau o obligație (așa ca-n țările cu dictatură, unde prezența masiv-obligatorie oricum nu poate să influențeze, ci eventual să justifice cât de cât halucinantele scoruri de peste 90%, statornicite de trepădușii regimului pentru „infailibilii” lor catindați)! Altminteri, voi care sunteți niște penibili în toate cele, vă faceți și mai mult de râs cu acest lamentabil oximoron, care n-are nimic de-a face cu intenționatele și sugestivele oximoroane literare de felul „suferința extrem de dulce” (Mihai Eminescu), „pitici uriași” (Victor Hugo), „soare negru” (Charles Baudelaire), tăcere asurzitoare” (Albert Camus), „plasă caldă de răcoare” (Tudor Arghezi) etc.
Iar românii postdecembriști, încredințați că nu sunt condamnați la libertatea aparentă, pe care – vreme de câteva luni – au înfulecat-o cu polonicul ciobit al FSN-ului, s-au prezentat pe 20 mai 1990 (Duminica Orbului) în năucitoarea proporție de peste 86%, ca să-l aleagă președinte pe Ion Ilici Iliescu (evident, din primul tur) cu neverosimilul scor de peste 85%!
Ulterior, adică după derularea mineriadelor, punerea economiei pe butuci (premierul Petre Roman: „Întreaga industrie a României este un morman de fiare vechi!”) și enormul exod al specialiștilor, românii au lăsat-o mai moale cu hazosul elan patriotic al prezenței la vot, astfel că acesta, îndeosebi după 1 ianuarie 2007 (data intrării condiționate a țării noastre în structurile euro-atlantice), s-a situat sub 50%.
Însă procentul este grozav de discutabil, având în vedere următoarele: (a)Nu există date precise cu privire la numărul românilor rămași în țară, al expatriaților și al alegătorilor, dovada grăitoare în acest sens făcând-o atâtea liste electorale pe care apar…decedați cu drept de vot; (b)În lipsa unui recensământ de dată recentă, se merge cu aberația până acolo, încât numărul alegătorilor înscriși în Registrul Electoral este în creștere (pe data de 28 februarie 2019 figurează 18.937.258, iar pe 31 decembrie a anului anterior 18.937.058, vasăzică un spor de 200 în mai puțin de două luni), deși o lume întreagă știe de ceva timp că națiunea română este serios amenințată cu îmbătrânirea din pricina avorturilor și a neșterilor cu țârâita; (c)Toate alegerile postdecembriste nu numai că s-au condus după fioroasa spusă „bolșevico-democratică” a tătucului Stalin („Nu contează câți cetățeni votează, contează cine numără voturile!”), dar – funcție de ocultele interese ale păpușarilor interni și externi – au „apelat”, mai mult sau mai puțin, la decisivul ajutor al celor peste un milion de alegători fictivi.
Alegerile locale din 27 septembrie nu s-au abătut nici cu o iotă de la această infectă cutumă a postdecembrismului, dovadă că pentru actualii cârmuitori este mult mai importantă componenta politică decât cea socială (dacă, așa cum susțin cu înverșunare, grija pentru sănătatea fizică și moral-spirituală a cetățenilor de azi și de mâine stă la baza la baza politicii lor, de ce n-au fixat alegerile înainte de începerea anului școlar, an „impecabil neorganizat” de ministreasa Anisie și ciracii săi?), dovadă că orbanienii erau convinși că vor câștiga la pas aceste alegeri cu rol de uvertură la cele parlamentare (ceea ce nu s-a întâmplat!) și – mai ales – dovada indiscutabilă că nu numai în Capitală au fost nereguli cu duiumul, iar făptașii n-au a se teme, atunci când servesc interesele nelegiuite ale partidului aflat la guvernare.
În cele mai multe cazuri (comune, orașe, municipii, județe), caracteristica recentelor alegeri a fost o ambițioasă și costisitoare aflare în treabă: departe de-a lămuri lucrurile (totodată speranțele alegătorilor) în favoarea alesului/aleșilor dintr-o formațiune sau alianță politică, ele au devenit cu mult mai încâlcite și mai anevoioase ca înainte.
Iată două edificatoare exemple în acest sens:
1)Noul primar al municipiului Sighetu Marmației este pesedistul Vasile Moldovan, care în final a obținut cu 46 de voturi mai mult decât penelista Daniela Oniță-Ivașcu. Numai că actuala configurație a Consiliului municipal, adevăratul organ decizional (7 peneliști, 5 pesediști, un udemerist și câte doi consilieri de la PMP, Pro România și USR-Plus), este departe de-a fi liniștitoare pentru V. Moldovan și echipa sa, în pofida probabilului vot udemerist (sigur doar dacă înțelegerile din Coaliția pentru Maramureș, se vor concretiza, taman ca altădată, în adjudecarea funcției de viceprimar) și – eventual – a celor două voturi de la Pro România. Prin urmare, oricât de corecte și necesare ar fi inițiativele primarului pentru urbe, soarta acestora se va afla la mâna celor doi useriști (cu sau fără Plus în coadă), care se vor lăsa călăuziți în noua activitate obștească ba de propriile capricii, condimentate cu discrete interese personale, ba de înțelegerile/neînțelegerile penelisto-useriste la vârf. Căci Uniunea Salvați România (USR) este (ne)vrednica urmașă a lui ELSA (The European Law Students Association – Asociația Europeană a Studenților în Drept), o suspectă organizație neomarxistă și securistă (cel puțin la noi, potrivit afirmației lui Virgil Măgureanu, primul tartor al Serviciului Român de Informații), președintele acestei făcături fiind – în perioada 1998-2000 – chiar Dan Barna (asta afirmă el în CV), actualul președinte al USR, urmat (în perioada 2001-2003) de Cristian Seidler (acualmente vicepreședinte USR), care însă nu găsește că-i important să menționeze așa ceva în CV-ul său.
2)La București situația este de-a dreptul alarmantă pentru alegători și speranțele lor, având în vedere faptul că dubiosul „independent” Nicușor Dan ajunge primar general cu ajutorul politrucianist dat de PNL și USR-Plus (cică pentru mătrășirea pesediștilor), că majoritatea în Consiliul general al Capitalei – ne spune Marcel Ciolacu – revine ortacilor lui și că deja au apărut fricțiuni între peneliști și useriști.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
6 oct. 2020
by