Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (V)

 II.Rolul educativ al basmelor în general,

al celor ispiresciene în special

3. Educația morală prin intermediul basmului

Deoarece conflictul dintre bine și rău în orice basm se încheie, de regulă, cu victoria forțelor binelui (la urma urmei ăsta este principalul lui scop instructiv-educativ!), căci – nu-i așa? – măcar aici virtutea trebuie de fiecare dată răsplătită și viciul pedepsit (de foarte multe ori în viața reală, lucrurile stau taman pe dos), la baza educației morale a celor mici trebuie statornic așezată (de părinți, familie, școală, biserică, societate) tetrada valorilor atotumane: bine-adevăr-frumos-sacru. Îndeosebi atunci când în programa educațională și în viața socială se ține cont de următoarele comandamente ale împlinirii umane, rampa sigură de lansare înspre fericirea generală: (a) „Dacă morala este forța Binelui coborâtă la nivel uman, etica este binele forțat prin legi să-i confere umanului un anumit nivel” (George Petrovai în Cuvinte-ncumințite, Editura Echim, Sighetu Marmației, 2014); (b) Morala tuturor religiilor, în special a religiilor universaliste (creștinism, budism, islamism), pledează pentru respectarea și promovarea neîncetată a virtuților, dar numai în creștinism se face o mult subtilă și necesară distincție între virtuțile cardinale (prudență, cumpătare, justiție, curaj) și virtuțile teologice (dragoste, credință, speranță); (c) Binele strălucește ca soarele în sistemul filosofic platonician, el – cauza adevărului – fiind așezat de marele gânditor antic grec la originea oricărei cognoscibilități; (d) Continuând viguroasa cale a cugetării platoniciene, profesorul Petre P. Negulescu ne face cunoscut că „Adevărul teoretic, însă, este binele practic, sau dacă voiți, adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului” (Scrieri inedite, Vol. III, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972).

Dar, conștienți că inima și mintea sunt terenurile predilecte de luptă dintre bine și rău (între toate viețuitoarele Pământului, doar omul a fost înzestrat de Creator cu conștiință, liber arbitru, limbaj articulat și formidabila capacitate de a distinge între bine și rău, respectiv între virtute și viciu), în mod firesc, noi, oamenii secolului 21, ne întrebăm (și trebuie să ne întrebăm din ce în ce mai des!) ce este binele, după ce atâtea minți luminate s-au străduit să descojească noțiunea, ba chiar s-o desfacă în bucăți ca pe o portocală, și după ce avem știre (cunoașterea este în opinia lui Platon anamneză sau reamintire) că întreaga istorie umană se prezintă ca o nesfârșită listă a frământărilor și suferințelor „bipezilor fără pene și cu unghii late”, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine și rău, dacă ar fi să ne gândim doar la uriașele cohorte ale celor căzuți în războaie sau secerați de diverse epidemii, ba chiar la vremurile de-acuma, când atâția semeni de-ai noștri sunt înghițiți de Molohul ambiției și trufiei, consecința logică a urii și cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie să înțelegem nu doar o speranță și o aspirație mereu perfectibilă în anevoiosul urcuș al omului înspre Binele suprem, totuna cu Atoatefăcătorul. Da, căci binele este o valoare (și) cu caracter istoric, care „diferă de la o epocă la alta, de la o categorie social la alta, de la om la om” (Ioan Grigoraș în Binele și răul, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978).

Aflăm, astfel, că mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel „creat”/promovat de filosoful Aristip din Cirene, și mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Jeremy Bentham (părintele utilitarismului egoist – „plăcerea de a mânca nu se deosebește de aceea de a primi Premiul Nobel”), se situează binele moral sau binele suprem. De ce suprem? Pentru că acest bine ilustrează unitatea fondului și a formei, adică îmbinarea efortului întru desăvârșirea continuă (de pildă, efortul renunțării la plăceri) cu conștiința binelui, singura năzuință umană compatibilă cu înțelepciunea.

Or, forma conștientă a binelui îndumnezeit necesită o serie întreagă de procese intelective, volitive și afective, precum: actul de deliberare-premeditare și alegere, scopul moral, intenția morală, mijloacele morale, judecățile și argumentele morale, motivele morale. Vine apoi la rând forma corespunzătoare a manifestărilor exterioare, prin care se materializează elementele conștiinței morale, potrivit axiomei că „Binele moral este o importantă funcție a socialului”.

În ceea ce privește răul, asimilat cu o funcție a antisocialului, deosebim un rău biologic  (boală trupească, suferință psihică) de un rău datorat cataclismelor naturale (cutremure, secete prelungite, vijelii, ploi torențiale, erupții ale vulcanilor, alunecări de teren ș.a.m.d.) și mai ales de un rău moral, care, de regulă, se identifică cu necredința, egoismul, aroganța, veleitarismul și individualismul. De precizat că răul politico-ideologic și, în subsidiar, cel social-economic poate/pot favoriza apariția răului moral (cetățenii influențabili se străduiesc să fie pe măsura cârmuitorilor nevrednici, criminalii caută să se răzbune pentru suferințele sau frustrările suportate în copilărie), după cum un rău socio-moral poate fi concomitant un bine individual, cel puțin la nivel fizico-senzitiv (hedonic sau utilitar). Într-adevăr, căci se știe că înșiși infractorii și criminalii își urmăresc binele lor, numai că o fac pe căi certate cu poruncile tuturor religiilor și cu actele normative în vigoare ale tuturor comunităților (popor, națiune, conglomerat supranațional).

Două concluzii se pot desprinde din această scurtă prezentare a răului:

a)Asemenea binelui, răul este noțiunea fundamentală care aparține moralei (în chip diferit și eticii), prin urmare, orice greșeală este un rău (în plan religios un păcat), deoarece greșeala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

b)Relativitatea celor două categorii morale (mai exact diametral opuse), cunoscut fiind faptul că, în dezvoltarea lor istorică, binele și răul socio-politic, chiar cu caracter religios, se pot transforma unul într-altul. De exemplu, în Antichitate nu era o contradicție între a fi civilizat și a trata sclavii cu cruzime, în Evul Mediu era un lucru obișnuit (cică plăcut Domnului) să fie arși ereticii și vrăjitoarele, iar astăzi este o „necesitate democratică” să se înarmeze toate statele până în dinți, chit că în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni (jumătate sunt copii), ba la o adică să fie atacați și uciși „frații” de altă orientare politico-ideologică…

După toate aceste scotociri prin tainițele morale, este perfect îndreptățită întrebarea: Există sau nu există un Rău absolut? Deși suntem înclinați să admitem neîncetata prezență a Satanei (Noul Testament îl numește „tatăl minciunii”) în noi și în afara noastră, corect este să nu-l considerăm absolut pe acest neobosit inspirator al răului. Și iată de ce. A crede că Diavolul este absolut, înseamnă a aduce atingere Absolutului divin, prin blasfemica ridicare a lui pe aceeași treaptă de măreție cu Atotputernicul, despre care suntem stăruitor îndemnați să credem că este triunic, nicidecum quatrounic sau cu totul inexplicabil pentru echilibrul credinței și al logicii noastre. Tocmai de aceea spunea în urmă cu sute de ani Master Eckhart că Dumnezeu este „Sfera infinită cu centrul oriunde și circumferința niciunde”…

De altminteri, Biblia ne asigură că Răul nu-i nici etern (zilele lui sunt numărate la scară cosmică) și nici atotputernic (fără acordul Creatorului n-a îndrăznit să se atingă de esența moral-spitituală a lui Iov). Or, se subînțelege că ceva fără atributele eternității și atotputerniciei nu poate fi absolut.

La fel de neînțelept ar fi să admitem că Binele și Răul coexistă în Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simț logic și un filosof de talia lui Platon ne încredințează că doar Binele este un principiu de natură divină. Mai mult, gânditori teologali de gabaritul lui Augustin și Thomas d’Aquino au văzut răul ca un parazit ontologic al binelui, un ceva fără esență atunci când dispare esența binelui. De exemplu, ne spun ei, copacul reprezintă un bine și putregaiul un rău. Dar când putregaiul cotropește tot copacul, nu mai rămâne nimic (răul nu mai are pe cine să paraziteze)…

Revenind la basmele lui Petre Ispirescu, trebuie menționat faptul că dimensiunea moral-educațională este mereu prezentă în ele, atât prin aprigele lupte dintre exponenții binelui (feți-frumoși curajoși și credincioși, fete frumoase și năpăstuite, forțe suprafirești favorabile eroului, vrăjitori benefici) și cei ai răului (zmei, balauri, scorpii, întruchipări ale diavolului, vrăjitori malefici), cât și prin implacabila funcționare a legii plății și răsplății (vrednicia recompensată, viciul pedepsit), final care mulțumește pe toți povestitorii, cititorii și ascultătorii mari sau mici.

Astfel, despre Greuceanu suntem informați încă din debutul basmului nu doar că era „un viteaz” și un mare meșter la cuvânt, ci și un năzdrăvan, adică un om înzestrat cu însușiri suprafirești: află secretele zmeilor după ce se preschimbă într-un porumbel, pe urmă într-o muscă, transformare fizică (psihicul rămâne intact!) ce-i permite să intre în casa lighioanelor. Unind credința cu vitejia și dibăcia, era cu neputință (a se citi „împotriva logicii basmului”) ca Greuceanu să nu izbândească în toate acțiunile întreprinse: uciderea rând pe rând a zmeilor și zmeoaicelor, scoaterea luminătorilor din cula zmeiască și reașezarea lor pe bolta cerească, exemplara pedepsire a diavolului șchiop, iertarea mangositului de sfetnic împărătesc, care se făgăduise diavolului în încercarea de a lua locul eroului.

La rândul lui, Prâslea (eroul basmului Prâslea cel voinic și merele de aur) se dovedește mult mai înzestrat ca cei doi frați mai mari, reușind acolo unde ei eșuează sau dau bir cu fugiții, iar la final este recunoscut de logodnică și de împărătescul lui tată, însă nu dorește să se răzbune pe aceia care au încercat să-l dea morții, ci apelează la judecata divină (săgeata trasă în sus de mezin cade înaintea lui, pe când săgețile fraților se întorc împotriva lor și-i omoară).

De la tot acest tipic se abate splendidul basm filosofic Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, atât prin tematică (condiția omului în Univers, nemurirea, raportul viață-moarte), cât și prin sumbrul sfârșit al eroului îmbătrânit („O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se făcu țărână”), acel Făt-Frumos nepereche ce „știe” din stare intrauterină că are un rost special în lume, așa că nu se oprește din plâns și nu consimte să se nască (adică „să intre sub tirania unui timp rău și bolnav”, în formularea lui Nikolai Berdiaev), până când împărătescul lui tată nu-i promite c-o să-i dea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Supraînzestrat la minte și la trup ca orice erou al basmelor, copilul învăța într-o lună tot ce alți copii învățau într-un an, „astfel încât împăratul murea și învia de bucurie”. Dar iată că la împlinirea vârstei de 15 ani, Făt-Frumos îi cere împăratului ceea ce-i făgăduise la naștere. Cum tatăl n-are de unde să-i dea ceea ce-i promisese doar ca să-l împace, fiul răspunde că – dacă așa stau lucrurile – „apoi sunt nevoit să cutreier lumea până ce voi găsi făgăduința pentru care m-am născut”. Și de îndată, în pofida rugăminților făcute în genunchi de părinți și de boieri, intransigentul flăcău (voinic prin menirea și hotărârea sa) purcede la pregătiri de plecare. Din grajdurile împărătești își alege un cal slab, dar care vorbea, și – după șase săptămâni de îngrijiri atente (orz fiert în lapte) – acesta se face „un cal gras gras, trupeș și cu patru aripi”. Ascultând sfatul năzdrăvanului patruped, mai scoate dintr-un „tron vechi” armele ruginite ale tatălui său „de când era flăcău”, pe care cu mâna lui le curăță de rugină, astfel că, „după șase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda”.

Dar nu pornește la întîmplare în lumea largă, ci spre răsărit! De ce tocmai în această direcție? Pentru că încă de la începutul secolului al XIX-lea, prin eforturile conjugate ale cărturarilor (în principal englezi, francezi și germani), tot mai mulți europeni se simțeau atrași de irezistibilul farmec al culturilor orientale (indiană, chineză, arabă, japoneză) și – printre altele – de cele două teme favorite ale daoiștilor (Coexistența și alternanța contrariilor, respectiv Relativitatea cunoașterii sau Conflictul dintre esență și aparență), astfel aflând că, în unele cercuri daoiste, se executau diverse practici fiziologice (exerciții și respirații asociate cu o alimentație adecvată) pentru prelungirea vieții și că, în China antică, era foarte răspândită credința în posibilitatea zborului magic (starea de libertate absolută la care, prin viețuire în simbioză cu Cosmosul, poate să ajungă Sfântul daoist) (Lao Zi, Cartea despre Tao și virtuțile sale, Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, București, 1999; Lao Zi – Cartea despre Dao și Putere (Dao de Jing), cu ilustrări din Zhuang Zi, Editura Humanitas, București, 1993).

Povățuit și decisiv ajutat de fabulosul lui cal, Făt-Frumos reușește să le vină de hac celor două surori spurcate, Gheonoaia și Scorpia („mulțimea de oase” de pe moșia primeia, la fel ca iarba pârjolită pe moșia celeilalte, este posibil să reprezinte reminiscențele folclorizate ale urgiilor provocate de mongolii lui Ginghis Han și Tamerlan), ca mai apoi – după un primejdios zbor deasupra unei păduri, plină ochi cu felurite jivine – să ajungă nevătămați la palatul cu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, palat în care locuiau trei zeițe surori, „una ca alta de tinere”, și care nu mai văzuseră „suflet de om” pe acolo.

Eroul basmului acceptă invitația de-a locui cu zânele (cică „li se urâse, șezând tot singurele”), pe urmă „se însoți cu fata cea mai mică” și, după ce-i făcură cunoscuți pe el și pe cal tuturor lighioanelor, „de puteau îmbla în tihnă prin păduri”, primi învoire să meargă „prin toate locurile de primpejur”, dar numai în Valea Plângerii să nu calce, căci „nu va fi bine de el”. Această interdicție ne duce cu gândul la O mie și una de nopți (Vol. I, BPT, Editura Minerva, București, 1978), mai exact la istorisirea celui de-al treilea saaluk din Povestea hamalului și a celor trei surori: „Ferește-te, așadar, să nu carecumva să deschizi ușa de aramă!”…

Saaluk-ul n-a respectat interdicția din curiozitate, Făt-Frumos din neatenția provocată de patima urmăririi și săgetării unui iepure ce intrase în Valea Plângerii, și amândoi au plătit pentru nechibzuință: primul și-a pierdut ochiul stâng, celălalt a pierdut totul – tihna, tinerețea și, la urmă, viața.

Da, căci la întoarcerea acasă cu iepurele vânat, așa un dor l-a cuprins de părinți, încât – neținând cont de rugămințile zânelor („părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani”, „ne zice inima că vei pieri”), încalecă pe cal, străbate orașele și câmpiile de pe moșiile Scorpiei și Gheonoaiei (era convins că „mai alatăieri” trecuse pe acolo), ajunge la ruinele palatului în care se născuse „cu barba albă până la genunchi (…) și abia umblând”, calul îl lasă jos și se îndepărtează „ca săgeata de iute”, iar el saltă capacul unei chichițe, unde Moartea îl aștepta de multă vreme.

Sighetu Marmației,                                                                                                             George  PETROVAI

1-5 iunie 2025

by

Referinţă Bibliografică

George PETROVAI: Petre Ispirescu, regele basmului cult românesc (V)/ Revista Armonii Culturale, ISSN: 2247-1545. Adjud, Vrancea, RO/ Ediția: 15 septembrie 2025